Lyginamoji kalbotyra ir tarybinės lietuvių filologijos uždaviniai

LIETUVIŲ KALBOTYROS KLAUSIMAI, VI LIETUVOS TSR MOKSLŲ AKADEMIJA LINGVISTICA COMPARATĂ ȘI SARCINILE FILOLOGIEI LITUANIENE SOVIETICE K. KORSAKAS Este bine cunoscut interesul internațional considerabil al filologilor față de limba lituaniană, manifestat încă de la începuturile lingvisticii comparativ-istorice. De peste un secol și jumătate, începând cu F. Bopp, întemeietorul comparatisticii, numeroși lingviști de seamă, atât din Occident, cât și din țările slave, au dedicat mai multe lucrări studierii limbii lituaniene și a limbilor baltice înrudite cu aceasta. Printre acești lingviști se numără personalități de renume ale științei lingvistice, precum A. Schleicher, F. Fortunatov, A. Leskien, V. Thomsen, A. Bezzenberger, J. Baudouin de Courtenay, A. Potebnia, F. de Saussure, A. Meillet, J. Zubatý, H. Pedersen, N. van Wijk, V. Pisani și alții. Nu este nevoie să amintim aici că bibliografia internațională a filologiei lituaniene cuprinde astăzi deja câteva zeci de mii de titluri de diverse dimensiuni, după cum nu este nevoie nici să arătăm de ce limba lituaniană a meritat o atenție atât de mare în lingvistica internațională. Acestea sunt lucruri suficient de bine cunoscute tuturor, mai ales în ceea ce privește perioadele mai vechi și cele de dinaintea războiului. Din păcate, ne este mult mai puțin cunoscută situația filologiei lituaniene la nivel internațional în anii postbelici. Fără a urmări să oferim o prezentare exhaustivă a acestei situații — sarcină ce revine unei lucrări aparte, pe care lingviștii noștri specialiști ar trebui să o realizeze în viitorul apropiat1 — am dori să semnalăm aici doar câteva momente importante ale evoluției sale actuale și să subliniem sarcinile de actualitate care se impun astăzi filologilor noștri sovietici în acest domeniu. 1 O trecere în revistă bibliografică destul de cuprinzătoare a lucrărilor lituaniene și baltistice apărute în perioada 1945—1955 — e drept, mai ales din perspectiva tematicii relațiilor lingvistice baltico-slave — a fost prezentată de V. Toporov (vezi В. Н. Топоров. Новейшие работы в области изучения балто-славянских языковых отношений. — Вопросы славянского языкознания. Выпуск 3, М., 1958, стр. 134—161). Unele dintre lucrările lituaniene și baltistice apărute sunt menționate și în prezentarea publicată în 1953 de lingvistul italian V. Pisani despre lingvistica generală și comparată (vezi traducerea în volumul Общее и индоевропейское языкознание. М., 1956, стр. 83—199), precum și în cartea lingvistei sovietice T. Degteriova despre lingvistica comparată contemporană (Т. А. Дегтерева. Пути развития современной лингвистики, 1, М., 1961, 215 стр.; 2, М., 1962, 213 стр.) și în lucrarea unei alte lingviste sovietice, A. Desnițkaia, deși deja întrucâtva învechită, despre cercetările privind înrudirea limbilor indo-europene (А. Десницкая. Вопросы изучения родства индоевропейских языков. М., 1955, 332 стр.). 5 precum și reprezentanților științelor umaniste în general. Este deosebit de important să vorbim despre aceasta în legătură cu cel de-al V-lea Congres Internațional al Slaviștilor, în programul căruia comunicările prevăzute vor aborda și unele probleme controversate privind cercetarea limbii lituaniene, îndeosebi evoluția istorică a relațiilor lingvistice baltico-slave. Dacă în primii ani postbelici cercetările asupra limbii lituaniene și asupra problemelor lingvisticii comparate legate de aceasta se mai răreau întrucâtva printre lingviștii altor popoare, în ultimul deceniu s-a manifestat din nou o revigorare evidentă în acest domeniu. Se cuvine să remarcăm mai întâi că la această revigorare au contribuit și continuă să contribuie activ un număr considerabil de lingviști sovietici ruși, precum S. Bernstein, V. Toporov, O. Trubaciov, F. Filin, B. Gornung, P. Cernîh, V. Ivanov și alții. Datorită în mare măsură eforturilor și lucrărilor recent publicate de aceștia, a fost reînviată astăzi în lingvistica sovietică utilizarea materialului limbii lituaniene și, în general, al limbilor baltice, practică aproape dispărută cu totul în perioada dominației marrismului. Lingviștii sovietici ruși, mai ales generația tânără, reînvie astăzi și continuă cu succes vechile tradiții ale filologiei ruse, când limba lituaniană era studiată în mod special de lingviști de seamă precum F. Fortunatov, A. Șahmatov, G. Uljanov, A. Potebnia și V. Porje-zinski, iar faptele ei lingvistice erau folosite din plin atât în lingvistica comparativ-istorică în general, cât și, mai ales, pentru soluționarea problemelor relațiilor lingvistice baltico-slave, ale etnogenezei popoarelor baltice și slave și a altor probleme lingvistice și istorice.2 Astăzi, în lingvistica sovietică rusă, vedem o revenire atât la soluționarea acestor probleme, cât și la folosirea faptelor limbii lituaniene în acest scop. Acest lucru se vede limpede, de pildă, din cursul de gramatică comparată a limbilor slave al prof. S. Bernstein, pe care l-a ținut la Universitatea din Moscova în 1952—1954. Autorul cursului subliniază că „limbile baltice au o importanță primordială pentru gramatica comparată a limbilor slave. Acest lucru este recunoscut în egală măsură atât de susținătorii teoriei proto-limbii baltico-slave, cât și de adversarii ei”3. Într-un alt loc, afirmă și mai categoric: „Faptele limbilor baltice sunt deosebit de importante pentru elucidarea istoriei limbii proto-slave (праславянского языка). Toți lingviștii folosesc pe scară largă datele limbilor baltice. Importanța acestor date pentru slaviști este determinată și de caracterul arhaic excepțional al acestor limbi”4. În acord cu aceste afirmații ale lingvistului sovietic este opinia renumitului lingvist bulgar, academicianul V. Georgiev, cu privire la importanța limbii lituaniene pentru întreaga indo-europenistică. În lucrarea sa „Cercetări de lingvistică comparativ-istorică”, abordând problema originii și a patriei ancestrale a limbilor indo-europene, V. Georgiev scrie: „În Europa găsim astăzi cea mai arhaică dintre toate limbile indo-europene încă vorbite — limba lituaniană. Aceasta se explică prin faptul că limba lituaniană s-a dezvoltat în propriul său se- 2 Vezi J. P a l i o n i s. Contribuția lingviștilor ruși la studiile lituaniene. V., 1963, p. 74. 3 С. Б. Б е р н ш т е й н. Очерк сравнительной грамматики славянских языков. М., 1961, стр. 28. 4 În același loc, p. 37. -6 în limitele patriei lor (sau chiar în apropierea acesteia) și a fost influențată numai de cele mai apropiate limbi înrudite — slave și germanice — și doar într-o măsură foarte mică de limbile fino-ugrice. Acest fapt are importanță pentru stabilirea patriei de origine a limbilor indo-europene5. Trebuie menționat că lucrarea lui V. Georgijev citată mai sus cuprinde prelegerile sale, ușor extinse, ținute la Facultatea de Filologie a Universității din Moscova în toamna anului 1956. Așadar, se poate spune că importanța limbilor lituaniană și a celorlalte limbi baltice (letona și prusaca veche) pentru slavistică și, în general, pentru întreaga indo-europenistică a fost din nou subliniată insistent în ultima vreme la universitatea din capitala Țării Sovietelor — cel mai important centru al științei sovietice. Trebuie remarcat, totodată, că autorii celor două lucrări menționate nu numai că au declarat importanța acestor limbi baltice, ci au și folosit pe scară largă datele lor pentru examinarea problemelor abordate în lucrările respective6. Același lucru îl observăm și în interesanta lucrare apărută recent a cunoscutului lingvist sovietic rus, prof. F. Filin, „Formarea limbilor slavilor răsăriteni”7. Autorul ei, trecând în revistă problemele relațiilor lingvistice balto-slave și ale etnogenezei și descriind formarea istorică a limbii slavilor răsăriteni, se bazează, de asemenea, în numeroase cazuri pe etimologii lituaniene sau baltice și oferă numeroase exemple din limbile lituaniană și letonă, dezvăluind totodată mai multe aspecte noi ale preistoriei triburilor baltice. În sfârșit, trebuie menționată încă o lucrare importantă, cu rezultate cu adevărat inovatoare: studiul lingviștilor sovietici ruși din generația mai tânără V. Toporov și O. Trubaciov, „Analiza lingvistică a hidronimelor din cursul superior al Niprului”8. În această lucrare, a cărei apariție a fost consemnată și de presa republicii noastre, sunt analizate din punct de vedere lingvistic denumirile afluenților din cursul superior al Niprului și sunt identificate aproximativ 800 de hidronime de origine baltică. Pentru a-și fundamenta analiza, autorii studiului au folosit o bogată documentație de toponimie și hidronimie lituaniană, precum și o serie întreagă de etimologii lituaniene. Deși unele dintre aceste etimologii sunt discutabile, iar anumite afirmații sunt doar ipotetice, în ansamblu studiul oferă o bază destul de solidă pentru a deplasa aria locuită de vechile triburi baltice mult mai spre est (până chiar în bazinul râului Seim), decât se făcea până acum, și permite, totodată, o abordare cu totul diferită a relațiilor preistorice ale triburilor baltice nu numai cu slavii și fino-ugrii, ci chiar și cu iranienii, ale căror legături directe cu balticii au fost, de regulă, întotdeauna negate de oamenii de știință. 5 В. И. Георгиев. Исследования по сравнительно-историческому языкознанию. М., 1958, стр. 247. 6 De pildă, în lucrarea lui S. Bernstein sunt 180 de cazuri, iar în cea a lui V. Georgijev — 90 de cazuri în care se operează cu fapte concrete din limba lituaniană, fără a mai vorbi despre considerațiile teoretice generale, ipotezele și afirmațiile referitoare la limba lituaniană și la relațiile lingvistice ale lituanienilor și, în general, ale triburilor baltice cu slavii, germanicii și alte popoare indo-europene în perioada preistorică. 7 Ф. П. Филин. Образование языка восточных славян. М., 1962, 292 стр. 8 В. Н. Топоров, О. Н. Трубачев. Лингвистический анализ гидронимов Верхнего Поднепровья. М., 1962, 270 стр. Rezumatul acestei lucrări, mai ales al părții sale lituanistice, îl constituie articolul acelorași autori „Балтийские гидронимы Верхнего Поднепровья“, publicat în 1961 în volumul IV al „Lietuvių kalbotyros klausimai“ (p. 195—218). 7 Lucrările menționate, apărute în Uniunea Sovietică în perioada 1958—1962, precum și numeroase studii și articole, mai ample sau mai scurte (printre autorii lor găsim, pe lângă ruși, și reprezentanți ai altor popoare sovietice, precum și lingviști străini), publicate în această perioadă în periodicele filologice sovietice⁹, nu numai că au readus limbii lituaniene o rezonanță semnificativă în lingvistica comparativ-istorică sovietică renăscută, ci au readus în prim-plan, cu o actualitate deosebită, și problemele proto-limbii și patriei de origine balto-slave. Aceste probleme au suscitat dezbateri deosebit de aprinse și chiar dispute pasionale în ajunul și în timpul celui de-al IV-lea Congres Internațional al Slaviștilor, desfășurat la Moscova în 1958¹⁰, și este de așteptat ca ele să beneficieze de o atenție cel puțin la fel de mare și la cel de-al V-lea Congres Internațional al Slaviștilor, care va avea loc anul acesta la Sofia. Problema proto-limbii și a patriei de origine balto-slave a devenit, în ultima vreme, probabil una dintre cele mai actuale și mai larg dezbătute probleme ale lingvisticii comparativ-istorice la nivel internațional. Pe lângă lingviștii sovietici, numeroși lingviști, istorici și arheologi polonezi de seamă din zilele noastre acordă acestei probleme o atenție deosebită — T. Lehr-Splawinski, J. Kurylowicz, J. Otrębski, J. Safarewicz, K. Moszyński, J. Kostrzewski, K. Jażdżewski, K. Tymieniecki și alții. Sunt de remarcat în special lucrările academicianului T. Lehr-Splawinski apărute în primii ani de după război („Despre originea și patria de origine a slavilor” și „Proto-slavii”, ambele din 1946), ale căror teze principale autorul le-a reluat ulterior în articole publicate și în presa sovietică¹¹. Lucrările lui J. Kurylowicz au o importanță deosebită: în ele, ipoteza proto-limbii balto-slave este fundamentată prin apropierea sistemelor intonaționale ale limbilor baltice și slave. Cercetările de lungă durată ale lui J. Kurylowicz în acest domeniu, care au adus o contribuție importantă și la elucidarea evoluției istorice a accentologiei limbii lituaniene, au fost sintetizate în perioada postbelică în opera sa fundamentală despre accentuarea limbilor indo-europene, publicată în două ediții (1952 și 1958), precum și în câteva dintre articolele sale¹². Trebuie menționat că, în ultimul deceniu, problemele privind caracterul comun al accentologiei și al sistemelor intonaționale balto-slave au fost analizate, mai mult sau mai puțin amănunțit, într-o serie întreagă de lucrări, studii și monografii apărute recent atât în țările slave, cât și în cele occidentale, care, în esență 9 A se vedea „Вопросы филологии“, „Вопросы славянского языкознания“, „Славянская филология“; „Ученые записки института славяноведения“ și altele. 10 Žr. „Вопросы языкознания“, 1958, № 1, стр. 36—35; taip pat Сборник ответов на вопросы по языкознанию (к IV Международному съезду славистов). М., 1958, стр. 152—174. Čia šiuo klausimu pareiškė savo nuomonę: T. Lēr-Splavinskis (Krokuva), L. Bulachovskis (Kijevas), K. Janačekas (Praha), K. Treineris (Gracas), S. Bernšteinas (Maskva), P. Trostas (Praha), V. Kiparskis (Vakarų Berlynas), M. Budimiras (Belgradas), I. Lekovas (Sofija), V. Er-nitsas (Tartu), V. Georgijevas (Sofija), E. Dikemanas (Bernas). 11 A se vedea Балто-славянская языковая общность и проблема этногенеза славян. — Вопросы славянского языкознания, вып. 3. М., 1958, стр. 5—14. Profesorul V. Falkenhan a realizat o prezentare detaliată a lucrărilor lui T. Lehr-Splawinski despre proto-limba și patria de origine a slavilor, publicate în 1946—1955 (vezi „Zeitschrift für Slavistik“, 1956, nr. 2, p. 49—88). 12 A se vedea articolul său „О балто-славянском языковом единстве. — Вопросы славянского языкознания, Вып. 3, 1958, стр. 15—49. 8 schimbă concepțiile tradiționale din acest domeniu și le fundamentează pe principii cu totul noi. Lucrările din ultimii ani în acest domeniu sunt atât de importante și novatoare, încât, potrivit lingvistului german R. Aicetmiuler, se poate vorbi despre o „perioadă de înflorire a cercetărilor privind relațiile dintre accentul și intonațiile baltice-slave (Akzent- und Intonationsverhältnisse)”13. În ultimii ani, mulți lingviști occidentali au abordat, într-un fel sau altul, problemele limbii proto-balto-slave, atât în mod special, cât și în contextul altor probleme de indo-europenistică, precum și chestiunile relațiilor lingvistice balto-slave, ale preistoriei lor, migrației și etnogenezei. Fără a pretinde că vom fi exhaustivi, vom menționa cel puțin cele mai importante lucrări ale lor din acest domeniu. Este vorba despre studiul cunoscutului slavist-lituanist norvegian Ch. Stang despre verbul slav și baltic (1942) și câteva dintre lucrările sale ulterioare despre accentuarea slavă și baltică; despre lucrarea de sinteză a lui E. Frenkel, cunoscutul lituanist german decedat recent, privind limbile baltice și relațiile lor cu celelalte limbi indo-europene (1950), precum și despre dicționarul său etimologic al limbii lituaniene, care oferă o cantitate considerabilă de material pentru clarificarea legăturilor lingvistice dintre lituaniană și slavă; în sfârșit, despre gramatica comparativă în două volume a limbilor slave (1950, 1958), semnată de celebrul lingvist francez A. Vaillant, în care se acordă un spațiu considerabil și problemelor limbii proto-balto-slave. Trebuie menționate și diversele lucrări ale renumitului lingvist german M. Fasmer, decedat recent, ale norvegianului K. Falk și ale francezului R. Smitlein, referitoare la limbile slave și baltice, inclusiv la toponimia și hidronimia lituaniene, precum și la studiul toponimelor și antroponimelor lituaniene; acestea aduc multe elemente noi pentru clarificarea procesului de slavizare a toponimiei lituaniene și, în general, a relațiilor balto-slave din preistorie și din epoca istorică. Nu ne propunem aici nici să trecem în revistă, nici să evaluăm soluțiile foarte diverse și adesea categoric contradictorii date în lucrările menționate problemei relațiilor lingvistice balto-slave și cu atât mai puțin să sugerăm un anumit aspect al soluționării acestei probleme. Aceasta ar trebui să fie sarcina specialiștilor noștri lingviști. Totuși, cu această ocazie nu putem să nu formulăm câteva observații și dorințe strâns legate de dezvoltarea ulterioară a lituanisticii sovietice și de sarcinile nemijlocite ale filologilor noștri. Lucrările importante menționate mai sus, apărute în ultimii ani, readuc în discuție, într-un fel sau altul, problema relațiilor lingvistice balto-slave, dezbătută de multe decenii, și privesc în mod esențial filologia sovietică lituaniană. Niciun lituanist din zilele noastre nu poate trece nepăsător pe lângă aceste lucrări — unele dintre ele au avut deja un larg ecou internațional și influențează dezvoltarea ulterioară a întregii lingvistici comparative —, fie că este lingvist specialist, fie că este, în general, umanist. Căci în aceste lucrări se folosește din abundență materialul limbii lituaniene, pe baza căruia se formulează adesea generalizări și concluzii cu implicații ample, nu numai filologice, ci și istorice, etnice și arheologice. Verificarea acestor concluzii și generalizări 13 R. Aitzetmüller. Das baltoslavische Akzent- und Intonationssystem. Grundzüge und Grundprobleme, dargestellt nach dem heutigen Stand und Forschung. „Die Sprache“ VIII. Bd., 1. Heft, 1962, p. 46—58. Articolul oferă o trecere în revistă critică a acestei chestiuni și a celor mai recente lucrări care o abordează. 9 fiabilitatea științifică a acestora pe baza materialului lituanian ar trebui să fie o îndatorire nemijlocită a lituaniștilor noștri. După cum arată practica, chiar și în lucrările unor cercetători străini de altă naționalitate, bine pregătiți, se întâlnesc uneori, la folosirea faptelor limbii lituaniene, inexactități și erori grave, apărute fie din cunoașterea insuficientă a limbii noastre, fie din recurgerea la surse învechite, fie pur și simplu dintr-o anumită subiectivitate. Sunt deosebit de frecvente cazurile în care se propun etimologii puțin credibile, unele dintre ele fiind pur și simplu bizare. Ca exemplu elocvent al unui asemenea caz se poate cita explicația etimologică dată de cunoscutul istoric și lingvist polonez M. Rudnicki toponimului Sūduva14. Oare nu este o chestiune de onoare pentru lingviștii noștri sovietici să observe la timp și să corecteze cum se cuvine asemenea inexactități — care nu apar întotdeauna cu bună-credință? Din păcate, până acum acest lucru se face foarte rar și fără suficientă fermitate. O sarcină și mai responsabilă a filologilor noștri și, în general, a tuturor lituaniștilor este să nu rămână deoparte față de problemele importante soluționate de știința lingvistică sovietică și internațională, care privesc nemijlocit limba lituaniană și trecutul poporului lituanian, ci, dimpotrivă, să-și exprime opinia asupra unei sau altei soluții a acestor probleme, opinie întemeiată pe materialul lituanistic și pe cele mai recente date ale lingvisticii și istoriografiei lituaniene. În anii sovietici s-a acumulat o cantitate extraordinar de mare de material nou: prin publicarea marelui „Dicționar al limbii lituaniene” și completarea fișierului său, prin cercetarea dialectelor limbii lituaniene și a toponimiei lituaniene, precum și prin efectuarea săpăturilor arheologice și a expedițiilor etnografice. Întregul acest material extrem de valoros, care aduce adesea date cu totul noi pentru soluționarea unor chestiuni baltistice și slavistice încă nesoluționate, ar trebui introdus cât mai curând în circuitul științific și folosit cât mai pe larg la abordarea problemelor de lingvistică și istoriografie de importanță unională și internațională. Să luăm, de pildă, chiar problema limbii proto-balto-slave și a patriei primitive, în jurul căreia au loc astăzi dezbateri atât de aprinse, atât în lingvistica sovietică, cât și în cea străină. După cum se știe, în ultima vreme s-au conturat trei direcții principale în abordarea acestei chestiuni. Reprezentanții uneia dintre ele susțin că a existat o limbă proto-balto-slavă și încearcă să explice asemănările dintre limbile baltice și slave pornind de la reconstituirea acesteia. Astăzi, această ipoteză este susținută de majoritatea savanților polonezi menționați mai sus, precum și de lingviști precum A. Vaillant, V. Georgijev și alții. Susținătorii celei de-a doua direcții, inițiată încă de A. Meillet, susțin, dimpotrivă, că în vechime nu a existat nici o limbă proto-balto-slavă, nici vreo comunitate lingvistică balto-slavă deosebită. Potrivit acestei concepții, apărate în ultima vreme poate cel mai categoric de A. Zenas, limbile baltice și slave s-au desprins din comunitatea lingvistică indo-europeană (языковая общность, wspólnota, Gemeinschaft) independent una de cealaltă și 14 M. Rudnicki. Prasłowianszczyzna Lechia-Polska. II t., 1961, p. 36—37. Dėl šios M. Rudnickio etimologijos klaidingumo žr. „Lietuvių kalbotyros klausimai“, VI t., p. 323—325. 10 s-au dezvoltat în continuare în paralel, intrând în contact unele cu altele doar în anumite perioade istorice și, chiar și atunci, întrerupând aceste contacte pentru intervale îndelungate. În sfârșit, a treia poziție în explicarea relațiilor lingvistice dintre baltici și slavi este adoptată de acei savanți care, fără a împărtăși opiniile extreme, consideră că încă în cadrul comunității lingvistice indo-europene primare s-a format un grup distinct de dialecte tribale. Aceste dialecte, fără a fi complet izolate de alte dialecte indo-europene învecinate, erau legate între ele prin anumite asemănări. Fără a se contopi într-o singură limbă, ele au cunoscut, în evoluția lor istorică, numeroase schimbări comune, precum și momente de interacțiune strânsă reciprocă (сообщность, Verkehrsgemeinschaft). Strămoșii limbilor protobaltică și protoslavă făceau parte din acest grup de dialecte înrudite. După destrămarea definitivă a comunității lingvistice indo-europene (se presupune că aceasta a avut loc în mileniul al III-lea înaintea erei noastre), din acel grup de dialecte s-au desprins limbile protobaltică și protoslavă, care au rămas multă vreme apropiate una de cealaltă tocmai datorită moștenirii acestei comunități provenite din grupul menționat de dialecte tribale. Această comunitate ar fi dispărut în cele din urmă cu totul dacă protobalții și protoslavii ar fi pierdut orice legătură între ei și ar fi ajuns în regiuni naturale sau lingvistice diferite. Dar tocmai acest lucru nu s-a întâmplat, iar contactele geografice și istorice dintre baltici și slavi s-au păstrat până în zilele noastre, chiar dacă, poate, cu întreruperi destul de îndelungate în trecut. De aceea, adepții acestui punct de vedere vorbesc de regulă, în loc de limba protobalto-slavă, despre o epocă balto-slavă sau despre o uniune lingvistică balto-slavă și așa mai departe. Acest punct de vedere, ai cărui precursori au fost J. Endzelīns, este susținut astăzi de E. Frenkel, Ch. Stang și de unii alți lingviști occidentali, iar în ultima vreme este împărtășit de filologi sovietici precum S. Bernštein, F. Filin și alții. Neconsiderându-mă competent să mă pronunț asupra celui dintre aceste trei puncte de vedere care se apropie cel mai mult de adevărul istoric, doresc doar să remarc aici că de modul în care este interpretată preistoria relațiilor lingvistice dintre baltici și slavi depinde în mare măsură și perspectiva adoptată în soluționarea multor chestiuni de filologie lituaniană, sau chiar evaluarea importanței limbii lituaniene însăși în raport cu această problemă. De pildă, acad. V. Georgijev a afirmat în mai multe rânduri că „limbile baltice și slave sunt atât de apropiate între ele, încât limba lituaniană, conservatoare din punct de vedere fonetic și morfologic, poate într-o anumită măsură să țină locul limbii protoslave neatestate”15. Unii lingviști sovietici își exprimă deschis dezacordul față de această afirmație categorică a lingvistului bulgar. De pildă, S. Bernštein spune că, în această privință, V. Georgijev „merge foarte departe”, exagerând importanța limbii lituaniene pentru reconstrucția limbii protoslave16, iar F. Filin afirmă pur și simplu că această afirmație a lui V. Georgijev este „mai degrabă o dogmă de credință decât o concluzie întemeiată pe cercetări istorice”17. 15 В. Георгиев. Исследования по сравнительно-историческому языкознанию. М., 1958, стр 221; tai pat — Сборник ответов на вопросы по языкознанию. М., 1958, стр. 174; „Slavia“, т. 28, 1. 16 С. Б. Бернштейн. Очерк сравнительной грамматики славянских языков. М., 1961, стр. 34. 17 Ф. П. Филин. Образование языка восточных славян. М., 1962, стр. 126. 11 Pe care dintre aceste afirmații categoric contradictorii, care îi interesează în mod viu pe toți cei care se ocupă de filologia lituaniană, să o credem? Deocamdată, vocea lingviștilor din republica noastră nu s-a făcut încă auzită în această dispută. Or, cuvântul specialiștilor în filologie lituaniană ar putea și ar trebui să aibă, în acest caz, o greutate științifică considerabilă. Se pare că, pentru a pune capăt pasivității lingviștilor noștri în acest domeniu, ar trebui să ne eliberăm de anumite sugestii negative. Una dintre aceste sugestii, apărută probabil în legătură cu dezbaterea problemei balto-slave la al IV-lea Congres Internațional al Slaviștilor, este aceea că, chipurile, lingvistica sovietică cere în mod obligatoriu aderarea la ipoteza limbii protobalto-slave atunci când se soluționează această problemă. Unii din străinătate încearcă în mod deliberat să exagereze această sugestie. O asemenea tendință se vede limpede, de pildă, în comentariile unor lingviști naționaliști lituanieni refugiați în Occident despre comunicarea lui V. Mažiulis18, prezentată la al IV-lea Congres Internațional al Slaviștilor de la Moscova. Însă această sugestie nu are niciun temei și nu corespunde întru totul practicii actuale a lingvisticii sovietice. În lingvistica sovietică, în prezent, opinii categoric contradictorii cu privire la problema limbii protobalto-slave sunt exprimate și dezbătute în mod liber. Acest lucru reiese cel mai limpede chiar din lucrările menționate ale lui S. Bernštein și F. Filin și din afirmațiile pe care le conțin. De pildă, după ce trece în revistă diversele teorii și ipoteze privind această problemă, F. Filin afirmă în repetate rânduri, deschis, că „ipoteza limbii protobalto-slave, în ansamblu, nu are o bază științifică solidă”19. S. Bernštein se pronunță și mai categoric, afirmând că „teoria limbii protobalto-slave a prejudiciat grav gramatica comparată a limbilor slave. Ea i-a împins pe cercetători să amestece fenomene lingvistice din epoci diferite, i-a condus la construcții și ipoteze artificiale care au frânat cercetarea istoriei limbii protoslave”20. După cum vedem, S. Bernštein vorbește despre teoria limbii protobalto-slave deja la timpul trecut, ca despre o etapă depășită a lingvisticii, deși — trebuie remarcat — și astăzi există lingviști sovietici care încă susțin această ipoteză. Prin urmare, nici specialiștii noștri sovietici în filologie lituaniană nu ar trebui să se constrângă în această privință prin prejudecăți sau, cu atât mai puțin, prin temeri, ci să soluționeze problema numai sine ira et studio, bazându-se mai ales pe faptele limbii lituaniene și ale preistoriei Lituaniei. Am avut deja prilejul, odată21, să le reproșez în public specialiștilor în filologie lituaniană din republica noastră că, deocamdată, acordă foarte puțină atenție problemei relațiilor balto-slave. Fără a repeta cele spuse anterior, aș dori doar să subliniez încă o dată aici că problema este importantă nu numai din punctul de vedere al lingvisticii. După părerea noastră, cuvintele următoare ale prof. F. Filin îi exprimă bine semnificația mult mai largă: „Oricum am explica apropierea dintre limbile baltice și slave, care, prin rădăcinile ei, se întinde fără îndoială până în trecutul îndepărtat (problema balto-slavă este departe de a fi soluționată), această apropiere, păstrată până în zilele noastre, fără îndoială, 18 Б. П. Мажюлис. О древнейших отношениях балтийских и славянских языков. Вильнюс, 1958, 20 стр. Rankraščio teisėmis. 19 Ф. П. Филин. În aceeași lucrare, p. 125 și urm. 20 С. Б. Бернштейн. În aceeași lucrare, p. 36. 21 Vezi „Дружба народов“, 1962, Nr. 8, стр. 259; K. Korsakas. Prietenia literaturilor. V., 1962, p. 102—107. 12 atestă vecinătatea strânsă dintre vechii baltici și slavi, cel puțin în ultimele secole înaintea erei noastre și în primele secole ale erei noastre. Această împrejurare este deosebit de importantă pentru stabilirea patriei de origine a slavilor. A stabili unde au trăit slavii și balticii în vecinătate înseamnă a răspunde la întrebarea unde se afla patria de origine a balticilor și slavilor în a doua jumătate a primului mileniu înaintea erei noastre și în primele secole ale erei noastre22. Oare această întrebare, la a cărei rezolvare se străduiesc de câteva decenii, cu atâta insistență, savanți slavi și savanți ai multor altor popoare străine, este mai puțin actuală pentru lituaniști și baltarologi? La urma urmei, oamenii fiecărui popor doresc să-și cunoască originea și trecutul cât mai precis și mai complet, așadar nici lituanienii nu pot face excepție în această privință. Iar când astăzi au loc în știință dezbateri aprinse pe această temă, care în unele cazuri capătă chiar o semnificație ideologico-politică actuală, lituaniștii republicii noastre ar trebui să participe activ la ele. De fapt, soluționarea multor probleme fundamentale ale lituanisticii depinde în mare măsură și de felul în care este localizată patria de origine a balticilor și slavilor. Aceste probleme ar trebui soluționate într-un fel dacă, să zicem, am susține așa-numita ipoteză a patriei „autohtone” a slavilor (cei mai importanți reprezentanți ai ei sunt lingviștii și istoricii polonezi contemporani T. Lēr-Splavinskis, K. Jaždževskis, M. Rudnickis, J. Kostževskis și alții), potrivit căreia patria de origine a slavilor este localizată între Vistula și Oder sau chiar pe țărmurile vestice ale Mării Baltice. Iar problemele importante pentru lituanistică ar trebui soluționate cu totul altfel dacă am subscrie teoriei care începe să se impună tot mai mult astăzi în știința sovietică, potrivit căreia patria de origine a slavilor trebuie căutată la sud de aria locuită de triburile baltice antice, care „se întindea într-o fâșie largă aproximativ de la cursurile inferioare ale Nemunasului și Daugavei spre est și, o vreme, ajungea până la cursurile superioare ale Niprului, Volgăi și Okăi”23, în timp ce „triburile slave au ocupat, în a doua jumătate a primului mileniu înaintea erei noastre, teritoriul împădurit de câmpie dintre cursul superior al Bugului de Vest și cursul mijlociu al Niprului”24. Potrivit acestei teorii, în acea vreme nici triburile baltice și, cu atât mai puțin, cele slave nu ajunseseră încă la țărmul Mării Baltice, unde trăiau finicii vestici. (Cu această ocazie, să observăm că în ultima vreme unii susțin că și numele nostru Nemuno este de origine finică, în timp ce numele unor râuri care curg prin regiunile actuale ale slavilor occidentali, precum Visla, Varta, Odra, sunt de asemenea de origine slavă). De altfel, o asemenea soluționare a problemei patriei de origine a vechilor baltici și slavi are deja o anumită tradiție și în lituanistică și baltarologie. E suficient să amintim lucrările lui K. Būga, de la noi, și ale letonului J. Endzelīns în acest domeniu, care sunt din nou introduse pe scară largă în circuitul științific și devin atât surse ale unor argumente importante în soluționarea problemelor controversate privind relațiile istorice baltico-slave, cât și obiecte ale criticii în dezbaterile care au loc pe această temă. Acest lucru se vede limpede chiar și din lucrările lui S. Bernštein, F. Filin, V. Toporov și O. Trubačiov menționate aici. 22 Ф. П. Филин. În aceeași lucrare, p. 129—130. 23 Ф. П. Филин. În aceeași lucrare, p. 133. 24 Ф. П. Филин. În aceeași lucrare, p. 147. 13 De exemplu, în studiul ultimilor doi autori despre hidronimele din regiunea superioară a Niprului, contribuția lui K. Būga la cercetarea hidronimiei acestei regiuni și a Belarusului este apreciată în mod deosebit. Continuând lucrările anterioare ale lui K. Būga și ale altor cercetători ai acestei probleme, autorii studiului extind mult mai spre est și spre sud-est decât o făcuse ilustrul lingvist lituanian aria așezărilor triburilor baltice antice și, totodată, corectează în mod substanțial concepția lui K. Būga. Potrivit autorilor studiului, K. Būga ar fi creat „o concepție destul de coerentă și unitară, conform căreia prezența hidronimelor baltice în Belarus, la nord de Pripet, mărturisește că tocmai în aceste locuri se aflau vechile așezări ale triburilor baltice (slavii, potrivit lui Būga, trăiau la sud de Pripet). Întreaga istorie ulterioară a balticilor, — subliniază autorii studiului, rezumând esența concepției lui K. Būga, — este înfățișată de savantul lituanian ca o retragere neîntreruptă spre nord și spre vest, către Marea Baltică, sub presiunea slavilor”25. După ce au efectuat o analiză amplă și minuțioasă a hidronimiei din regiunea superioară a Niprului și din ținuturile învecinate, V. Toporov și O. Trubačiov formulează, la sfârșitul studiului, o ipoteză nouă, contrară concepției lui K. Būga, pe care o exprimă astfel: „Trebuie subliniată în mod deosebit ideea că masa principală a populației baltice din regiunea superioară a Niprului nu s-a retras spre nord-vest pe măsură ce slavii se răspândeau în acest teritoriu, ci a fost asimilată treptat de aceștia”. Numai acceptând această ipoteză se poate, chipurile, explica în mod convingător de ce hidronimele baltice s-au păstrat atât de mult timp în această regiune și de ce au forme fonetice atât de slavizate. „Din cele spuse, — conchid autorii studiului, — dobândește o importanță deosebită ridicarea problemei contribuției vechilor baltici, în sensul cel mai larg al cuvântului, la istoria regiunii superioare a Niprului”26. Deși această problemă nu este soluționată în studiu, după cum recunosc chiar autorii săi, este fără îndoială că, odată formulată, ea va continua să fie cercetată și discutată chiar în viitorul apropiat. Mai este oare nevoie să demonstrăm cât este de importantă și actuală pentru întreaga preistorie a balticilor, ca să nu mai vorbim de evaluarea moștenirii științifice a lui K. Būga? Dacă vom adăuga la această ipoteză a lui V. Toporov și O. Trubačiov și unele afirmații publicate în lucrările cele mai recente27 despre 25 Б. Н. Топоров, О. Н. Трубачев. În aceeași lucrare, p. 6. 26 În aceeași lucrare, p. 236. 27 Vezi М. Я. Гринблат. К вопросу об участии литовцев в этногенезе белорусов. — „Вопросы этнической истории народов Прибалтики“. М., 1959, стр. 533—543. În această lucrare, bazându-se pe analiza unui bogat material toponimic lituanian și pe fapte istorice corespunzătoare, autorul ajunge la următoarea concluzie: „În nord-vestul teritoriului actual al Belarusului, bogat în toponime lituaniene, prin două valuri de colonizare care au înaintat unul împotriva celuilalt — dinspre nord-est, dinspre ținuturile poloțienilor, și dinspre sud și sud-est, dinspre ținuturile dregovicilor și volinienilor — vechii locuitori lituanieni ai acestui teritoriu, o parte dintre aukštaițieni și o parte dintre iatvingieni, au fost slavizați. Procesul de slavizare a populației lituaniene a durat mult timp. Început în secolele VI—IX, s-a încheiat în secolul al XIX-lea, în cele mai nord-vestice regiuni ale Belarusului. Înaintarea colonizatoare a slavilor în regiunile locuite de lituanieni s-a desfășurat, în general, pe cale pașnică și nu a fost legată de strămutarea populației locale” (p. 543). Acest lucru este confirmat și de cercetările recente ale lingviștilor sovietici lituanieni (A. Vidugiris și alții), efectuate în localitățile din RSS Belarus în care încă mai trăiesc lituanieni (Zietela și altele). 14 Dacă luăm în considerare legăturile etnice dintre lituanieni și bieloruși încă din vremurile istorice, în fața noastră se va deschide o problemă amplă și complexă, la a cărei soluționare ar trebui să participe specialiștii în studii lituaniene din toate domeniile, deoarece ea este esențial de importantă atât pentru lingviști, cât și pentru istorici, arheologi, etnografi și folcloriști. Între timp, lituaniștii sovietici au făcut încă foarte puțin pentru soluționarea acestei probleme. Aproape singurii care s-au interesat în ultima vreme de această chestiune în republică au fost arheologii noștri28. Totuși, chiar recunoscând că arheologia, antropologia și etnografia pot contribui mult la soluționarea problemelor etnogenezei, trebuie să fim de acord cu F. Filin că „în această chestiune cuvântul hotărâtor a aparținut și aparține lingvisticii, deoarece limba este cel mai important indiciu al apartenenței etnice a populației”29, în timp ce „arheologia nu are niciun temei să stabilească în ce limbă vorbeau oamenii culturilor scoase la iveală prin săpături. Sub vălul uneia și aceleiași culturi se pot ascunde triburi diferite din punct de vedere etnic, după cum unul și același etnos poate avea culturi diferite”30. K. Moszyński subliniază în mod deosebit această idee31, criticând metoda lui T. Lehr-Splawiński și a altor savanți polonezi, potrivit căreia se presupune o legătură directă între teritoriul culturilor arheologice descoperite și grupurile etnice antice care au locuit acolo. De altfel, trebuie remarcat că nici arheologilor noștri sovietici nu le este străină această metodă, motiv pentru care nu întâmplător au recurs la lucrările lui T. Lehr-Splawiński pentru a-și susține unele concluzii32. Totuși, ceea ce contează aici pentru noi, în primul rând, nu este atât să-i criticăm pe arheologi, cât să subliniem că filologii noștri lituaniști ar trebui să acorde mult mai multă atenție problemei preistoriei și etnogenezei lituanienilor, fără a lăsa monopolul în acest domeniu numai arheologilor. Până acum, dintre lucrările mai ample ale filologilor noștri sovietici care ar putea fi utile în mod direct la examinarea problemei relațiilor istorice dintre baltici și slavi, s-ar putea indica doar una sau două. Dintre acestea, este de remarcat mai ales nomenclatorul hidronimelor lituaniene33, care cuprinde aproximativ 7000 de denumiri de râuri și 3000 de denumiri de lacuri. Este de sperat că această lucrare colectivă va fi de folos tuturor celor care se vor baza pe materialul toponimic în soluționarea problemei baltico-slave. Așadar, regretul exprimat de V. Toporov și O. Trubačov că, până acum, nu a existat „un repertoriu complet al materialului hidronimic referitor tocmai la Lituania” 28 Žr. Lietuvos archeologijos bruožai. V., 1961, p. 82—86, 142—143. Čia taip pat teigiama, kad „probaltai yra gyvenę Padnieprės ir Volgos—Okos aukštupio srityje“ (p. 86), o senovės rytiniai baltai „I tūkstantmetyje pr. m. e., kaip rodo piliakalnių su brūkšniuota keramika ir baltiškų vietovardžių paplitimas, gyveno toliau į rytus nuo dabartinės Lietuvos TSR teritorijos. Jų teritorijos ribos siekė Dniepro aukštupio baseiną ir apėmė žymią dalį Dauguvos aukštupio baseino. Tuo tarpu vakariniai baltai buvo apsigyvenę šiaurvakarių Lenkijoje, Kaliningrado srities teritorijoje, vakariniuose Lietuvos rajonuose ir iš dalies Kuršė“ (p. 142). 29 Ф. П. Филин. Ten pat, p. 15. 30 Ф. П. Филин. Ten pat, p. 42—43. 31 Žr. K. Moszynski. Pierwotny zasiąg języka prasłowiańskiego. Wrocław — Kraków, 1957. 32 A se vedea Lietuvos archeologijos bruožai, p. 83 (hartă). 33 Dicționarul hidronimelor din RSS Lituaniană [Institutul de Limba și Literatura Lituaniană. Red. responsabilă E. Grinaveckienė]. V., 1963, XX+226 p. 15 34 se pare, așadar, că deocamdată această lipsă va fi înlăturată. Dar câte alte întrebări actuale și importante rămân încă, așteptând să fie soluționate de filologii republicii noastre! Ne vom opri aici doar asupra a două sau trei dintre aceste întrebări, deoarece și ele sunt strâns legate de aceeași problemă a relațiilor baltico-slave. Poate cea mai actuală dintre ele este problema jatvingilor. În ultimul deceniu, mulți istorici, arheologi și lingviști polonezi (A. Kamiński, J. Antoniewicz, S. Zajączkowski, J. Otrębski și alții) au acordat și continuă să acorde multă atenție elucidării trecutului acestui vechi trib baltic, dispărut încă din vremurile istorice. În Polonia funcționează chiar o așa-numită Expediție complexă jatvingiană (Kompleksowa Ekspedycja Jaćwieska), condusă de J. Antoniewicz, care de mai mulți ani întreprinde cercetări ample arheologice, toponimice și lingvistice în Suvalkija — presupusul teritoriu străvechi al jatvingilor dispăruți. În lucrările acestei expediții participă activ, în calitate de conducător al secției sale de lingvistică, și cunoscutul slavist și baltist suedez, prof. K. O. Falk, care publicase mai devreme (1941) o monografie valoroasă despre hidronimia regiunii lacului Vištytis și își continuă studiile în domeniul toponimiei lituaniene35. Dintre lingviștii sovietici lituanieni, până acum problema jatvingilor a suscitat un oarecare interes numai din partea academicianului J. Balčikonis, și aceasta mai ales prin furnizarea unor date lingvistice în această chestiune pentru articolele prof. J. Otrębski. De altfel, până acum lingviștii noștri nu și-au exprimat o opinie critică în legătură cu ipoteza susținută de prof. J. Otrębski, potrivit căreia vechii jatvingi ar fi vorbit un dialect intermediar între limbile baltice și cele slave. Până acum, lituaniștii sovietici nu au cercetat în profunzime nici chestiunile privitoare la limba veche prusacă și la trecutul prusac, în timp ce savanții polonezi (H. Łowmiański și alții) au publicat deja, în anii de după război, numeroase lucrări valoroase și în acest domeniu. Cea mai vastă arie de cercetare o constituie, firește, relațiile lingvistice dintre baltici și slavi în vremurile istorice. În acest domeniu, se așteaptă lucrări noi și ample asupra unor chestiuni precum elucidarea interacțiunii și influenței reciproce dintre limbile lituaniană și rusă, lituaniană și bielorusă, lituaniană și polonă. Având în vedere problematica extraordinar de amplă a acestui domeniu, până acum s-a făcut foarte puțin, deși în ultimul deceniu s-au realizat lucrări valoroase și în republica noastră, precum și în Belarusul vecin (de V. Kostelnickis, M. Zakarian, A. Veržbovskis, A. Sabaliauskas și alții), consacrate mai ales elucidării legăturilor lexicale dintre limbile rusă, bielorusă și lituaniană, pe baza analizei cronicilor, a textelor documentelor de arhivă sau a materialului toponimic. Dintre lucrările realizate în străinătate în acest domeniu, trebuie menționate în primul rând studiile lui H. Łowmiański, mai ales cercetarea sa (1957) privind influența lingvistică slavă asupra terminologiei bisericești lituaniene. În această cercetare se demonstrează în mod convingător existența contactelor culturale dintre Lituania 34 В. Н. Топоров, О. Н. Трубачев. Ten pat. p. 24. 35 Despre activitatea lui K. O. Falk în domeniul slavisticii și lituanisticii, a se vedea: Rocznik Białostocki, II. Białystok, 1961, p. 9—16. Despre lucrările savanților polonezi privind jatvingii și, în general, trecutul Lituaniei, a se vedea aici articolul lui J. Ochmański „Dzieje Litwy w pracach współczesnych historyków polskich“, p. 451—458. De asemenea — D. Jaskanis. Jaćwież. Białystok, 1962, 44 p. 16 vechimea Lituaniei și a Rusiei, care ajunge până în secolul al XII-lea36. Slavistul și filologul renumit V. Kiparsky pregătește de ceva vreme o lucrare amplă despre împrumuturile lexicale slave din limbile baltice. În ultima vreme, V. Falkenhan, baltist și slavist german, se ocupă de relațiile dintre limbile lituaniană și polonă. Bazându-se pe teoria uniunilor lingvistice (Sprachbund), cultivată în prezent în Occident37, V. Falkenhan susține că, până nu demult, au existat uniuni lingvistice polono-lituaniene și germano-letono-estoniene. Pentru a-și susține ipoteza, el prezintă numeroase paralele morfologice și sintactice interesante între limbile baltice și slave, precum și între cele baltice și germanice. Trebuie însă remarcat că teoria uniunilor lingvistice poate sugera în prezent și anumite tendințe politice sau chiar revanșiste; de aceea, unele dintre aspectele ei trebuie privite cu deosebită precauție. O problemă distinctă și amplă, strâns legată de problema baltoslavă, o constituie relațiile lingvistice dintre limbile baltice, slave și fino-ugrice. Deși, în ultima vreme, lucrările lui B. Serebrennikov, P. Ariste, E. Neminen, V. Kiparsky și ale altor lingviști sovietici și străini au adus numeroase contribuții noi la cercetarea acestei probleme, în acest domeniu există încă multe chestiuni problematice la a căror soluționare cu succes lingviștii lituanieni sovietici ar putea contribui cu date noi și valoroase. De aceea, trebuie apreciate pozitiv primele lor lucrări consacrate acestei tematici, chiar dacă sunt încă de natură compilativă și au caracter de sinteză38. Deocamdată, aceste lucrări privesc numai relațiile lingvistice dintre finlandezii baltici și lituanieni, dar, în ultima vreme, se aduc tot mai multe dovezi că, în antichitate, balticii au avut legături directe și cu triburile finice din regiunea Volgăi (mordvinii și marii). Lingviștii noștri lituanieni nu au abordat până acum deloc această problemă, deși, după cum arată V. Toporov și O. Trubačov, care au prezentat în studiul lor numeroase date noi pentru a o elucida, „această latură a relațiilor dintre baltici și finlandezi este foarte importantă, întrucât, de-a lungul întregului teritoriu baltic antic din cursul superior al Niprului, vecinii lor erau finlandezii din regiunea Volgăi”39. Ar fi de dorit ca, în soluționarea problemei relațiilor lingvistice dintre baltici și fino-ugri, să se stabilească cât mai curând o colaborare științifică între lingviștii noștri lituanieni și filologii din Estonia Sovietică. Deocamdată nu există în acest domeniu niciun fel de contacte sau încercări de a soluționa problema în mod complex. Practica arheologilor sovietici din regiunea baltică a demonstrat însă că o asemenea colaborare dă rezultate foarte bune (să ne amintim, de pildă, de lucrările renumitului arheolog estonian H. Moora, importante pentru întreaga baltistică). Acest exemplu ar trebui să fie 36 În plus, autorul studiului susține că Lituania antică era pregătită să adopte o nouă religie încă din secolul al XIII-lea, când toate ținuturile lituaniene au fost unite într-o singură monarhie feudală. Însă Ordinul Teutonic i-a împiedicat pe lituanieni să adopte o nouă religie, corespunzătoare noii formațiuni sociale, străduindu-se din toate puterile să nu lase Lituania să se creștineze, deoarece nu voia să piardă pretextul de a o cuceri cu sabia, ca țară păgână. Vezi H. Lowmianski. Uwagi o wpływach słowiańskich na litewską terminologią kościelną. Studia z filologii polskiej i słowiańskiej, t. II, Warszawa, 1957, p. 366—372. 37 Unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai acesteia este profesorul H. Becher de la Universitatea din Jena, care a publicat în 1958 o lucrare de sinteză pe această temă, „Der Sprachbund”. 38 Vezi articolul lui J. Sabaliauskas, Relațiile dintre limbile baltice și finlandezele baltice. „Lietuvių kalbotyros klausimai”, vol. VI, p. 109—136. 39 B. H. Топоров, О. Н. Трубачев. Ten pat, p. 247. 2. Kalbotyros klausimai VI. 17 instructiv și încurajator și pentru filologii sovietici din republicile baltice. În acest articol am abordat mai pe larg și mai concret doar acele lucrări recente de lingvistică comparativ-istorică ce au legătură cu filologia lituanistică și, în general, cu lituanistica, în care este analizată problema relațiilor lingvistice baltico-slave. Aici au rămas aproape cu totul nemenționate lucrările care tratează problema relațiilor lingvistice baltico-germanice, precum și cele care analizează problemele protoindoeuropenisticii (de exemplu, așa-numita teorie laringală), în rezolvarea cărora limbile baltice sunt puse în legătură cu limbile toharică și hitită, descoperite recent. În plus, în afara limitelor acestui articol au rămas și aproape toate lucrările apărute în străinătate în ultima vreme, consacrate cercetării directe a limbii lituaniene — pentru acestea ar fi necesară o trecere în revistă separată40. După cum am văzut mai sus, o interpretare sau alta a relațiilor lingvistice baltico-slave, fiind strâns legată de întreaga problemă amplă a comunității baltico-slave, privește în mod esențial și bazele preistoriei poporului lituanian, ale etnogenezei și ale dezvoltării istorice a limbii lituaniene; de aceea, nici lituaniștii republicii noastre, nici baltologii sovietici în general nu ar trebui să rămână mai departe indiferenți față de soluționarea acestei probleme. În sfârșit, materialele oferite de lituanistică pot avea o însemnătate științifică considerabilă și pentru dezvoltarea ulterioară a lingvisticii comparativ-istorice înseși și pentru perfecționarea metodelor sale41. Trebuie să sperăm că Comisia internațională pentru relațiile baltico-slave, înființată pe lângă Comitetul internațional al slavilor și la a cărei activitate s-au angajat să participe numeroși filologi sovietici și străini de seamă, va intensifica în mod considerabil, chiar în viitorul apropiat, cercetarea multilaterală a relațiilor lingvistice baltico-slave și, în general, a limbilor baltice, atât la scară internațională, cât și la nivelul întregii Uniuni. În încheiere, am dori să subliniem încă o dată, ca una dintre sarcinile principale ale lituaniștilor noștri sovietici, necesitatea de a se implica mai hotărât în cercetarea problemelor actuale discutate pe larg astăzi în slavistică și, în general, în indoeuropenistică, îmbogățind-o cu noi materiale lituaniene și folosind totodată în mod eficient cele mai recente realizări ale lingvisticii internaționale, pentru dezvoltarea în continuare, cu succes, a lituanisticii sovietice. Vilnius 40 Pentru a oferi o imagine cât mai completă, îi vom menționa măcar pe cei mai importanți dintre ei. Este vorba despre dicționarul în cinci volume al limbii lituaniene, a cărui publicare în Germania a fost începută de M. Niedermann înainte de război (au apărut deja trei volume; în continuare, dicționarul este pregătit de A. Zenas și A. Salys); dicționarul etimologic al limbii lituaniene, a cărui publicare a fost începută de E. Frenkelis în 1955 (au apărut deja 14 fascicule; E. Hofmanas și E. Tanglis continuă dicționarul); gramatica în cinci volume a limbii lituaniene de J. Otrębski (au fost publicate deja volumele I și III). Dintre lucrările de studiu trebuie menționate: studiul lui Č. Kudzinovskis despre traducerea lituaniană a Bibliei lui Chilinskis; disertația Tamarei Buch (Polonia) despre accentuarea operei „Anotimpurile” de K. Donelaitis; disertația lui G. Benzė (Germania Democrată) despre participiile adverbiale în limbile baltice. În ultimii ani, câțiva alți lingviști de diferite naționalități au publicat în reviste străine articole dedicate în mod special limbii lituaniene sau limbilor baltice — cehii P. Trostas și A. Erhartas, elvețianul J. Locheris, americanii W. Šmalstigas, E. Hampas și alții. 41 Plg. J. Otrębski. Über die Vervollkommung der Forschungsmethoden in der indoeuropäischen Sprachwissenschaft. — Lingue Posnaniensis, t. 9, Poznań, 1963, p. 7—28. În acest articol, autorul, pledând pentru perfecționarea în continuare a metodelor lingvisticii comparate și soluționând unele dintre problemele acesteia încă disputate, folosește pe scară largă fapte din limba lituaniană. 18 LINGVISTICA COMPARATĂ ȘI SARCINILE FILOLOGIEI LITUANIENE SOVIETICE К. КОРСАКАС R e z u m a t Limba lituaniană atrage de multă vreme atenția oamenilor de știință care activează în domeniul lingvisticii comparativ-istorice, fiind una dintre cele mai vechi limbi indo-europene. În ultimii ani, utilizarea materialelor din limba lituaniană s-a intensificat considerabil în lucrările unui număr mare de cercetători sovietici și străini care se ocupă de problemele indo-europenisticii. Articolul prezintă opiniile lui S. B. Bernstein, F. P. Filin și V. I. Georgiev cu privire la importanța limbii lituaniene pentru soluționarea problemei comunității balto-slave și pentru clarificarea etnogenezei, a patriei originare și a limbii-mamă atât a popoarelor slave, cât și a celor baltice. După ce trece în revistă pe scurt cele mai importante ipoteze actuale privind aceste chestiuni, autorul articolului subliniază necesitatea ca lingviștii lituanieni să se implice cât mai activ în soluționarea acestor probleme, larg dezbătute în prezent și de mare interes și pentru lituanistică. Bogatele materiale colectate în ultimele decenii de cercetătorii lituanieni în lexicografie (a se vedea „Dicționarul limbii lituaniene”, în șase volume, publicat de Academia de Științe), dialectologie, toponimie (a se vedea „Dicționarul hidronimelor RSS Lituaniene”), accentologie și fonetica limbii lituaniene, precum și în arheologia și etnografia Lituaniei, nu au intrat încă, de fapt, în circuitul științific. Or, aceste materiale ar putea fi de mare folos în soluționarea multor chestiuni controversate referitoare la relațiile istorice și lingvistice dintre popoarele slave și cele baltice. Folosind ca exemplu lucrarea lui V. N. Toporov și O. N. Trubaciov „Analiza lingvistică a hidronimelor din bazinul superior al Niprului”, articolul arată cum cele mai recente cercetări toponimice corectează substanțial concepțiile mai vechi ale lui K. Būga și ale altor cercetători, potrivit cărora triburile baltice antice s-ar fi retras treptat, sub presiunea popoarelor slave, din bazinul superior al Niprului spre țărmurile Balticei. În realitate, aici s-a desfășurat un proces de asimilare, nu de alungare. Acest fapt istoric conferă problemei balto-slave o cu totul altă perspectivă, la clarificarea căreia va trebui să contribuie, în viitor, cât mai multe materiale lituaniene. Articolul arată că în RSS Lituaniană s-a desfășurat deja, în ultimii ani, o anumită activitate, în principal pe baza materialelor lexicale și de arhivă (lucrările lui A. Sabaliauskas, V. Kosteļnickis, M. Zakaryan și alții), pentru a clarifica lim 19 legăturilor poporului lituanian cu popoarele rus, belarus și alte popoare slave. În încheiere, articolul le atribuie lituanienilor sovietici sarcina de a studia mai îndeaproape decât până acum limba și trecutul unor triburi baltice dispărute cu totul în prezent, precum vechii prusaci și iotvingienii, precum și de a acorda mai multă atenție studierii legăturilor lingvistice dintre popoarele baltice și popoarele fino-ugrice în trecutul îndepărtat. Autorul articolului își exprimă speranța că noua Comisie internațională pentru studierea relațiilor balto-slave, creată pe lângă Comitetul internațional al slaviștilor, va contribui la intensificarea activității în problemele cele mai importante atât în domeniul slavisticii, cât și al lituanisticii.