J. Kazlauskas. „Lietuvių kalbos istorinė gramatika (kirčiavimas, daiktavardis, veiksmažodis)“

BALTŲ KALBŲ VEIKSMAŽODŽIO TYRINĖJIMAI LIETUVOS TSR MOKSLŲ AKADEMIJA RECENZII J. Kazlauskas, Gramatica istorică a limbii lituaniene (accentuarea, substantivul, verbul), Vilnius, 1968, 414 p. Fiecare limbă are o istorie mai lungă sau mai scurtă, în care se reflectă în mare măsură și istoria întregului popor. Drumul parcurs de o limbă este dezvăluit prin cunoașterea originii și evoluției cuvintelor și a formelor gramaticale. De aceea, a avea un dicționar etimologic și o gramatică istorică a limbii materne este una dintre cele mai importante sarcini ale lingviștilor fiecărui popor. Însă aceste lucrări fundamentale nu sunt posibile fără o bogată bază de date, alcătuită din vechi izvoare scrise și din materialul dialectelor contemporane, fără numeroase cercetări pregătitoare de detaliu și fără oameni de știință cu înaltă calificare și vastă erudiție lingvistică. Din aceste și alte motive, astăzi doar relativ puține limbi dispun de dicționare etimologice și gramatici istorice. Datorită caracterului său arhaic și bogăției sale, limba lituaniană a atras atenția multor lingviști din întreaga lume încă de la mijlocul secolului al XIX-lea și continuă să o atragă până în prezent. În acest timp au fost scrise numeroase studii consacrate unor chestiuni aparte din istoria limbii lituaniene și au fost publicate destule lucrări de sinteză, dintre care se cuvin menționate în special cele apărute în ultimele decenii: „Dicționarul etimologic al limbii lituaniene” al lui Ernesto Frenkelis, publicat în Germania de Vest1, „Gramatica limbii lituaniene” în trei volume a renumitului lingvist polonez Jan Otrębski2, „Gramatica comparată a limbilor baltice” a profesorului Kristian S. Stang de la Universitatea din Oslo3 și altele. În ultimii ani, lingviștii lituanieni au adus, la rândul lor, o contribuție substanțială la cercetarea limbii materne. Una dintre cele mai importante lucrări ale lor este „Gramatica istorică a limbii lituaniene” a lui Jonas Kazlauskas, profesor la fosta Universitate de Stat „V. Kapsukas” din Vilnius — prima gramatică de acest fel scrisă în limba lituaniană. Este un dar deosebit pentru toți cei interesați de studiile lituaniene și, mai ales, pentru studenții la filologie ai instituțiilor de învățământ superior din republică. Cartea lui J. Kazlauskas nu urmează și nu repetă alte gramatici similare. Este o lucrare matură și foarte originală, în care câțiva zeci de ani de muncă minuțioasă și susținută au fost dedicați acumulării datelor lingvistice prezentate și cercetării problemelor formulate. J. Kazlauskas a pus bazele acestei lucrări publicând zeci de studii asupra diverselor chestiuni de fonetică istorică, fonologie și morfologie ale limbii lituaniene 1 E. Fraenkel, Litauisches etymologisches Wörterbuch, Heidelberg – Göttingen, 1955–1965. 2 J. Otrębski, Gramatyka języka litewskiego, vol. III (Învățătura despre forme), Warszawa, 1956; vol. I (Informații introductive. Învățătura despre sunete), Warszawa, 1958; vol. II (Învățătura despre structura cuvintelor), Warszawa, 1965. 3 Chr. S. Stang, Vergleichende Grammatik der baltischen Sprachen, Oslo – Bergen – Tromsø, 1956. 239 articole pe care se bazează astăzi lingviști din multe națiuni, interesați de baltistică. În scurt timp, o apreciere pozitivă și interes a stârnit și „Gramatica istorică a limbii lituaniene”. În 1971, autorului i s-a acordat postum Premiul Republican pentru această lucrare. Gramatica cuprinde trei capitole principale. În primul capitol (p. 5–122) sunt analizate mai pe larg natura accentului și a intonației în limba lituaniană, retragerea accentului în dialecte și cauzele acesteia, precum și principalele legi care au format sistemul actual de accentuare al limbii lituaniene. Un spațiu considerabil este consacrat aici explicării formării paradigmelor de accentuare ale numelor lituaniene și raportului lor cu paradigmele de accentuare din alte limbi indo-europene. Determinarea locului vechi al accentului în verbele cu prefixe, reconstituirea paradigmelor mobile de accentuare ale verbului și elucidarea evoluției accentuării participiilor, a formelor reflexive și a altor forme verbale aduc, de asemenea, multe noutăți pentru accentologia lituaniană. Capitolul se încheie cu analiza soartei terminațiilor acute și a lui ē indo-european în limba lituaniană. Concepția originală a lui J. Kazlauskas despre evoluția accentuării lituaniene se bazează pe analiza fonologică a sistemelor accentuale din diverse dialecte actuale. Retragerea accentului de pe terminație în anumite cazuri, scurtarea vocalelor lungi la sfârșitul cuvântului, reflexarea lui ē menționat în limba lituaniană și multe alte fenomene fonetice, studiate până acum de obicei izolat unele de altele, sunt pentru autorul gramaticii doar verigi distincte ale transformării întregului sistem morfofonologic al limbii lituaniene. El le leagă pe toate de evoluția tipului de accentuare propriu-zis, de trecerea accentului melodic la cel dinamic și de consolidarea elementelor accentului cantitativ: „scurtarea terminațiilor acute sau transformarea lor în circumflexe poate fi explicată prin apariția accentului dinamic al cuvântului, care în evoluția ulterioară a limbii lituaniene (în dialecte) se impune tot mai mult sau devine cantitativ” (p. 108). Este de la sine înțeles că, pentru o fundamentare mai solidă a acestor afirmații, ar fi de o importanță extraordinară cercetări experimentale ample și fiabile ale accentului și intonației în diverse dialecte, de care, din păcate, dialectologia lituaniană încă duce foarte multă lipsă. Al doilea capitol al gramaticii (p. 123–286) este consacrat istoriei declinării substantivului. Acesta oferă o trecere în revistă a categoriilor de gen, număr și caz și prezintă în detaliu evoluția istorică a tuturor temelor substantivale, precum și dispariția unor teme sau trecerea lor la alte teme. Evoluția dativului singular, a cazurilor locative, a dativului plural și a formelor de instrumental este tratată în mod deosebit de amplu și interesant. J. Kazlauskas a consacrat cea mai mare parte a timpului și efortului său cercetării tuturor problemelor abordate aici. De aceea, capitolul despre morfologia substantivului este probabil cel mai cuprinzător; el cuprinde cea mai bogată documentare factuală din vechile texte lituaniene și din dialectele actuale, iar concluziile și afirmațiile formulate nu ridică, în multe cazuri, îndoieli. Este adevărat că unele explicații ale fenomenelor de morfologie substantivală sunt totuși încă ipotetice și, după toate probabilitățile, vor fi dezbătute de lingviști. Un exemplu în acest sens îl constituie formele de tipul namie, orie, considerate până acum relicve ale vechiului locativ, care, în opinia autorului gramaticii, „sunt adverbe, nu rămășițe ale unor forme de caz dispărute” (p. 136; la p. 160 ele sunt tratate în această privință mai puțin categoric: „cel mai probabil, aceste forme nu au fost niciodată forme de caz, ci au fost mai înainte anumite forme adverbiale, folosite ulterior cu postpoziții. Și numai formele fără postpoziție ale unor teme au putut îndeplini în dialecte și funcții de caz.”). Se poate pune la îndoială și afirmația autorului care absolutizează exprimarea locativului în prusă prin 240 „cu prepoziția en (an) și cazul dativ sau acuzativ” (p. 136). Într-adevăr, monumentele scrise ale limbii prusace (ale căror date sunt folosite) ar fi putut fi puternic influențate, din motive bine cunoscute, de limba germană a vremii. Influența acestei limbi (doar mult mai recentă) trebuie, fără îndoială, să explice și folosirea construcției în + acuzativ cu sens inessiv în Nida, pe care autorul o indică printre alte locuri în căutarea unei analogii în dialectele limbii lituaniene care să-i susțină ipoteza „că în limba prusacă en cu dativul și en cu acuzativul ar fi putut fi diferențiate anterior prin sens: en + dativul indica locul aflării, iar en + acuzativul — direcția” (p. 136). Se pot indica și mai multe cazuri în care afirmațiile sunt susținute de date ce ar putea fi interpretate și altfel decât în gramatică. De exemplu, terminația formelor de singular inessiv din împrejurimile Bagaslaviškis, Gelvonai și Pabaiskas káili, móli (alături de aký, pirtý) -ij poate proveni nu numai din -ij(e) (p. 156), ci și din -yj(e), scurtat acolo în poziție neaccentuată. În plus, forma de singular inessiv kártij, prezentată împreună cu exemplele menționate, ar putea fi transpusă și ca kártę, întrucât substantivele feminine cu tema în i și accent pe rădăcină au trecut în dialectul acelor împrejurimi la declinarea cu tema în ē (cf. și nominativul singular žēmė ~ žēmėj, inessivul singular žēmij ~ žēmėj). Unele fapte dialectale privind morfologia substantivului, care în ultimele decenii au stârnit în rândul lingviștilor numeroase opinii contradictorii cu privire la originea lor, nu sunt doar neanalizate de J. Kazlauskas, ci nici măcar menționate. Este vorba de terminația dativului singular -ai4 a temei în o, de formele de instrumental singular de tipul rankai „(cu) o mână” ale temei în a și altele. Titlul celui de-al treilea capitol (p. 287–404), „Din istoria verbului”, arată că gramatica nu pretinde să prezinte în mod cuprinzător evoluția formelor acestei părți de vorbire foarte complexe. Totuși, problemele alese — evoluția terminațiilor personale, formarea și istoria formelor de prezent, trecut, viitor, imperativ și condițional — dezvăluie în esență sistemul de conjugare al limbii lituaniene. J. Kazlauskas își exprimă concepția generală despre verbul lituanian la începutul capitolului, trecând în revistă trăsăturile generale ale evoluției verbului indo-european. În opinia sa, „structura verbului în toate limbile indo-europene actuale (deci și în lituaniană) conține numeroase inovații, formate prin regularitățile evoluției individuale a limbilor și care nu reflectă modelul vechiului verb indo-european” (p. 288). Totodată, el împărtășește opinia lingviștilor (V. Toporov și alții) care critică concepția neogramaticilor, dominantă vreme îndelungată, potrivit căreia modelul verbului din limba proto-indo-europeană era reconstruit pe baza verbelor din sanscrita veche și greaca veche. După ce trece în revistă sistemul terminațiilor verbale, autorul concluzionează că acesta este mult mai simplu în limbile baltice decât în celelalte limbi indo-europene. „Această simplitate se datorează, pe de o parte, păstrării unor trăsături deosebit de arhaice și, pe de altă parte, evoluției specifice a verbului în limbile baltice” (p. 304). Dintre explicațiile referitoare la terminațiile individuale, merită menționată în special opinia bine argumentată potrivit căreia o singură formă pentru persoana a 3-a singular și plural a verbului în limbile baltice este un arhaism, nu o formație nouă, și că funcțiile persoanei a 3-a pot fi îndeplinite aici de o temă pură preistorică. Totodată, autorul identifică și în asemenea dialecte est-aukštaitiene cazuri relicte de folosire a formei de persoana a 3-a... 4 Totuși, J. Kazlauskas, ca și unii alți lingviști în lucrările lor din ultimii ani, consideră această terminație recentă, apărută potrivit legilor fonetice ale acelor dialecte din -ui (cf. dativul singular vaikai „copilului” și locativul singular turgai „în piață” din graiul din Debeikiai). 16. 902 241 însă în expresii întâlnite în dialecte, precum: nėra kada važiuoja, nebuvo kada daro, nebus kada eina și altele asemenea. Păcat doar că, deocamdată, această ipoteză nu poate fi susținută cu datele monumentelor noastre scrise, chiar dacă acestea acoperă o perioadă relativ scurtă. Dintre formele timpului prezent, gramatica analizează verbele atematice și cele cu infix, precum și verbele cu tema în sta-. Este prezentată o imagine completă a verbelor care au păstrat flexiunea atematică a prezentului, vestigiile sau urmele acesteia; sunt indicate frecvența acestor forme și raportul lor cu formele tematice corespunzătoare în diferite monumente ale vechii scrieri lituaniene (în „Postilė” a lui M. Daukša, „Katekizmas” a lui M. Petkevičius și altele) și în dialecte. Evoluția desinențelor de persoană ale verbelor atematice, precum și interacțiunea formelor de singular și plural sunt explicate în mod interesant. Pe baza datelor din textele vechi și din dialecte, autorul a demonstrat foarte convingător că formele modului optativ (sau permisiv) de tipul tedārai, teeini, tetylė (sau tetylỹ), la fel ca formele de persoana a II-a singular a imperativului din unele dialecte ale aukštaiților răsăriteni (de exemplu, dārai „fă”, tylỹ „taci”), sunt identice cu formele de persoana a II-a singular a prezentului. Totodată, a fost infirmată opinia dominantă multă vreme cu privire la această chestiune și s-a formulat concluzia, fără îndoială corectă, că „nu există, se pare, în limba lituaniană urme ale existenței optativului verbelor tematice, pe deplin identic cu optativul din indiana veche, din greacă sau din alte limbi indo-europene” (p. 382). Desigur, nu se poate susține că, în capitolul despre verb, ca și în celelalte capitole, autorul a rostit deja „ultimul cuvânt” în toate privințele. Probabil că se va discuta în continuare despre originea unor forme scurte de persoana a III-a ale trecutului, întâlnite în dialecte, precum dė, sto, pe care J. Kazlauskas tinde să le considere mai vechi decât formele mai lungi dėjo, stojo. În pofida unor argumente noi, rămâne totuși puțin convingătoare afirmația că formantul imperativului -k(i) provine din particula gi. O asemenea origine a formantului -k(i) este, de altfel, greu de înțeles și din punct de vedere fonetic. Se poate menționa și câte o observație critică mai generală, care privește toate capitolele gramaticii. De pildă, fără să-și explice motivele, autorul prezintă în lucrare exemple din dialectele limbii lituaniene în mod neuniform: uneori în transcriere fonetică, alteori transpunându-le în limba literară. Localizarea datelor dialectale nu este indicată întotdeauna consecvent și, în unele cazuri, nici foarte exact. Unii termeni au fost aleși și sunt folosiți nu tocmai fericit. Acest lucru privește în special denumirile diferitelor dialecte ale limbii lituaniene5, ale căror variante multiple creează adesea confuzie sau chiar îl induc în eroare pe cititor; de pildă, pentru același dialect se folosesc denumirile „aukštaiții apuseni” și „aukštaiții occidentali”, „aukštaiții sud-vestici” și „dialectul aukštaiților din sud-vest”, „aukštaiții răsăriteni” și „aukštaiții orientali”, „dzūkai” și „aukštaiții răsăriteni” și altele. Se poate regreta, de asemenea, că în cartea recenzată chestiunile privind evoluția adjectivului sunt aproape deloc abordate, iar istoria numeralului, pronumelui, adverbului și a altor părți de vorbire mai puțin importante nu este prezentată deloc. J. Kazlauskas prevăzuse o carte separată pentru aceste părți de vorbire. Evaluând „Gramatica istorică a limbii lituaniene” pe care o avem deja la îndemână, deși incompletă, putem constata că a fost scrisă prin utilizarea cu succes a metodologiei moderne de analiză sincronică și diacronică a faptelor de limbă. Gau- 5 În Gramatică, J. Kazlauskas folosește clasificarea tradițională a dialectelor limbii lituaniene (K. Jaunius–K. Būga–A. Salys), pronunțându-se ferm împotriva noii variante a clasificării lui A. Baranauskas propuse de A. Girdenis și Z. Zinkevičius (vezi p. 410). 242 Utilizarea materialului din dialectele limbii lituaniene, din scrierile vechi, din letonă, prusacă și din alte limbi indo-europene, mai ales slave, precum și recurgerea la date statistice i-au permis autorului să formuleze observații noi, foarte bine argumentate, despre formarea sistemului actual de accentuare a limbii lituaniene și despre originea și evoluția multor forme gramaticale. Cartea lui J. Kazlauskas este importantă nu numai pentru lingvistica lituaniană, ci și pentru baltistică, studiile indo-europene și lingvistica generală. K. Morkūnas R. Eckert, Baltistische Studien, Berlin, 1971, 102 p. Profesorul Universității din Leipzig, Rainer Eckert, este „de-al nostru” pentru lingviștii din republica noastră: ne întâlnim adesea cu el la diverse conferințe și reuniuni, îi citim frecvent articolele interesante, publicate atât în Republica Democrată Germană, cât și în Uniunea Sovietică (în primul rând, desigur, în republica noastră), precum și în publicații din alte țări; numele său îl întâlnim din când în când în informațiile despre activitatea bultiștilor din RDG, traducerile literaturii beletristice lituaniene în limba germană etc. Recent, Academia Saxonă de Științe din Leipzig a publicat, în seria sa de comunicări, un volum separat cu o culegere de articole ale acestui lingvist, intitulat „Baltistische Studien”. Apariția unei astfel de cărți este un eveniment îmbucurător chiar și numai pentru că este prima carte publicată în RDG consacrată exclusiv problemelor baltisticii. Ea este parcă un ecou îndepărtat al frumoaselor tradiții ale Universității din Leipzig și, în general, ale baltisticii germane, create încă în secolul trecut de ilustrii savanți germani. Pionierul acestor tradiții, August Schleicher, este omagiat în prefața scrisă special pentru această carte de renumitul slavist din RDG Rudolf Fischer, care amintește, printre altele, că interesul pentru limbile baltice a crescut din nou în ultima vreme. Amintindu-l pe A. Schleicher, putem constata un fapt îmbucurător: în ultimii câțiva ani au fost publicate numeroase lucrări interesante despre acest lingvist german — „eroul lingvisticii”, cum l-a numit cândva Friedrich Kurschat —, de J. Dietze, R. Fischer și alții1. Cartea lui R. Eckert începe, de asemenea, cu un articol despre A. Schleicher, „Zu August Schleicher's ‘Litauischer Grammatik’” (p. 9—20). Autorul articolului caracterizează cu justețe celebra gramatică a lui Schleicher, prezintă istoria interesantă a apariției acestei cărți, amintește importanța ei pentru istoria cercetării limbii lituaniene, pentru evoluția limbii noastre literare etc. Firește, sunt indicate și punctele slabe ale lucrării lui A. Schleicher, de care era în mare parte vinovat nu autorul, ci nivelul lingvisticii din epoca respectivă. Poate că doar o singură obiecție a lui R. Eckert la adresa lui A. Schleicher este puțin prea „aspră”. Autorul articolului amintește afirmația lui A. Schleicher, probabil deja devenită „celebră” pentru mulți bultiști, potrivit căreia letona este „eine in Laut und Grammatik jüngere Sprache (ist), die sich zum Litauischen etwa verhält wie das Italienische zum Latein” (cf. p. 13). R. Eckert are dreptate când afirmă că, în acea vreme, limba letonă nu fusese încă suficient de cercetată și că numai lucrările lui J. Endzelīns au umplut acest gol. Totuși, chiar și după J. Endze- 1Americanii au retipărit poate unul dintre cele mai interesante articole despre A. Schleicher ca om și savant, scris cu mai bine de un secol în urmă de renumitul său discipol, Johan Schmidt; cf. Portraits of Linguists, A Biographical Source Book for the History of Western Linguistics, 1746—1963, edited by Thomas A. Sebeok, I, Bloomington and London, 1967, p. 374—395. 16* 243