Dėl kalbų kontaktavimo pietryčių Lietuvoje

KALBŲ KONTAKTAI LIETUVOS TSR LIETUVIŲ KALBOTYROS KLAUSIMAI XXIII (1983) ALOYZAS VIDUGIRIS DESPRE CONTACTUL LINGVISTIC ÎN SUD-ESTUL LITUANIEI Introducere Prin contact lingvistic sau contacte se înțelege de obicei apropierea dintre limbi, manifestată prin comunicarea lingvistică dintre colectivități de oameni care vorbesc limbi diferite, în anumite condiții geografice, istorice și sociale (Ахманова О. С., 1966, 535). Sud-estul Lituaniei se remarcă printr-o diversitate deosebit de mare a limbilor: aici, pe suprafețe întinse sau în insule mai mari și mai mici, intră în contact dialectele lituaniene, belaruse și poloneze, variantele lor literare, precum și limba rusă, fără a mai menționa alte limbi întâlnite ocazional. Sud-estul Lituaniei, fiind din vechime legat direct de un teritoriu mult mai vast, unde „au loc cele mai intense și mai extinse contacte ale complexelor etnolingvistice și culturale slave și baltice” (Судник Т. М., Толстая С. М., Топоров В. Н., 1967, 38), este foarte important pentru știință din multe puncte de vedere. Pentru a descrie mai amănunțit relațiile lingvistice din acest teritoriu sau măcar dintr-o parte a lui, evoluția și cauzele acestora, ar fi necesar un studiu amplu separat. În acest articol, dintr-o perspectivă strict sociologică, se urmărește caracterizarea ceva mai detaliată a contactului lingvistic din extremitatea sud-estică a RSS Lituaniene, care coincide în esență cu teritoriul administrativ al actualului raion Šalčininkai, precum și urmărirea evoluției acestuia. În plus, limbile folosite aici sunt examinate în funcție de natura contactului dintre ele și de funcția pe care o îndeplinesc, adică drept un sistem sau așa-numita situație lingvistică (Никольский Л. Б., 1970, 7; Никольский Л. Б., 1976, 80). În acest scop, alături de termenul «contact lingvistic» este folosit adesea și termenul «situație lingvistică». Până la cel de-al Doilea Război Mondial, actualul raion Šalčininkai aparținea de patru districte: localitățile Akmenynė (sau Kamenka), Daučiūnai, Jašiūnai, Šalčininkėliai, Šalčininkai și Turgeliai făceau parte din districtul Vilnius; Butrimonys, Dainava, Eišiškės, Gerviškės și Kalesninkai — din cel al Lida; Rūdninkai — din cel al Trakai; iar Dieveniškės și Poškonys — din cel al Ašmena. Așadar, prin diversitatea relațiilor etnolingvistice, determinată, printre alți factori sociali, și de apartenența la unități administrative diferite, raionul Šalčininkai poate reprezenta, într-un anumit sens, un teritoriu de graniță mult mai vast dintre lituanieni și belaruși. Mozaicul lingvistic și contactele din acest raion, în special graiurile limbii lituaniene și specificul lor, au atras de multă vreme atenția cercetătorilor din diferite țări. Aceste graiuri au fost cercetate individual și în cadrul expedițiilor desfășurate aici în anii 1952, 1955, 1963, 1964, 1966 și 1974. Cea mai mare atenție a primit graiul lituanian din împrejurimile localității Dieveniškės, cercetat și abordat în lucrările lui E. Volteris (Wolter E., 1895, 173–187), K. Būga (Būga K., 1906), J. Jablonskis (Jablonskis J., 1906), P. Arumaa (Arumaa P., 1930, 19–30, 46 (61—65), E. Frenkelis (Fraenkel E., 1936, 14—107), Z. Zinkevičius (Zinkevičius Z., 1966), J. Lipskienė și A. Vidugiris (Lipskienė J. ir Vidugiris A., 1967, 183—222; Lipskienė J., 1968, 196—207; Vidugiris A., 1968, 190—196), I. Ermanytė și K. Eigminas (Ermanytė I., Eigminas K., 1968, 211—235) ș.a. Material lingvistic din această localitate și din alte împrejurimi ale raionului Šalčininkai au cules J. Balčikonis, N. Grigas, J. Senkus, J. Dovydaitis, M. Sapijanskaitė-Kuosienė, K. Morkūnas, V. Vitkauskas, M. Razmukaitė ș.a. În ultimul timp, se acordă o atenție tot mai mare contactului dintre limbile folosite aici. Interacțiunea sistemelor fonologice și gramaticale ale limbilor lituaniană, belarusă și poloneză din împrejurimile localității Šalčininkai a fost cercetată de M. Łekomceva (Лекомцева М. И., 1972, 116—134, 174—185), din împrejurimile localității Kalesninkai — de V. Čekmanas (Чекман В. Н., 1973, 29—43), din împrejurimile localității Dieveniškės — de T. Sudnik (Судник Т. М., 1975, 102—121, 202—210), iar din Butrimonys și din alte câteva localități din sud-estul Lituaniei — de E. Grinaveckienė (Grinaveckienė E., 1969, 219—229; Грина­вецкене Е. И., 1972, 294—408). Dialectul local al limbii poloneze și relațiile acestuia cu limbile lituaniană și belarusă în întreaga regiune Vilnius au fost studiate de H. Turska (Turska H., 1939); graiul polonez din satul Lopatiškiai (Lopatovščizna) (fosta localitate Turgeliai, în prezent localitatea Mariampolis din raionul Vilnius) — de A. Zdaniukievičius (Zdaniukiewicz A. A., 1972; Zinkevičius Z., 1974, 204—214); iar graiurile locale belaruse — de E. Grinaveckienė, J. Kovalčiuk, J. Mackevič, E. Romanovič (Грина­вецкене Е. И., Ковальчук И. П., Мацкевич Ю. Ф., Романович Е. М., 1972, 377—393) ș.a. Pe măsură ce se extind cercetările lingvistice privind relațiile și contactele lingvistice dintre limbile baltice și slave, crește și interesul pentru aspectul sociologic al acestui contact. În esență, nicio cercetare lingvistică mai serioasă nu poate face abstracție de discutarea factorilor sociali, care determină de obicei evoluția faptelor lingvistice. În lipsa unor lucrări în acest domeniu, cercetătorii sunt adesea nevoiți să se limiteze la informații întâmplătoare din auzite, observații subiective și nu rareori contradictorii ș.a. Lingviștii lituanieni cercetează aceste teme în cadrul diverselor expediții lingvistice sau al altor deplasări și urmăresc evoluția relațiilor etnolingvistice din această regiune de peste 20 de ani. Numai în această perioadă (autorul articolului se bazează în principal pe datele cercetărilor sale din anii 1955—1980), mozaicul relațiilor lingvistice din această extremitate a suferit anumite schimbări nu doar cantitative, ci și calitative (câte asemenea schimbări să se fi produs, așadar, și mai devreme?!). Cercetătorii acestei regiuni trebuie să cunoască toate acestea, cel puțin în linii mari, pentru a-și putea forma o imagine corectă a relațiilor lingvistice, uneori destul de complicate, și pentru a stabili legile obiective ale evoluției lor. Răspândirea limbilor folosite și caracterizarea lor Orice comunitate teritorial-politică este caracterizată de obicei nu numai prin legături economice, politice și culturale relativ stabile, ci și prin legături lingvistice. Legăturile lingvistice, manifestate prin contactul dintre limbi, sunt la rândul lor detaliate în funcție de componente sau de limbile folosite, fiecare dintre acestea având numeroase trăsături strict specifice. Prin urmare, de descrierea corectă a acestor trăsături specifice ale limbilor folosite aici depinde în mare măsură înțelegerea relațiilor dintre ele și, în general, a situației lingvistice ca sistem. 47 În continuare, aceste limbi sunt trecute în revistă în ordinea răspândirii și frecvenței lor de utilizare: belarusa, polona, lituaniana și rusa. a. Limba belarusă. Limba dominantă în colțul sud-estic al RSS Lituaniene este graiul local belarus, care este, în esență, o continuare a părții vestice a graiului central belarus, puternic amestecată cu elemente ale graiurilor lituaniene și poloneze din această regiune. Localnicii îl numesc cel mai adesea limbă (pa)prastă, prašta sau tuteiša, ori se spune despre ea că dudena (uneori klėga, kalba, ščarina) paprastai (па-просту, по-простему, па-тутэйшаму) și așa mai departe. Pentru majoritatea locuitorilor teritoriului descris, această limbă este limba principală, deși nu întotdeauna cea maternă. Pentru mulți locuitori din generația mai în vârstă, mai ales în partea sudică a teritoriului menționat, ea nu este limba maternă, ci a doua limbă, devenită în timp limba principală din diverse motive, deoarece limba maternă (de obicei lituaniana) nu mai este limba principală pentru mulți dintre ei. Deși limba belarusă nu este oficială aici, sfera ei de utilizare este totuși relativ largă. În primul rând, pentru mulți este limba căminului sau a familiei. Și mai mult, este folosită ca limbă publică neoficială. În ea se vorbește cel mai adesea la diverse întruniri ale localnicilor, uneori la reuniuni oficiale, în timpul muncilor colective etc. Întrucât nu numai lituanienii locali comunică între ei în belarusă cu polonezii locali, ci și mulți locuitori ai regiunii o folosesc în comunicarea cu vorbitorii de rusă, graiul belarus poate fi considerat un fel de limbă de comunicare reciprocă sau de contact a acestei regiuni. Cu alte cuvinte, graiul belarus local îndeplinește aici un anumit rol de limbă regională. Limba literară belarusă influențează într-o anumită măsură și graiul local belarus, întrucât o parte considerabilă a locuitorilor ascultă adesea radioul belarus și urmărește emisiunile lor de televiziune. Totuși, influența limbii literare belaruse nu este aici atât de mare pe cât ne-am putea aștepta, având în vedere răspândirea graiului local belarus. Cauza principală a acestui fenomen este poate faptul că oamenii care vorbesc acest grai nu se consideră de obicei belaruși, ci tratează limba lor ca pe un fel de grai al limbii poloneze (sau ruse) locale. b. Limba polonă. În teritoriul descris se folosește pe scară relativ largă și limba polonă, mai exact dialectul cultural periferic al limbii polone („polszczyzna kresowa” sau „polszczyzna litewska”), format pe baza limbii polone și a graiurilor locale lituaniene, precum și belaruse (Веренис̌ В. Л., 1965, 193–209; Вярэніч В. Л., 1973, 5–21). Acest dialect polonez nu acoperă însă, deocamdată, o suprafață compactă prea întinsă. Ca limbă maternă și principală îl folosesc mulți locuitori ai orașelor și târgurilor mai mari (de exemplu, cei din Eišiškės, parțial Šalčininkai, Dieveniškės, Jašiūnai, Rūdninkai, Turgeliai etc.) și unii urmași ai așa-numitelor curți ale șleahticilor (în zona Eišiškės, Jašiūnai, Pabarė, Turgeliai etc.). În rest, dialectul polonez este folosit aici cel mai adesea alături de graiurile locale belaruse și, uneori, lituaniene. În general, pentru majoritatea locuitorilor acestei regiuni, acest dialect polonez este un mijloc comun de comunicare. Totodată, el este adesea și limba administrației locale. Poloneza este folosită de obicei în conversațiile dintre necunoscuți sau dintre locuitorii mai îndepărtați ai împrejurimilor care se întâlnesc, dintre vecinii care vor să păstreze „buna-cuviință” și, bineînțeles, de către intelectualii locali. Foarte adesea, limba polonă este considerată aici un semn de politețe, de bună creștere și de educație. 48 Limba polonă, care fusese anterior limba nobilimii locale și a bisericii, a început să fie folosită activ pretutindeni de către locuitorii locali (sau cel puțin aceștia au încercat să o folosească), mai ales în anii ocupației Poloniei burgheze (1920–1939). Limba polonă nu este aceeași pentru toți locuitorii locali. Reprezentanții generației mai în vârstă cunosc, de regulă, doar dialectul local al polonezei. Mulți reprezentanți ai generației mai tinere, care au absolvit școli de opt ani (anterior, de șapte ani) și școli secundare, majoritatea funcționând aici cu predare în polonă, cunosc de obicei mai bine limba polonă literară. O parte dintre tineri, care frecventează sau au frecventat numai școli cu predare în lituaniană ori rusă, cunosc acum foarte puțin limba polonă. Influența limbii polone literare se manifestă aici nu numai prin intermediul școlilor, ci și prin presă (pe lângă ziarele, cărțile și revistele în polonă publicate în RSS Lituaniană, mulți se abonează și citesc și publicațiile editate în Republica Populară Polonă), radio, televiziune (adică emisiunile în limba polonă, atât ale republicii noastre, cât și ale RPP), activități artistice de amatori etc. Influența puternică a limbii polone și, în general, a culturii polone se datorează aici și faptului că majoritatea locuitorilor locali, care vorbesc adesea belarusa sau lituaniana în familie, se declară oficial polonezi. În plus, un număr considerabil de familii locale au legături de rudenie apropiate cu Republica Populară Polonă, ca urmare a emigrării din timpul războiului și din perioada postbelică. c. Limba lituaniană — în esență o continuare a graiului dzūkian vestic (sau aukštaitian sudic) — este folosită aici destul de neuniform. Deși dialectul tradițional dzūkian s-a păstrat, în general, într-o fâșie destul de largă, de la frontiera de stat a RSS Lituaniene din sud până aproximativ la râul Visinčia în nord, adică până la Gudeliai și Šalčininkėliai, poziția dominantă s-a menținut până în zilele noastre doar în anumite locuri din această zonă. Astfel de areale mai întinse în care predomină folosirea limbii lituaniene se găsesc în jurul Dieveniškės, mai ales în partea centrală și cea vestică a peninsulei Dieveniškės (Lipskienė J. ir Vidugiris A., 1967, 183—185), precum și în colțul vestic al raionului Šalčininkai, în principal în zona de graniță cu raionul Varėna (satele Mištūnai, Naniškės, Naujažvaris etc.). Dialectul tradițional dzūkian este folosit aici de reprezentanți ai tuturor generațiilor — de la cei mai vârstnici până la copii. În partea centrală a zonei, aproximativ de la Kalesninkai până la Šalčininkai, locuitorii locali care cunosc și vorbesc lituaniana reprezintă doar un procent mic. În împrejurimile localităților Butrimonys, Dainava, Daučiūnai, Gerviškės și Kalesninkai, vorbesc sau știu să vorbească lituaniana mai ales oamenii din generația mai în vârstă și câțiva dintre cei mai tineri. În schimb, în jurul localităților Šalčininkai, Šalčininkėliai și Eišiškės, au mai rămas puțini chiar și dintre reprezentanții generației celei mai vârstnice. Deoarece de ceva timp generația mai tânără nu mai este învățată în familie să vorbească lituaniana, adică nu se mai vorbește lituaniana cu ei acasă, aria de folosire a limbii lituaniene se restrânge tot mai mult. Mai întâi, se renunță la limba lituaniană în familiile mixte, atunci când soțul sau soția nu știe deloc lituaniana ori o cunoaște mai puțin decât, de pildă, belarusa sau polona. Uneori însă părinții, chiar dacă știu destul de bine lituaniana, nu le mai vorbesc copiilor în lituaniană pentru a le ușura școala (majoritatea școlilor de aici au predare în polonă), iar apoi ajung să nu mai folosească deloc această limbă. Astfel de familii se mai găsesc câte una ici și colo în împrejurimile localităților Dainava (satele Gilviniškės și Vėžionys), Butrimonys și Gerviškės (satele Jurgonys, Kaniūkai, Šiauliai sau vechiul Strielčiai), precum și uneori în alte sate. 4. 949 49 O mare parte dintre locuitorii acestei zone mai cunosc lituaniana doar pasiv, adică o înțeleg mai bine sau mai puțin bine, dar nu mai pot vorbi fluent. Este vorba mai ales despre persoane care nu o mai vorbesc activ, dar și-au auzit părinții, bunicii și alți membri ai familiei vorbind lituaniana sau care, deși au vorbit ei înșiși lituaniana de mici, au uitat-o mai târziu. În timpul cercetărilor, astfel de reprezentanți ai generației mai în vârstă și, uneori, ai celei de vârstă mijlocie puteau fi întâlniți destul de des în toată partea sudică a raionului Šalčininkai (inclusiv chiar în Šalčininkai), de la peninsula Dieveniškės până în împrejurimile localităților Dainava și Kalesninkai. Cu toate acestea, uneori cântă în lituaniană chiar și cei care nu știu să vorbească lituaniana. La nord și nord-est de râul Visinčia menționat, în jurul localităților Akmenynė, Jašiūnai, Rūdininkus și Turgeliai, graiul dzūkian local al lituanienei a dispărut, în esență, cu totul. Aici nu-l mai vorbește nimeni; doar unii își mai amintesc de el din povestirile părinților, bunicilor sau vecinilor. Nici măcar cei mai vârstnici informatori nu au mai vorbit ei înșiși în acest grai, deși unii își mai amintesc de la părinți sau bunici anumite cuvinte, știu să le explice și să traducă câte ceva. Ei amintesc persoane care îl vorbeau odinioară. Faptul că graiul dzūkian lituanian a fost încă viu aici până de curând este atestat și de substratul lituanian al graiurilor belaruse și polone locale (Zdaniukewicz A. A., 1972, 5–6; Zinkevičius Z., 1974, 207–214). Câțiva bătrâni localnici întâlniți aici, care știau ceva lituaniană (vorbind pe jumătate dialectal, pe jumătate în limba literară), au explicat că învățaseră această limbă la vârsta adolescenței sau ca adulți, lucrând „în Lituania” ori intrând în contact, în alte împrejurări, cu vorbitori de lituaniană veniți din afara zonei. Aici sunt mai mulți localnici care au învățat lituaniana mai târziu, în special reprezentanți ai generației tinere. De obicei, ei vorbesc în limba literară. Este vorba mai ales despre persoane care au absolvit recent diferite școli din Vilnius, Kaunas și din alte locuri sau care au lucrat ori lucrează de o vreme împreună cu vorbitori de lituaniană. Aproape toți cei care au absolvit școli de opt ani sau școli secundare înțeleg lituaniana într-o măsură mai mare sau mai mică, însă majoritatea nu o pot vorbi (puțini reușesc să învețe bine lituaniana numai la orele de limba lituaniană de la școală). Prin intermediul școlilor, elevii din partea sudică a zonei menționate învață de obicei ceva mai bine lituaniana, deoarece părinții sau bunicii lor, care nu au uitat limba lituaniană, adică graiul dzūkian local, îi mai pot ajuta acasă. De aceea, când vorbesc lituaniana, reprezentanții generației tinere din aceste împrejurimi mai folosesc și câteva elemente ale graiului dzūkian local. Mulți reprezentanți ai generației de vârstă mijlocie din împrejurimile localităților Butrimonys, Gerviškės și Dainava știu să vorbească într-un grai considerabil mai pronunțat (pe jumătate dialectal, pe jumătate în limba literară); aceștia au învățat lituaniana în școlile locale care au funcționat între 1940 și 1953.1 Trebuie menționat că, în partea sudică a zonei, mulți reprezentanți ai generației celei mai vârstnice cunosc destul de bine și limba lituaniană literară. Majoritatea citesc presa în lituaniană, ascultă radioul, urmăresc emisiuni de televiziune și, în general, urmăresc activ viața culturală lituaniană. Unii cunosc limba literară chiar mai bine și o folosesc mai des decât dialectul. Preferința acordată aici limbii literare trebuie explicată, în primul rând, prin aceleași cauze care fac ca această limbă să se impună în prezent în toate dialectele noastre. Pe de altă parte, un rol însemnat îl are și specificul condițiilor locale: izolarea limbilor slave din această zonă- 1 În prezent, la nivelul întregului raion Šalčininkai, toate materiile se predau în lituaniană în școlile secundare cu secții complete din Dieveniškės, Eišiškės și Šalčininkai (adică școli cu clase paralele în care predarea se face în polonă și rusă), în școala de opt ani din Poškoniai, în școlile primare din Daubutiškiai și Kazuliai, în împrejurimile localității Dieveniškės, precum și în satul Mištūnai, din împrejurimile localității Dainava. 50 Contactele acestor graiuri ale limbii lituaniene cu limba lituaniană pot fi menținute doar prin intermediul limbii literare, cu ajutorul radioului, televiziunii, presei etc. Așadar, limba literară insuflă, la rândul ei, viață acestor graiuri, astfel încât ele să poată continua să existe. Totuși, în general, limba literară lituaniană, în calitate de limbă administrativă oficială, este folosită aici doar într-o măsură foarte limitată, deoarece, după cum am menționat, o parte considerabilă a locuitorilor nu mai vorbește lituaniana. d. Limba rusă. Deși, înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, rusa nu era limba maternă a aproape niciunuia dintre locuitorii autohtoni, ea nu le era totuși cu totul străină oamenilor din această regiune. Mulți bărbați din generația mai în vârstă învățaseră rusa la școală încă din anii dominației țariste, prinseseră câte ceva în timpul serviciului militar sau în alte deplasări mai îndepărtate pentru munci de stat. În plus, chiar și fără să fi învățat rusa la școală, cunoscând belarusa, datorită înrudirii genetice dintre aceste limbi, rusa poate fi înțeleasă destul de bine, iar după puțin exercițiu se poate și purta o conversație. Limba rusă a devenit deosebit de răspândită în anii regimului sovietic. Locuitorii multilingvi ai regiunii o învață destul de ușor și bine la școală sau ascultând radioul, urmărind emisiuni de televiziune și filme, muncind, călătorind ori comunicând în alte moduri cu oameni de diferite naționalități. În plus, în Šalčininkai și Eišiškės locuiesc și numeroși oameni veniți din alte republici, mai ales din Belarus, ai căror tineri vorbesc în principal rusa. Într-adevăr, rusa literară folosită aici conține uneori și anumite influențe locale din limbile poloneză sau belarusă. Fiind una dintre cele mai importante limbi ale administrației și îndeplinind adesea rolul unei limbi de comunicare internațională, ea se răspândește destul de rapid nu numai ca limbă publică, ci și, în general, ca limbă de cultură. De aceea, numărul școlilor cu predare în limba rusă este în continuă creștere. Astfel, rusa înlocuiește cu succes aici limbile lituaniană și poloneză și le limitează într-o anumită măsură folosirea și răspândirea. Relațiile funcționale dintre limbile aflate în contact Fiecare limbă folosită aici are o anumită sferă proprie de utilizare, dependentă de comunitățile locale. Întrucât colțul de sud-est al RSS Lituaniene este alcătuit nu dintr-o comunitate vorbitoare a unei singure limbi, ci din comunități care vorbesc limbi diferite și sunt unite prin contacte economice și culturale strânse, limbile care deservesc această comunitate sunt, la rândul lor, legate prin relații strânse. Cu alte cuvinte, din perspectiva continuumului comunicațional, limbile sau sistemele lingvistice care deservesc comunitatea alcătuiesc între ele un sistem sau așa-numitul arhistem (Никольский Л. Б., 1976, 80). În funcție de rolurile îndeplinite de limbi, situația lingvistică poate fi alcătuită din mai multe componente, dispuse de regulă într-o anumită ordine ierarhică. Situația lingvistică actuală din sud-estul Lituaniei poate fi numită convențional tricomponentă. Rolul limbilor locale este îndeplinit aici de lituaniană, belarusă și poloneză. Așa-numita limbă de intermediere macro este rusa. Problema limbii regionale este ceva mai complicată. În sens larg, funcția de limbă regională ar trebui să revină limbii literare lituaniene, ca limbă administrativă, iar în sens restrâns — limbii poloneze, răspândite aici mai ales ca limbă publică și a administrației locale. Totuși, deocamdată, niciuna dintre ele, luată separat, nu este în măsură să deservească toți locuitorii regiunii descrise, care vorbesc limbi diferite. 4* 51 Procesul de schimbare a limbii, ajuns prea departe, împiedică limba lituaniană să îndeplinească acest rol, iar limba poloneză este împiedicată de faptul că nu a reușit să se impună pretutindeni. Unul dintre cele mai larg folosite și înțelese idiomuri de aici este graiul local belarus; însă, nefiind nici aprobat oficial, nici codificat, acesta nu poate îndeplini toate funcțiile pe care numai o limbă literară corespunzătoare le poate îndeplini. În schimb, datorită înrudirii genetice, folosirea sa oferă posibilități considerabile de adaptare a limbii ruse. Astfel, rusa este folosită destul de des nu numai ca limbă internațională, adică de intermediere macro, ci și ca limbă regională. Prin urmare, aici începe să se contureze o situație lingvistică, în esență, bicomponentă. Bilingvism și diglosie Rezultatul interacțiunii dintre comunități care vorbesc limbi sau dialecte diferite și care adesea se deosebesc prin originea etnică și socială nu este doar o situație lingvistică, ci și bilingvismul și diglosia. La rândul său, bilingvismul sau diglosia este de regulă descrisă ca reflectarea aceleiași situații lingvistice din perspectiva unei persoane sau a unui individ (Никольский Л. Б., 1976, 90). Contactele dintre limbile folosite în această regiune se manifestă prin diverse tipuri și varietăți de bilingvism. În realitate, aici nu există aproape deloc oameni care să se descurce folosind doar o singură limbă, adică indivizi monolingvi, cu excepția, poate, a copiilor mici. Totuși, sunt puțini și localnicii care cunosc la fel de bine două sau toate limbile folosite aici (reprezentanți ai așa-numitului tip de bilingvism coordonativ). Majoritatea cunoaște mai bine o anumită limbă, folosită cel mai frecvent sau principală, iar celelalte, folosite mai rar sau secundare, de regulă învățate mai târziu, le cunoaște mai slab (reprezentanți ai așa-numitului tip de bilingvism subordonativ). Întrucât limbile folosite aici ocupă poziții inegale în activitatea lingvistică a unui individ sau a unui grup de indivizi (bilingvismul echivalent este rar), este oportun să vorbim despre bilingvism funcțional, mai precis — despre un tip de bilingvism compozit, deoarece, în stadiul inițial al bilingvismului, fiecare limbă era folosită de aceiași indivizi în domenii de activitate diferite, lucru care se întâmplă adesea și în prezent. Și, deoarece majoritatea indivizilor a căror limbă maternă este lituaniana cunosc de regulă și celelalte limbi folosite aici, în timp ce reprezentanții celorlalte limbi cunosc mult mai rar lituaniana și așa mai departe, aici predomină așa-numitul tip de bilingvism unilateral. Varietățile concrete de bilingvism depind de regulă de prioritatea acordată folosirii unei limbi, de locul în care predomină fiecare limbă și, adesea, de vârsta vorbitorilor. De exemplu, în funcție de frecvența și prioritatea folosirii limbilor pe întregul teritoriu, reprezentanților generației mai în vârstă le sunt caracteristice următoarele varietăți de bilingvism: belarusă—poloneză, lituaniană—belarusă, lituaniană—belarusă—poloneză, poloneză—belarusă, belarusă—poloneză—rusă, belarusă—lituaniană—poloneză, mai rar lituaniană—poloneză, lituaniană—belarusă—poloneză—rusă, poloneză—belarusă—rusă și așa mai departe. Ordinea acestor varietăți de bilingvism este oarecum diferită pentru reprezentanții generației mai tinere, având în vedere că în multe locuri s-a redus folosirea limbii lituaniene (mai ales a graiului local dzūkian) ca limbă maternă și primară. În multe locuri, aceasta a fost înlocuită de belarusă și, în parte, de poloneză. În schimb, a crescut rolul limbii literare lituaniene (pentru o parte a populației, în calitate de limbă învățată, secundară). 52 În plus, s-au extins considerabil sferele de utilizare a limbilor poloneză literară (mai ales la sate) și rusă (mai ales în orașe). Deoarece diglosia este, în esență, un fenomen mai simplu (cuprinde doar subsistemele unui anumit sistem lingvistic) decât bilingvismul, diferența dintre „bilingvismul fără diglosie” și „bilingvismul cu diglosie” nu este esențială. De aceea, fenomenele diglosiei (tipurile și varietățile) nu mai sunt prezentate separat în detaliu. Deși succintă, trecerea în revistă de aici a dinamicii tipurilor și varietăților atât de bilingvism, cât și de diglosie, precum și a evoluției acestora, arată că în sud-estul Lituaniei are loc un proces complex nu numai de interacțiune între limbi, ci și de schimbare a acestora. Acest fenomen nu este nou. Originile și cauzele sale trebuie căutate nu atât în prezent, cât în trecut. Date mai importante despre evoluția contactului dintre limbi Įvairių tyrinėjimų duomenimis (Būga K., 1961, 550; Топоров В. Н., Трубачев О. Н., 1962, 3–16, 236; Седов В. В., 1970, 191–192; Хабургаев Г. А., 1980, 45–60), seniau baltų gyventa žymiai toliau į rytus ir pietus, negu tiesiogiai liudija rašytiniai istorijos šaltiniai. Lietuvių etninė teritorija, formuojantis lietuvių tautybei, į pietus ir rytus yra siekusi taip pat toliau negu dabar (Łowmiański H., 1931, 53–56; Jasas R., 1965, 17). Tiesa, ši lietuvių ir rytinių slavų riba niekada nėra buvusi labai aiški ir pastovi, nes „čia buvo susidūrusios ir sumišusios dvi skirtingos gyventojų dalys, kurios kitados buvo sudariusios Lietuvos valstybę – lietuviai ir gudai (t. y. baltarusiai)“ (Jakubovskis J., 1921). Kitaip sakant, mišriai buvo gyvenama tam tikra vienur platesnė, kitur siauresnė pereinamoji lietuvių ir baltarusių paribio zona. Vietomis, ypač prie svarbesniųjų kelių, ji galėjo paplatėti ir dėl tam tikros abipusės gyventojų migracijos2. Dėl įvairių istorinių politinio, ekonominio ir kultūrinio pobūdžio aplinkybių ši paribio juosta paprastai kito ne lietuvių elemento naudai (Jakubovskis J., 1921, 4). Totuși, până la mijlocul secolului al XIX-lea, limba lituaniană încă predomina în întregul fost district Vilnius, într-o mare parte a districtului Așmiana și în partea de nord a districtului Lida (Baliński M. i Lipiński T., 1846, 122, 251, 264). Informații valoroase despre utilizarea limbilor în partea din zona studiată de noi — parohia Šalčininkai (căreia îi aparținea atunci și filiala Šalčininkėliai) — au fost furnizate în 1827 de preotul paroh local P. Grinaškevičius. Menționând că „toți țăranii din parohia locală vorbesc limba maternă lituaniană”, el a indicat apoi că limba lituaniană se folosea de la Šalčininkai spre sud-est și în zona Kaulėliškės, Dieveniškės, Subatninkai, Įvija, până la râul Nemunas (Ведомости, 1827, 5). Așadar, localitățile Gervėčiai, Lazūnai și altele, cunoscute astăzi drept insule lingvistice lituaniene, erau pe atunci încă legate direct de teritoriul principal al limbii lituaniene. Cu toate acestea, pentru o parte considerabilă a populației locale limba lituaniană nu mai era atunci singura limbă. Același P. Grinaškevičius a menționat că țăranii lituanieni „din cauza apropierii de orașul Vilnius- 2Infiltrarea într-o anumită măsură a elementului slav oriental în ținuturile etnice lituaniene din sud-est ar fi putut fi favorizată de orașele Vilnius și Trakai, capitala Marelui Ducat al Lituaniei, ca centre de atracție, precum și de terenurile și gospodăriile rămase nelocuite în urma războaielor și epidemiilor de ciumă din secolele XVII–XVIII (Baliński M. i Lipiński T., 1846 122–123; Dundulienė P., 1963, 105–122). 53 -ului și a celor două drumuri mari (wielkich traktów) care traversează parohia, știu și limba polonă; se roagă numai în această limbă. Șleahta din împrejurimi și de pe toate domeniile nu știe deloc limba lituaniană, vorbește numai poloneza.” După ce a subliniat încă o dată că „limba maternă a oamenilor simpli din parohia locală este lituaniana”, el a arătat totodată că „oamenii simpli știu și vorbesc chiar între ei limba ruteană (adică bielorusa. — A. V.)” (Ведомости, 1827, 5). Din aceasta reiese că toate limbile menționate erau folosite aici într-o măsură mai mare sau mai mică, în contexte diferențiate. Toți țăranii vorbeau lituaniana, iar proprietarii de moșii, șleahta și clericii — poloneza. Deoarece proprietarii de moșii locali, șleahta și adesea clericii nu știau lituaniana, țăranii erau nevoiți să învețe, pentru a se putea înțelege cu ei, o limbă cunoscută de clasele superioare. Însă majoritatea țăranilor încă nu știau să vorbească poloneza, cu excepția rugăciunilor învățate pe de rost; de aceea, când comunicau cu persoane din clasele superioare sau cu nou-veniți care nu știau lituaniana, încercau să folosească graiul local bielorus, care îndeplinea aici de mai multă vreme rolul de limbă de contact și, într-o anumită măsură, de limbă regională. Cu timpul, acest grai local bielorus a început, se pare, să fie folosit ca limbă publică, apoi a început să înlocuiască lituaniana și în principala celulă a societății — familia. Totuși, declinul mai accentuat al limbii lituaniene încă nu este vizibil. În cel mai bun caz, majoritatea locuitorilor locali erau bilingvi, iar o parte dintre ei poate chiar trilingvi. În chestionarul completat în același an, 1827, despre utilizarea limbilor în parohia Turgeliai, răspunsul a fost scurt și concis: „Dialectul limbii lituaniene” („Dialekt mówienia litewskiego języka”) (Ведомости, 1827, 7). Se menționează în continuare că proprietarii de moșii și șleahta din parohie vorbeau poloneza, iar orășenii — rusa (adică bielorusa). De aici trebuie să înțelegem că în acea vreme predomina aici graiul dzūkian al limbii lituaniene, în timp ce orășenii foloseau deja mai frecvent, cel puțin în public, graiul local bielorus. În „Cronica” parohiei Eišiškės din 1849 se menționează că „enoriașii din Eišiškės vorbesc limbile lituaniană, rusă (adică bielorusă) și polonă” (Kronika, 1848, A — 2667). Această observație poate fi interpretată în două feluri: fie cele trei limbi erau folosite în locuri diferite și de familii diferite, ca limbi casnice distincte, fie erau folosite de aceiași locuitori. Deși în unele sate sau grupuri de sate locuitorii începuseră să se slavizeze ceva mai devreme, situația lingvistică generală nu se deosebea prea mult, adică slavizarea nu era cu mult mai avansată decât în situația lingvistică similară din împrejurimile Šalčininkai. Potrivit datelor lui A. Ritich (Риттих А. Ф., 1875), împrejurimile Rūdninkai erau încă lituaniene în al treilea sfert al secolului al XIX-lea și s-au slavizat în ultimul sfert al acestuia. Din amintirile celor mai în vârstă localnici reiese că până la începutul secolului al XX-lea se mai găseau destui locuitori în vârstă care înțelegeau sau chiar vorbeau lituaniana, inclusiv în sate în care, potrivit statisticilor oficiale de la sfârșitul secolului al XIX-lea, nu mai fuseseră înregistrați vorbitori de lituaniană (Anonim, 1898, 65 — 66; Rozwadowski J., 1904, 93. Первая всеобщая перепись, 1905). Tiek vietos žmonių pasakojimu, tiek įvairių tyrinėjimų duomenimis (Turska H., 1939, 6 — 56; Zinkevičius Z., 1966, 24 — 31; Zinkevičius Z., 1976, 22 — 23; Vidugiris A., 1971, 236 — 248), lietuvių kalbos nykimas šiame Lietuvos kampe ypač suintensyvėjęs po baudžiavos panaikinimo (1861) ir 1863 — 1864 m. sukilimo, t. y. iš esmės tas suintensyvėjimas sutapo su kapitalistinių gamybinių santykių įsigalėjimu kaime ir su kovos paaštrėjimu tarp lenkiškos orientacijos dvarininkijos bei dvasi- 54 ninkijos, pe de o parte, și ale funcționarilor țarului, pe de altă parte, pentru influența asupra țăranilor lituanieni. Situația lingvistică, în care schimbarea limbii era deja în mod clar în plină desfășurare, este reflectată de descrierea districtului Šalčininkai din 1872, întocmită pe baza unui chestionar special trimis de Societatea Rusă de Geografie. În această descriere se arată: „Principalii locuitori ai districtului sunt lituanienii, de aceea se folosește limba lituaniană. În unele locuri se vorbește bielorusa. Mulți lituanieni adoptă această limbă (adică bielorusa), iar unii dintre ei o vorbesc fluent” (Сведения, 1872, 11139). Răspunsurile la același chestionar din alte districte arată că situația era asemănătoare și în alte părți, de exemplu, în Benekainis, Butrimonis (Сведения, 1872, 11250) etc. În acea perioadă, zonele mai apropiate de Vilnius se slavizau cu deosebită rapiditate. Putem observa cât de repede s-a schimbat situația etnolingvistică a acestei regiuni în a doua jumătate a secolului al XIX-lea comparând datele din prima jumătate a secolului al XIX-lea cu cele de la sfârșitul secolului, localizate pe „Harta limbii lituaniene în gubernia Vilnius”, întocmită de J. Rozwadowski (pe baza statisticilor culese de A. Plater în 1890 și prelucrate de Anonim în 1898) (Anonim, 1898, 1—72; Rozwadowski J., 1904, 93). În pofida neajunsurilor și caracterului părtinitor al acestor statistici (Rozwadowski J., 1904, 89—93; Š-klys, 1903, 36), se constată că, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, cea mai mare parte a fostului district Vilnius, o mare parte a districtului Ašmena și o bună parte a districtului Lyda erau deja aproape complet slavizate sau se aflau în curs de slavizare. În Lituania de sud-est, doar partea cea mai sudică a districtului Vilnius a rămas mai puțin slavizată; aceasta corespundea aproximativ parohiei Šalčininkai de atunci și, potrivit împărțirii administrative bisericești, aparținea decanatului Rodūnia. De decanatul Rodūnia3 țineau, la acea vreme abia începută să se slavizeze ceva mai rapid, și parohiile Butrimonys (pe atunci filie a parohiei Benekainiai), Dieveniškės și Eišiškės (ultima cuprindea încă pe atunci parohiile actuale Kalesninkai și Pabarė) (Synodus, 1744, 64—69; Executorium, 1854, 10—61). De decanatul Ašmena aparținea parohia actuală Nòrviliškės, a cărei parte nord-vestică face acum parte din zona Dieveniškės. Iar parohiile Rūdninkai și Turgeliai, situate în partea nordică a teritoriului descris (parohia din urmă a cuprins multă vreme parohiile actuale Akmenynė, Jašiūnai și Taboriškės), țineau de decanatul Vilnius (Synodus, 1744, 42, 53; Executorium, 1854, 10—61), unde numai oamenii din generațiile mai vârstnice sau familii izolate mai știau în mare parte să vorbească lituaniana4. Așadar, ritmul inegal al procesului de schimbare a limbii este în mod clar legat de granițele împărțirii administrative bisericești. Pe de altă parte, un rol important l-a avut și Vilnius, care era pe atunci unul dintre cele mai importante centre ale culturii poloneze din această regiune și influența decisiv ritmul slavizării zonelor învecinate. Se slavizau destul de repede și marginile sud-estice, aflate în contact direct cu teritoriul limbii bieloruse. Într-adevăr, limba lituaniană dispărea atât la margini, cât și în centru. Principalele focare de răspândire a limbilor slave erau conacele, fermele, gospodăriile șleahtei, orășelele și parohiile 3 În multe dintre parohiile care aparțineau atunci decanatului Rodūnia s-au păstrat, până în zilele noastre, mai mulți sau mai puțini oameni care vorbesc sau înțeleg lituaniana, de exemplu, în Armoniškės, Asavõs, Benekainiai, Kaulėdiškės, Lazūnai, Nočia, Pelėsõs, Ródūnia, Varanėvas etc. 4 Potrivit relatărilor localnicilor, în prima jumătate a secolului al XX-lea se mai găseau familii sau bătrâni de acest fel în jurul localităților Jašiūnai, Pãrudaminis, Turgeliai etc. 55 centre, unde se concentrau mai multe instituții administrative și culturale țariste și locuiau oameni de diferite naționalități. Încă E. Volteris, care a vizitat în 1886 și 1893 districtele Lyda și Ašmena, precum și împrejurimile localităților Benekainiai, Dieveniškės, Eišiškės, Kaniava, Rodūnia și altele, a remarcat că șleahta polonizată își bătea joc necontenit de lituanieni, dându-le tot felul de porecle (Вольтер Э., 66). Totuși, în pofida batjocurii, chiar și acolo unde șleahta era predominantă, „se aude totuși cântecul și graiul lituanian, ca limbă de acasă. Lituanienii (sau poate vechii iotvingieni) vorbesc trei limbi: cu superiorul — rusește sau pe limba de rând, adică bielorusește, cu preotul — poloneză, iar între ei — lituaniană, și chiar cu voce tare, când nimeni nu râde. Chiar și la adunările publice se poate auzi vorbindu-se lituaniana” (Вольтер Э., 66). La mărturia lui E. Volteris se poate adăuga faptul că limba lituaniană era persecutată nu numai de șlehticii de rând, ci și de clasele superioare polonizate, iar funcționarii țarului o persecutau cu un alt scop. Orientarea lingvistică și națională a multor zone era puternic influențată în acea perioadă de poziția și activitatea personală a clericilor catolici. Profitând de influența lor aproape nelimitată asupra țăranilor, clericii de orientare poloneză au jucat un rol foarte negativ în procesul de asimilare a acestei regiuni. Ei au făcut ca mulți țărani care încă mai vorbeau lituaniana să ajungă să considere poloneza singura limbă potrivită pentru uzul public, limba straturilor sociale superioare, a științei, religiei, literaturii și, în general, a culturii. Consecința acestei convingeri a fost accelerarea puternică a dispariției limbii lituaniene „vulgare”. În plus, apartenența la religia catolică a început adesea să fie identificată cu apartenența la națiunea poloneză. Această concepție a apărut în anii opresiunii țariste, când catolicismul, ca „religie poloneză” (cf. aici expresia populară „polska wiara”), era perceput drept opus ortodoxiei, adică „religiei rusești” de stat. Prin urmare, majoritatea locuitorilor au început să se considere polonezi pe baza religiei, fără a ține seama nici de originea lor, nici de limba maternă. Atât pentru cei care vorbeau lituaniana, cât și pentru cei care vorbeau bielorusa, faptul că aceste limbi nu aveau drepturi și atitudinea negativă a clasei dominante și a straturilor superioare față de ele, considerate limbi ale clasei „inferioare”, adică ale poporului, împiedicau asumarea limbii drept temei al naționalității. Situația limbii lituaniene era și mai rea: polonizatorii încercau să-i lipească eticheta de limbă păgână, adică de limbă pe care un bun catolic trebuia s-o evite. Din această cauză, conștiința națională autentică a multor oameni s-a stins de fapt înainte de a apuca să se trezească. Odată cu acest proces, „abandonarea catastrofală a limbii lituaniene”, în termenii lui H. Turska (Turska H., 1939, 46), a coincis în cea mai mare parte cu sfârșitul secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea. Potrivit afirmațiilor localnicilor, în mare parte din raionul Šalčininkai se vorbise mai ales lituaniana până la ocupația burgheziei poloneze (1920) sau până la Primul Război Mondial (1914). Este adevărat că, la începutul ocupației, mulți țărani mai dârji, în pofida persecuțiilor, amenzilor și închisorii, au luptat pentru școli și săli de lectură lituaniene, dar în 1931— —1936 acestea au fost complet interzise5. Din păcate, sfâșiați de convingeri naționale diferite și de relațiile capitaliste, lituanienii acestei regiuni nu au mai putut rezista multă vreme și, în cele din urmă, au renunțat la limba și naționalitatea lor. Existența limbii lituaniene a fost grav afectată 5 Între 1922—1925 și 1931—1936, în împrejurimile localităților Eišiškės, Kalesninkai și Dainava au existat 6 asemenea școli sau săli de lectură înființate în locul lor după închidere, în cele din Butrimonys, Daučiūnai și Gerviškės — 8, iar în cele din Dieveniškės și Poškonys — 11 (Martinkėnas V., 1970). 56 La aceasta a contribuit și discordia națională alimentată de naționaliști în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cu cât se împuținau mai mult oamenii care vorbeau lituaniana în această regiune, cu atât le era mai greu. Bătrânul locuitor din Šalčininkai Macys Rimpa (75 de ani) a descris pe scurt situația grea și lipsită de drepturi pe care trebuiau să o îndure localnicii vorbitori de lituaniană: „Tadū kas lietuviškai dudėno, tai ne žmogus buvo” (consemnat de autor în 1963). Abia în anii regimului sovietic, odată cu schimbarea fundamentală a condițiilor politice, economice, ideologice și culturale, s-au schimbat relațiile dintre locuitori, iar discriminarea națională a lituanienilor și-a pierdut temeiul. Totuși, consecințele trecutului au rămas. Politica de deznaționalizare dusă sistematic vreme îndelungată de păturile superioare și de clasa conducătoare a schimbat în esență profilul etnolingvistic al acestei regiuni. Ritmul inegal al slavizării este explicat prin influența intensificării conștiinței naționale lituaniene și a unor reprezentanți ai culturii sale5. În ultima vreme, limba lituaniană, adică dialectul tradițional local dzūkian, este pe cale să dispară cu totul din întreaga parte centrală a teritoriului analizat. Uneori, acest dialect, din cauza abundenței împrumuturilor slave și a domeniului său limitat de utilizare, nu mai este apreciat nici măcar de propriii vorbitori, deși aceștia sunt în mare parte deja orientați spre poloneză. Aici se bucură de mai multă autoritate numai limba lituaniană standard, ca una dintre limbile administrației și ale școlilor superioare; ea este predată ca materie și în toate școlile din această regiune. Totuși, nici sfera utilizării sale practice nu este extinsă aici, ceea ce îi limitează, la rândul său, prestigiul și influența socială. În această privință, în ultima vreme condițiile sunt mai favorabile limbilor slave: poloneză, belarusă și rusă. Când analizăm trăsăturile specifice ale dispariției limbii lituaniene și ale afirmării limbilor slave în această regiune, trebuie spus că aici s-a răspândit totuși mai repede nu poloneza, care era favorizată, ci belarusa, care parcă a stăvilit răspândirea polonezei. Mai mulți factori au contribuit la afirmarea limbii belaruse aici. Întrucât marginile etnice lituaniene au fost dintotdeauna învecinate cu zonele locuite de belaruși, limba belarusă a îndeplinit un rol aparte de mijloc de comunicare între comunități, adică a funcționat ca o limbă regională. În schimb, lituanienii localnici nu au avut asemenea contacte cu zonele etnice poloneze, iar întâlnirile destul de rare și întâmplătoare cu proprietari de moșii sau clerici vorbitori de poloneză nu au fost suficiente pentru a învăța bine limba poloneză. În plus, datorită înrudirii și numeroaselor împrumuturi poloneze, limba belarusă era percepută ca o variantă sau un dialect al limbii poloneze. Denumită neutru limba locală (tuteiša) sau limba simplă, ea nu era asociată cu limba belarusă ca limbă a unei naționalități distincte. Aici vorbea adesea belarusa chiar și șleahta (Turska H., 1939, 32). Deși limba belarusă s-a răspândit mai repede decât poloneza, neapucând să capete rezonanță națională (conștiința națională a belarușilor, ca și cea a lituanienilor, a întârziat din motive obiective), ea nu a intrat în conflict cu poloneza, ci a devenit un fel de aliată a acesteia. Cu alte cuvinte, în polonizarea lingvistică a populației, ea a servit drept limbă intermediară sau de tranziție, ca și în alte locuri unde trecerea de la lituaniană la poloneză s-a făcut tot prin belarusă (Turska H., 1939, 10). 6 Locuitorii din împrejurimile Butrimonys și Gerviškės își amintesc cu respect de activitatea culturală a învățătorilor locali Veronika Jankelaitytė (1888–1965) și Adomas Mikna (1892–1974). În împrejurimile Dieveniškės, un rol pozitiv l-a avut activitatea educatorului P. Butvydas, care a lucrat aici o perioadă îndelungată (din 1885) (Žiminskas J., 1944, 3) și altele asemenea. 57 Poloneza, care fusese anterior limba proprietarilor locali de moșii și a bisericii, s-a răspândit printre țărani ca limbă publică mai ales în timpul ocupației poloneze. Se încerca învățarea și folosirea ei în diverse sfere ale vieții publice. Până în prezent, poloneza rămâne în multe locuri limba publică a numeroase școli și a administrației locale. Însă, ca limbă a vieții cotidiene, începe să prindă rădăcini mai mult abia în ultima vreme, mai ales în familiile generației tinere. De aceea, când vorbesc despre polonizarea lingvistică a locuitorilor din întreaga regiune, cercetătorii sovietici disting trei perioade: 1) până în 1920, 2) din 1920 până la cel de-al Doilea Război Mondial și 3) anii postbelici (Вярэніч В. Л., 1973, 5–21; Чекман В. Н., 1973, 42). Prestigiul limbii ruse crește de la an la an. Aici, ea îndeplinește nu numai rolul unei limbi internaționale, ci devine și una dintre cele mai importante limbi ale administrației, școlii, științei și culturii în general din regiune. Fără îndoială, această încercare de a trece în revistă evoluția relațiilor lingvistice din sud-estul Lituaniei și de a prezenta schema contactelor dintre limbile folosite aici este oarecum simplificată și necesită completări și corecturi permanente, nu numai din cauza lipsei cercetărilor corespunzătoare, ci și pentru că relațiile lingvistice din acest raion sunt deosebit de instabile și dinamice. LITERATŪRA Anonim. Obszar języka litewskiego w gubernii Wileńskiej. – Kn.: Materiały antropologiczno archeologiczne i etnograficzne. Kraków, 1898, t. 3. Arumaa P. Litauische mundartliche Texte aus der Wilnaer Gegend mit grammatischen Anmerkungen. – Dorpat, 1930. Baliński M. i Lipiński T. Starożytna Polska pod względem historycznym, geograficznym i statystycznym. – Warszawa, 1846, t. 3. Būga K. Rinktiniai raštai. – V., 1961, t. 3. Būga K. Užrašai. 1906 (rankraštis). Vilniaus valstybinio V. Kapsuko universiteto Mokslinės bibliotekos Rankraščių skyrius. F. D–545, l. 26–27. Dundulienė P. Badas ir maras Lietuvoje, feodalizmo laikais. – Lietuvos TSR Aukštųjų mokyklų mokslo darbai. Istorija, 1963, t. 4. Ermanytė I., Eigminas K. Žemės kalba (vietovardžiai). – Kn.: Dieveniškės. V., 1968. Executorium decretum de limitibus diocesis Vilnensis. – Vilnae, 1854. Fraenkel E. Der Stand der Erforschung des im Wilnagebiete gesprochenen Litauischen. – Baltico-slavica. Wilno, 1936, t. 2. Grinaveckienė E. Lietuvių ir slavų kalbų gramatinio kontaktavimo reiškiniai pietryčių Lietuvoje. – Kn.: Lietuvių kalbos gramatikos tyrinėjimai. V., 1969. Jablonskis J. Dieveniškės. 1906 (rankraštis). Lietuvos TSR Mokslų Akademijos Centrinės bibliotekos Rankraščių skyrius. F. JJ–37. Jakubovskis J. Tautybių santykiai Lietuvoje prieš Liublino uniją. – K., 1921. Jasas R. Lietuvių kilmė. – Kn.: Lietuvos TSR istorijos bruožai. K., 1965. Kronika 1848. Vilniaus valstybinio V. Kapsuko universiteto Mokslinės bibliotekos Rankraščių skyrius. F. A.–2667. Lipskienė J., Vidugiris A. Dieveniškių tarmė. – Kn.: Lietuvių gramatinė sandara. V., 1967 Lipskienė J. Frazeologizmai. – Kn.: Dieveniškės. V., 1968. Łowmiański H. Studja nad początkami społeczeństwa i państwa Litewskiego. – Wilno, 1931, t. 1. 58 Martinkėnas V. Vilniaus krašto lietuviškos pradžios mokyklos ir skaityklos 1919–1939 metais: Medžiaga mokyklos istorijai (mašinraštis. V., 1970). – Lietuvos TSR Mokslų Akademijos Centrinės bibliotekos Rankraščių skyrius. F. 284–2. Rozwadowski J. Mapa języka litewskiego w gubernii Wileńskiej. – In: Materiały i prace komisji językowej Akademii umiejętności w Krakowie. Kraków, 1904, t. 1. Synodus diocesana Vilnensis. – Wilnae, MDCCXLIV (1744). Š-klys. Prie statistikos Vilniaus gubernijoje. – Varpas, 1903, Nr. 2. Turska H. O powstaniu polskich obszarów językowych na Wileńszczyźnie. – Wilno, 1939. Vidugiris A. Pastabos apie tarmės leksiką. – Kn.: Dieveniškės. V., 1968. Vidugiris A. Kalbų sąveikos klausimu. – Kn.: Dubingiai. V., 1971. Wölter E. Zur Kunde der Wilnaer litauischen Dialekte. – Mitteilungen der litauischen litterarischen Gesellschaft. Heidelberg, 1895, 20. Zdaniukiewicz A. A. Gwara Łopatowszczyzny. Fonetyka, fleksija, słownictwo. – Wrocław–Warszawa–Kraków–Gdańsk, 1972. Ziminskas J. Eišiškių sritis tautinio atgimimo priešaušryje. – Ateitis, 1944, Nr. 51(354). Zinkevicius Z. [Rec.:] Alojzy Adam Zdaniukiewicz, Gwara Łopatowszczyzny. – Baltistica, 1974, t. 10(2). Zinkevicius Z. Lietuvių dialektologija. – V., 1966. Zinkevicius Z. Lietuvių antroponimika. Vilniaus lietuvių asmenvardžiai XVII a. pradžioje. – V., 1977. Ахманова О. С. Словарь лингвистических терминов. – М., 1966. Ведомости о костелах и монастырях Виленской епархии. 1827. – Lietuvos TSR Centrinis-valstybinis istorinis archyvas. F 694, b. 1, Nr. 769. Верениц В. Л. Польские говоры на территории СССР и задачи их изучения. – В кн.: Пытані мовазнаўства и методыкі выкладання моў. Мінск, 1965. Вольтер Э. Рукописи. – Центральный архив АН СССР в Ленинграде. Ф. 178, оп. 1, № 66. Вярэч В. Л. Польскія периферыйныя гаворкі на ўсходзе. – В кн.: Польские говоры в СССР. Минск, 1973, ч. 1. Гринявецкене Е. И. Некоторые явления контактирования литовских и славянских говоров (на материале языковых контактов в юго-восточной Литве). – Балто-славянский сборник. М., 1972. Гринявецкене Е. И., Ковальчук И. П., Манкевич Ю. Ф., Романович Е. М. Северо-западные белорусские говоры литовского пограничья. – Балто-славянский сборник. М., 1972. Лекомцева М. И. О взаимодействии фонологических систем в районе балто-славянского пограничья. – Балто-славянский сборник. М., 1972, с. 116–134. Лекомцева М. И. Система значений глагольных граммем в пограничных литовско-славянских говорах. – Балто-славянский сборник. М., 1972, с. 174–185. Никольский Л. Б. Изучение языковой ситуации как прикладная языковая дисциплина. – В кн.: Проблемы изучения языковой ситуации и языковой вопрос в странах Азии и северной Африки. М., 1970. Никольский Л. Б. Синхронная социолингвистика. – М., 1976. Первая всеобщая перепись населения Российской империи в 1897 г. Виленская губерния. – Вильна, 1905. Риттих А. Ф. Этнографическая карта Европейской России. – СПб., 1875. Сведения о состоянии сельского хозяйства и промышленности. – Vilniaus valstybinio V. Kapsuko universiteto Mokslinės bibliotekos Rankraščių skyrius. F. A–63, A–64, b. 11139, 112507. Седов В. В. Славяне Верхнего Поднепровья и Подвинья. – М., 1970. Судник Т. М., Толстая С. М., Топоров В. Н. К характеристике южной части балтийско-славянского языкового союза. – Советское славяноведение, 1967, № 2. Судник Т. М. Диалекты литовско-славянского пограничья: Очерки фонологических систем. – М., 1975. 59 Топоров В. Н., Трубачев О. Н. Лингвистический анализ гидронимов Верхнего Поднепровья. — М., 1962. Хабургаев Г. А. Становление русского языка. — М., 1980. Чекман В. Н. Фонетические особенности говоров села Колесники Эйшишкского района Лятовской ССР. — В кн.: Польские говоры в СССР. Минск, 1973, ч. 1. А. ВИДУГИРИС О КОНТАКТИРОВАНИИ ЯЗЫКОВ В ЮГО-ВОСТОЧНОЙ ЛИТВЕ Резюме В статье в социологическом аспекте характеризуется функциональное контактирование языков, или т.н. языковая ситуация, и прослеживается его образование на территории юго-восточной Литвы, по существу совпадающей с территорией нынешнего Шальчининского района, в состав которого вошли разные местности бывших Виленского (Вильнюсского), Тракайского, Лидского и Ошмянского уездов. Здесь взаимодействуют местные диалекты литовского, белорусского и польского языков, их литературные варианты и русский язык. Результаты этого взаимодействия постоянно привлекают внимание лингвистов разных стран. По функциям, которые выполняют употребляемые на указанной территории языки, в сущности формируется двухкомпонентная ситуация: функцию местных языков выполняют литовский, белорусский и польский диалекты, а языка-макропосредника и (нередко) регионального языка — русский язык. Исполнять роль регионального языка — как третьего компонента — литовскому литературному языку мешает то обстоятельство, что на значительной части указанной территории местный литовский диалект подвергся сильной ассимиляции; польскому же языку препятствует то, что он не успел укрепиться во всех сферах общения. Во второй половине XIX в. преобладавший на данной территории литовский язык стал быстро вытесняться славянскими языками. Этот процесс объясняется ассимиляторской политикой, проводившейся правительством царской России. В конце XIX—начале XX в. в северной и северо-восточной части указанной территории произошла полонизация местного населения, распространившаяся вскоре и на остальную — южную и юго-западную часть. Характерно, что большинство местных жителей под воздействием внушения местного дворянства и реакционного духовенства стали считать себя поляками, хотя в быту продолжали употреблять литовский язык. Таких людей еще немало среди представителей старшего поколения жителей южной части исследуемой территории. В процессе полонизации населения взамен литовского языка быстрее распространялся не польский, а местный белорусский диалект, который на литовско-белорусском пограничье и ранее играл определенную роль в качестве контактного языка. Запоздалым развитием белорусского национального самосознания объясняется тот факт, что данный язык местным населением по существу не считался языком белорусов как отдельной нации, а воспринимался (из-за генетической близости и обилия полонизмов) как своеобразная разновидность или диалект польского языка. В процессе языковой полонизации местного населения он играл роль посредника или переходного языка. Поэтому местный белорусский диалект и теперь не имеет заметного общественного веса, хотя в то же время является одним из наиболее распространенных в общении языков. Польский язык, раньше бывший языком местного дворянства и духовенства, среди крестьян распространялся главным образом как официальный язык в годы т. н. польской оккупации (1920—1939). В эти годы местное население стремилось пользоваться им в разных сферах жизни, хотя языком семьи он стал только в ограниченном масштабе. В настоящее время на большой части указанной территории польский язык является языком местной администрации, многочисленных школ и культурно-просветительских учреждений. 60 A. VIDUGIRIS ÜBER DIE KONTAKTE DER SPRACHEN IM SÜDÖSTLICHEN LITAUEN Zusammenfassung Im Artikel wird im rein soziologischen Aspekt der funktionelle Kontakt der Sprachen oder die sogenannte sprachliche Situation charakterisiert und ihre Bildung auf dem Territorium des südöstlichen Litauens verfolgt, das im wesentlichen mit der administrativen Fläche des Schaltschininkai – Bezirks zusammenfällt, dessen Bestandteile verschiedene Umgebungen der ehemaligen Bezirke von Vilnius, Trakai, Lida und Aschmena sind. Auf dem oben genannten Territorium wirken örtliche Dialekte der litauischen, belorussischen und polnischen Sprachen, ihre literarischen Varianten, sowie die russische Sprache zusammen. Die Ergebnisse der Zusammenwirkung dieser Sprachen fesseln ständig Aufmerksamkeit der Sprachforscher aus verschiedenen Ländern. Gemäß den Funktionen der gebrauchten Sprachen formiert sich hier im wesentlichen aus zwei Komponenten bestehende sprachliche Situation: die Funktion der örtlichen Sprachen erfüllen die litauischen, belorussischen und polnischen Dialekte, die Funktion der Sprache – des Makrovermittlers und ziemlich oft die Funktion der regionalen Sprache erfüllt aber die russische Sprache. Der litauischen literarischen Sprache hindert die Rolle der regionalen Sprache – als der dritten Komponente – zu erfüllen der Umstand, daß hier auf dem großen Teil des Territoriums die Assimilation des litauischen Dialektes zu viel weit von sich gegangen ist, und der polnischen Sprache – weil sie nicht zurechtkam, in allen Bereichen des Verkehrs sich zu befestigen. Wegen der assimilatorischen Politik, die eine lange Zeit die herrschenden Klassen führten, wurde hier überall noch in der zweiten Hälfte des XIX. Jh. vorherrschende litauische Sprache schnell von den slawischen Sprachen verdrängt. Am Ende des XIX. Jh. und am Anfang des XX. Jh. ist die Polonisierung der örtlichen Bevölkerung auf dem nördlichen und nordöstlichen Teil des genannten Territoriums geschehen, und in schnellem Tempo umfaßte sie den übriggebliebenen südlichen und südwestlichen Teil. Es ist bezeichnend, daß die Mehrheit der örtlichen Bevölkerung unter der aktiven Suggestion des örtlichen Adels und der reaktionären Geistlichkeit sich zu den Polen zu zählen begann, obwohl sie mit einander noch litauisch sprachen. Solche Vertreter besonders der älteren Generation gibt es auch gegenwärtig viel genug im südlichen Teil des Territoriums, das erforscht wird. Während des Prozesses der Polonisierung der örtlichen Bevölkerung verbreitete sich schneller anstatt der litauischen Sprache nicht die protegierte polnische Sprache, sondern der örtliche belorussische Dialekt, der auf dem litauisch-belorussischen Grenzgebiet schon früher bestimmte Rolle der regionalen Sprache gespielt hatte. Wegen der verspäteten Entwicklung des belorussischen nationalen Selbstbewußtseins wurde diese Sprache von der örtlichen Bevölkerung nicht für die Sprache der Belorussen als der einzelnen Nation, sondern wegen der genetischen Nähe und dem Überfluß an Polonismen für eigenartige Abart oder einen Dialekt der polnischen Sprache gehalten. Für die sprachliche Polonisierung der örtlichen Bevölkerung diente sie als ein bestimmter Vermittler oder als eine Übergangssprache. Deshalb hat der örtliche belorussische Dialekt auch jetzt kein bemerkbares gesellschaftliches Gewicht, obwohl er gleichzeitig eine der am meisten im Verkehr gebrauchten Sprachen ist. Die polnische Sprache, die früher Sprache des örtlichen Adels und der Geistlichkeit war, verbreitete sich unter den Bauern hauptsächlich als gesellschaftliche Sprache in den Jahren der sogenannten polnischen Okkupation (1920–1939). In diesen Jahren strebte die örtliche Bevölkerung nach ihrer Beherrschung und nach ihrem Gebrauch in verschiedenen Bereichen des Lebens, obwohl zu der Familiensprache sie nur im beschränkten Maße wurde. Gegenwärtig ist die polnische Sprache im großen Teil des genannten Territoriums die Sprache der örtlichen Administration, vieler Schulen und der Kultur. -2-