Lietuvių kalbos veiksmažodžių valentingumas ir sintaksinė klasifikacija

LIETUVIŲ KALBOS SINTAKSĖS TYRINĖJIMAI LIETUVIŲ KALBOTYROS KLAUSIMAI XXV (1986) NIJOLĖ SLIŽIENĖ VALENȚA VERBELOR LIMBII LITUANIENE ȘI CLASIFICAREA SINTACTICĂ 1. FUNDAMENTUL CLASIFICĂRII SINTACTICE A VERBELOR – VALENȚA Trăsăturile de valență ale verbelor stau la baza clasificării lor tradiționale în personale și impersonale (în funcție de posibilitatea ca formele lor finite să fie însoțite de un nominativ), precum și în tranzitive și intranzitive (în funcție de faptul dacă cer sau nu acuzativul). Este posibilă însă și o clasificare mai detaliată a verbelor, întemeiată pe trăsăturile lor sintactice, care ia în considerare întregul complex de forme cerute de verb1. În ultima vreme se vorbește și se scrie mult nu numai despre valența verbului, ci și despre valența altor părți de vorbire (substantivul, adjectivul); totuși, în privința multor chestiuni fundamentale — de exemplu, ce trebuie considerat valență, unde se află esența ei, cărui nivel sau căror niveluri ale limbii îi aparține și care sunt metodele practice de determinare a valenței — nu există încă un punct de vedere unanim. Fără a intra pe larg în istoria cercetării valenței3 și fără a pretinde că o examinăm exhaustiv, vom încerca să explicăm cum este înțeleasă valența în acest articol, pentru a clarifica pe ce ne vom baza în clasificarea sintactică a verbelor4. 1 O primă încercare de acest fel în lingvistica lituaniană a fost făcută de E. Geniuśienė (1971; Генюшене 1970). 2 Chestiunile legate de valență au fost analizate pe larg la cel de-al XII-lea Congres Internațional al Lingviștilor, desfășurat la Viena în 1977; comunicările au fost publicate într-un volum separat (Abraham 1978). Cu ceva timp înainte apăruse o culegere de articole consacrate chestiunilor de valență, editată de G. Helbig (Helbig 1971). Despre valența verbului a scris probabil cel mai mult lingvistul german G. Helbig; lucrările sale anterioare pe această temă sunt sintetizate în ultimul său studiu (Helbig 1982). În plus, trebuie menționate următoarele lucrări importante și remarcabile: Bondzio 1969; 1971; 1976; 1977; 1978; Emons 1974; Pasch 1977; Sommerfeldt 1973; 1977; Sommerfeldt – Schreiber 1974; Wotjak 1976; 1978; Апресян 1974, 119–156; Степанова 1973. Lucrările lui Ch. J. Fillmore (1968; 1969 a; 1969 b; 1972; Филлмор 1981) sunt strâns legate de valența semantică. 3Istoria cercetării valenței, de la primele contururi ale conceptului în scolastica medievală până la începutul anilor șaptezeci ai secolului nostru, a fost prezentată pe larg de R. Bräuer (1974); o prezentare destul de amplă a cercetărilor se găsește și în Helbig–Schenkel 1975, 12 și urm. 4Comparativ cu lucrările autoarei publicate anterior (Sližienė 1978; 1980), în acest articol unele aspecte strâns legate de valență sunt interpretate într-o manieră oarecum diferită. În primul rând, acest lucru privește perspectiva asupra situației desemnate de verb. Autoarea a renunțat la opinia lui Ch. J. Fillmore și a multor altor lingviști, potrivit căreia situația desemnată de verb corespunde în întregime situației din realitate (pentru o critică a acestei perspective, vezi Starosta 1978, 508 și urm.), și consideră că verbul, împreună cu termenii săi valențiali, oferă doar o anumită evaluare semantică a situației reale, care poate coincide sau nu cu reprezentarea psihică a acelei situații în conștiința umană (pentru detalii, vezi 1.1.4). 45 1.1. VALENȚA SINTACTICĂ ȘI SEMANTICĂ A VERBELOR 1.1.1. În lingvistica actuală, verbul este de obicei distins de celelalte părți de vorbire ca fiind clasa de cuvinte cu cel mai mare potențial constructiv. I se recunoaște un rol central în propoziție, deoarece natura și particularitățile sale interne determină componența propoziției și caracterul acesteia: ce substantive trebuie să însoțească verbul, care este relația lor cu acesta și care este caracterizarea semantică a acestor substantive (Чейф 1975, 115; Helbig – Schenkel 1975, 24 tt.; Распопов 1975, 166). „… întreaga lume a conceptelor umane a fost împărțită dintotdeauna în două sfere principale. Una dintre ele, sfera verbului, cuprinde stări (poziții, calități) și evenimente; cealaltă, sfera substantivului, cuprinde «lucruri» (atât obiecte fizice, cât și abstracții substantivizate). Consider că dintre acestea verbul este central, iar substantivul este periferic” — scrie Chafe (Чейф 1975, 114). Tocmai substantivul și caracterul său depind de verb, nu invers (ibid., p. 115). Particularitățile semantice ale verbului determină în mare măsură conținutul întregii propoziții (ibid., p. 190). Proprietatea condiționată de sensul verbului de a se combina cu un anumit număr de cuvinte necesare acestuia, având anumite forme, se numește valența sa sintactică, iar cuvintele care îl însoțesc și formele lor — complementelor sale valențiale5. De exemplu, verbul skal necesită două cazuri ale substantivului — nominativul și acuzativul: vyrai skaldo malkas, duoda cere trei forme — nominativul, acuzativul și dativul: mokinys duoda mokytojui sąsiuvinį, pentru verbul verkia este suficient un singur nominativ: vaikas verkia, iar šąla nu are niciun complement, fiind un verb avalent. În funcție de numărul complementelor, verbele se clasifică în monovalente, bivalente, trivalente și tetravalente; verbele avalente (toate impersonale) constituie o clasă separată. Valența sintactică a verbului este reprezentată prin structura valențială sintactică (în continuare — SinVS), un anumit model al utilizării sale sintactice. În aceasta, verbul și complementele sale valențiale sunt marcate prin simboluri corespunzătoare; de exemplu, SinVS a verbului duoti este Nₙ – Vf – Nₐ – N₆. SinVS a fiecărui verb modelează, totodată, nucleul propoziției verbale formate cu acesta. 1.1.2. Cealaltă latură a valenței este valența semantică a verbului. Aceasta este indicată de structura valențială semantică a verbului (în continuare — SemVS). Sensul verbului este clar numai atunci când acesta apare alături de complementele sale valențiale, prin care se realizează anumite trăsături semantice ale sale. Prin urmare, sensul verbului și particularitățile sale semantice se dezvăluie prin nucleul propoziției verbale, ceea ce înseamnă că SemVS a verbului trebuie să coincidă cu propoziția corespunzătoare a propoziției verbale, definită de obicei drept sensul propoziției (Palmer 1982, 69), structura de sens sau semantică a propoziției (Арутюнова 1976, 34, 37), structura profundă a propoziției (Fillmore 1968; Cook 1978, 296). Prin urmare, ceea ce se afirmă despre propoziție ar trebui să fie valabil și pentru SemVS a verbului. 5 În literatura lingvistică, aceștia sunt numiți în diverse moduri: actanți (Tesnière 1959; Helbig 1982; Sommerfeldt – Schreiber 1974), determinanți (Geniušienė 1971), parteneri (Mitspieler) (Helbig – Schenkel 1975), complemente (Ergänzungsbestimmungen) (Erben 1964; 1968) ș.a. 6 Simbolurile folosite în lucrare pentru a desemna formele complementelor valențiale sunt explicate în capitolul 2. 46 Propoziciją sudaro dviejų tipų terminai: predikatai ir argumentai (Palmer 1982, 69 tt.; plg. Tekorienė 1982, 135–136), arba kintamieji (Степанов 1980, 312). Predikatai yra reliaciniai terminai ir sakinyje dažniausiai atitinka veiksmažodžius, o argumentai yra priklausomi nuo predikatų ir sakinyje paprastai atitinka daiktavardžius. Tuo būdu sakinio branduolys, arba veiksmažodis su savo palydovais, yra predikatas su tam tikru argumentų rinkiniu, kurie sakinyje yra realizuoti konkrečiais leksiniais vienetais. N. Arutiunova descrie propoziția ca structură semantică a enunțului, care reunește semnificația denotativă și pe cea semnificativă, dintre care cea mai importantă este semnificația semnificativă (Арутюнова 1976, 37, plg. 10–11, 45). Propoziției, precum și nucleului propoziției, îi este caracteristică eterogenitatea semantică a componentelor: predicatul (și verbul corespunzător acestuia în propoziție) este legat de nivelul semnificativ, iar argumentele (și substantivele corespunzătoare acestora) — de cel denotativ. Predicatul este o anumită trăsătură atribuită unui argument sau o relație între două sau mai multe argumente. Are sens, dar nu are referent, adică nu indică un lucru din lumea reală. Cuvintele predicative aparțin categoriei semnelor-concept, funcția lor de semn realizându-se numai în raport cu semnificatul (Арутюнова 1976, 329, 378). Predicatul este conținut, esență, un fenomen al semanticii (Степанов 1980, 321). Argumentele corespund lucrurilor din realitate, iar funcția lor este identificatoare. Astfel, structura semantică a propoziției (și, totodată, SemVS a verbului) este eterogenă și nu poate fi echivalată cu sensul cuvântului. 1.1.3. Propoziția este uneori considerată (după părerea noastră — fără temei) un „semn complex” — o formă specială de denumire al cărei denotat nu este un lucru, ci o întreagă situație (despre aceasta, vezi Москальская 1981, 9–10; Степанов 1980, 320). Este direcția denotativă de cercetare a semanticii propoziției, care caută o legătură directă între propoziție și situația extralingvistică pe care aceasta o desemnează (vezi și Арутюнова 1976, 6–8). Structura semantică a propoziției reprezintă o anumită situație, care se reflectă în conștiința noastră sub forma unor structuri predicative7, însă aceasta nu este denotatul propoziției, ci doar o anumită interpretare semantică a ei — semnificatul. De exemplu, prin propoziția (1) Vyrai iškrovė daiktus iš vežimo se descrie o situație la care participă trei referenți: cel care descarcă, obiectele descărcate și locul din care sunt descărcate. Structura semantică a acestei propoziții constă dintr-un predicat și trei actanți8 — agentul, pacientul și punctul de plecare, care corespund pe deplin rolurilor situaționale ale referenților; așadar, această structură semantică este o reprezentare directă a situației reale. Însă, prin propoziția (2) Vyrai iškrovė vežimą, aceeași situație este descrisă într-un alt mod. Aici predicatul are numai doi actanți — agentul și pacientul — iar aceștia nu corespund rolurilor situaționale ale referenților. Locul din care sunt descărcate 7 Predicatele sunt atât structuri ale gândirii, cât și structuri ale limbajului. În primul caz, ele reflectă relațiile din realitate dintre lucruri, structura acestor relații; predicatele sunt atunci înțelese ca model intelectual al denotatului. În al doilea caz, predicatele sunt modele ale informației transmise prin structurile limbajului (Семенюк 1977, 112). 8 Actanții sunt argumente cărora li se atribuie o funcție semantică. Denumirile funcțiilor semantice, sau ale cazurilor semantice, o scurtă descriere a acestora și exemplele sunt prezentate în continuare, vezi 1.1.6. 47 obiectele, tratate în această propoziție ca pacient, sunt astfel scoase în evidență, iar obiectele transportate devin complet irelevante și nu au niciun corespondent nici în propoziție, nici în structura ei semantică. Comparând structurile semantice ale acestor două propoziții cu situația corespunzătoare din realitate, se evidențiază diferențele dintre semnificațiile lor: în primul caz, se spune ce se făcea cu obiectele, iar în al doilea caz – cu vehiculul. 1.1.4. În literatura lingvistică, interpretarea semantică a situației prezentată de verb este discutată de autori ca situație lingvistică (Храковский 1974, 9), situație abstractă (Сусов 1973, 22 tt.), situație ca unitate semantică complexă (Сильницкий 1973, 373) etc., fiind evidențiate diferențele ei față de așa-numita situație denotațională. Însă, atunci când se analizează concret semantica propoziției (sau structura semantică a verbului), aceste situații sunt adesea identificate, iar rolurile referenților din situația reală sunt transferate în situația desemnată de verb și, totodată, în structura semantică a propoziției sau în SemVS a verbului (vezi, de exemplu, Апресян 1974, 134 tt.)9. Astfel, structurile semantice ale tuturor propozițiilor, chiar și ale celor cu structuri foarte diferite, care pot fi asociate aceleiași situații reale, sunt considerate identice și coincidente cu aceasta atât în privința numărului actanților, cât și a naturii lor. De exemplu, J. Apresian caracterizează astfel semantica unor propoziții precum Он заливает бак горючим ↔ Он заливает горючее в бак: agent – acțiunea de umplere – recipient – substanță ↔ agent – acțiunea de umplere – substanță – recipient (Апресян 1967, 58). După cum vedem, semantica propozițiilor este descrisă în ambele cazuri în același fel și corespunde întru totul stării de lucruri din realitate. Autorul însuși afirmă că în ambele propoziții (transforme) sunt descrise situații din aceeași clasă, iar diferențele semantice dintre propoziții depind de elementul situației considerat mai important; acesta poate fi enunțat înaintea celorlalte, poate fi accentuat prin accent logic, ceea ce determină modificarea corespunzătoare a pozițiilor sintactice din propoziție ale cuvintelor care desemnează aceleași lucruri din situație10. În mod similar, Ch. J. Fillmore și susținătorii teoriei sale (J. Pleines, S. Anderson, W. A. Cook și alții) sunt de părere că semantica propoziției reflectă direct situația exterioară. Ei consideră că toate propozițiile care pot fi asociate aceleiași situații, deși sunt alcătuite din verbe diferite și au structuri sintactice diferite, au aceeași structură semantică, ce corespunde întru totul situației extralingvistice. De aici se poate presupune că există, de asemenea, o corespondență completă (1: 1) între structura gramaticală și situația extralingvistică (Starosta 1978, 508–52711; cf. Palmer 1982, 86–87). Pentru a explica diferențele semantice dintre aceste propoziții, iar pentru ca ele 9 N. Arutiunova explică identificarea categoriilor limbii și ale realității prin faptul că realitatea există în schemele semantice nu în forma ei „brută”, ci deja trecută prin conștiința umană, care clasifică și abstractizează, și reflectată, transformată în limbă; de aceea, elementele realității sunt pur și simplu „ridicate” pe nesimțite la nivelul limbii (Арутюнова 1976, 35). 10 Rezultate similare au fost obținute și în cercetările lui I. Susov, prin utilizarea analizei predicative; vezi Сусов 1973, 51 tt. 11 În acest articol al său, S. Starosta a prezentat o critică amplă și, se pare, bine întemeiată a acestei concepții. 48 că există cu adevărat, nimeni nu se îndoiește12, este nevoie, după cum observă S. Starosta, de câteva „niveluri profunde, mai profunde și cele mai profunde”, de poziții de subiect și obiect în structura profundă, în care, în funcție de un anumit aspect al enunțului, trebuie să se afle când un constituent, când altul (Starosta 1978, 518, 523). În opinia lui S. Starosta, în astfel de cazuri cercetătorul nu se ocupă de structuri lingvistice, ci, înainte de toate, de tipologia situațiilor și a sensurilor, ceea ce nu poate fi justificat din punct de vedere sintactic. Aceeași situație exterioară poate corespunde unor verbe diferite, cu structuri diferite ale cazurilor semantice, ceea ce arată că situația este descrisă diferit de acestea; reprezentarea semantică a propoziției cuprinde doar anumite aspecte ale situației exterioare (Starosta 1978, 512–513, 522). 1.1.5. SemVS al verbului poate fi stabilită având în vedere propozițiile construite cu acesta. Numai în propoziție se clarifică sensul verbului și modul în care este interpretată situația reală descrisă. Doar participanții la situație care sunt exprimați în propoziție prin forme de cuvinte corespunzătoare, dependente de verb, corespund actanților predicatului. Referenții care nu pot fi exprimați în propoziție rămân în afara SemVS a verbului, ca parte irelevantă a situației, nerelevantă pentru sensul verbului (vezi propoziția (2))13. Reprezentările sintactice ale actanților predicatului în propoziție sunt complementele valențiale ale verbului. Ținând seama de forma lor gramaticală și, în parte, de sensul lor lexical, se poate deduce SemVS a verbului, adică modul în care sunt interpretate semantic rolurile situaționale ale referenților. Între cazurile gramaticale, care sunt formele cele mai caracteristice ale complementelor verbului, și funcțiile semantice, sau cazurile semantice, există o anumită relație, deși între ele nu există o corespondență completă (1: 1)14. S. Kacnelson a remarcat că sensurile cazurilor nu apar în vorbire sub influența contextului, ci sunt un fapt al limbii, al structurii sale interne. Contextul nu este un generator de sensuri, ci un „evidențiator” extern al acestora, care ajută la distingerea unei funcții de caz de 12 E. Moravcsik (1978, 255), pvz., pažymi, kad visi lingvistai (ypač S. Andersonas), tyrinėję anglų k. veiksmažodžius, reiškiančius pripildymą arba ištuštinimą, yra nurodę, kad tokios alternacinės konstrukcijos, kaip John smeared paint on the wall „Džonas tepė dažus ant sienos“ ir John smeared the wall with paint „Džonas tepė sieną dažais“ tikrai semantiškai skiriasi. Tačiau tas skirtumas autorės nurodomas tik sienos atžvilgiu: antrajame sakinyje esą teigiama, kad ji visa apimta veiksmo, o pirmajame to neturima galvoje (plg. Fillmore 1968, 48; 1969 a, 127–128). S. Starosta sakytų, kad pirmajame sakinyje apskritai kalbama ne apie sieną, o apie dažus ir tai, kas su jais daroma (plg. Starosta 1978, 512–513). 13 Uneori, conținutul referentului este încorporat într-o formă foarte concretă în sensul lexical al verbului; de exemplu, verbele uogauti, grybauti, riešutauti încorporează obiectele culese, iar miltuoti, rašaluoti, šukuoti – instrumentul sau mijlocul acțiunii; aceste lucruri sunt indicate de componenta substantivală a rădăcinii verbului (baza lor derivațională), astfel că nu pot fi exprimate separat în propoziție. Nu există niciun temei pentru a presupune că SemVS a acestor verbe ar trebui să includă un pacient sau un instrument corespunzător lucrurilor încorporate din realitate, deoarece sensul acestor verbe nu impune asemenea actanți. 14 Plg. Fink 1978, 180. Autorius teigia, kad nors gramatiniai linksniai turi daug funkcijų, tačiau pastebėta, kad tokios reliacinės konstantos, kaip agentas ir instrumentas, kryptis (Direction, Goal) ir kryptinga lokacija (Directional Location), daugelyje kalbų turi labai reguliarias išorines reprezentacijas. 49 kitos (Каценельсон 1972, 42). Vieniems linksniams būdingesnės vienos, kitiems – kitos semantinės funkcijos. Semantica nominativului și a acuzativului depinde foarte mult de sensul verbului. De exemplu, dacă verbul exprimă o acțiune, nominativul reprezintă de regulă subiectul acțiunii, care este cel mai adesea agentul (de exemplu, copilul aleargă, bunica toarce in), iar acuzativul — obiectul acțiunii, care este cel mai adesea pacientul (de exemplu, iepurele roade morcovul) și destul de frecvent conținutul acțiunii (conținutivul) (de exemplu, soldatul execută ordinul). Când verbul exprimă o stare sau un proces, nominativul reprezintă de regulă subiectul stării, care este cel mai adesea pacientul (de exemplu, copilul este bolnav, creionul s-a rupt), beneficiarul (de exemplu, fratele are o casă) sau perceptorul (de exemplu, oamenii văd), iar acuzativul — obiectul stării, care este cel mai adesea conținutul stării (de exemplu, aud zgomotul, echipa a câștigat meciul), mai rar pacientul (alături de beneficiar, de exemplu, ei au primit un apartament, noi avem o grădină). Sensurile celorlalte cazuri sunt mai autonome și mai puțin dependente de sensul verbului¹⁵. De exemplu, dativul reprezintă beneficiarul atât alături de verbe cu sens de acțiune, cât și alături de verbe cu sens de stare sau proces (cf.: copiii i-au ajutat pe părinți, lui îi merge bine, casa i-a revenit fratelui), însă reprezintă perceptorul numai alături de verbe de stare (de percepție) (de exemplu, copilului îi este somn). Astfel, cunoscând sensul verbului, putem deduce în propoziție funcțiile semantice ale determinanților săi și, ținând seama și de situația reală descrisă, putem stabili SemVS-ul acestuia. Pe de altă parte, cunoscând sensul verbului și SemVS-ul, putem stabili SinVS-ul său (cf. 1.3.1). W. Bondzio, W. Flämigas, J. Apresianas și alți cercetători consideră sensul cunoscut al verbului drept punct de plecare pentru stabilirea valenței semantice a verbelor (pentru detalii, vezi Sl文žienė 1978, 111–112). În cuvintele lui W. Bondzio, „a avea valență” înseamnă în primul rând că o expresie lingvistică (de exemplu, un verb), pe baza conținutului său abstract, are locuri libere în sensul logicii relațiilor (1969, 234–235). Numărul locurilor libere depinde într-adevăr de predicat — de conținutul abstract al verbului —, însă funcțiile semantice ale argumentelor, în acest caz, când ne bazăm numai pe sensul verbului, pot fi stabilite doar prin analiza situației reale descrise; în acest fel, rolurile situaționale ale referenților sunt transferate în SemVS-ul verbului, iar acesta corespunde întotdeauna, atât prin numărul de actanți, cât și prin natura lor, alcătuirii situației reale. În opinia noastră, funcțiile semantice ale argumentelor și SemVS-ul verbului depind de modul în care este interpretată semantic situația reală descrisă și de sensul general de semnificație al verbului, iar acest lucru devine clar numai în propoziție. SemVS-ul verbului se notează ca structură predicativă, în care sunt marcate funcțiile semantice ale argumentelor, iar în locul predicatului (proprietății F sau relației R) este înscris verbul corespunzător sau simbolul său V, de exemplu: a da [A, P, B] sau V [A, P, B]; prin urmare, sensul verbului a da este înțeles ca un predi- 15 Cf. împărțirea cazurilor în gramaticale și concrete făcută de E. Kurylowicz. Nominativul și acuzativul sunt cazuri gramaticale, funcția lor principală fiind sintactică. Funcția principală a tuturor celorlalte cazuri este semantică (Курилович 1962). 50 cat, adică o relație între agent, pacient și beneficiar. SemVS indică numărul și natura actanților verbului la nivel abstract, logico-semantic; totodată, indică câți determinanți valențiali are verbul la nivelul sintactic exterior și care sunt funcțiile semantice ale acestor determinanți. În plus, SemVS permite observarea diferențelor semantice dintre verbele cu SinVS identice și a asemănărilor semantice dintre cele cu SinVS diferite; SemVS-uri diferite pot indica, de asemenea, interpretări semantice distincte ale acelorași entități reale. 1.1.6. Pentru denumirea funcțiilor semantice ale argumentelor se folosesc următoarele denumiri ale cazurilor semantice16. Agent [A] — funcția celui care efectuează acțiunea, presupusă de verbele cu sens acțional. În propoziție, ea se realizează printr-un nominativ subiect (cu excepția construcțiilor pasive, unde este reprezentată prin genitiv). Se disting două subclase. 1) Agent1 [A1] — funcția inițiatorului și executorului acțiunii, caracteristică ființelor vii, de exemplu: păsările zboară, copilul citește o carte, fiica o ajută pe mamă, gâscanul s-a bătut cu cocoșul, elevii rezolvă problema. 2) Agent2 [A2] — funcția executorului acțiunii, caracteristică obiectelor neînsuflețite, forțelor naturale și altor fenomene ale naturii și societății, precum și diferitelor instalații, mașini și aparate care au potențial, o anumită energie și, prin urmare, pot să efectueze, să provoace sau să declanșeze o acțiune, dar nu au inițiativă proprie, de exemplu: se apropie un ciclon, o mașină, un tren; vântul bate în ferestre, soarele răsare, orga răsună, soneria m-a trezit, fructele au îndoit crengile copacilor, bruma a afectat castraveții, miriștea înțeapă picioarele, bolile îi chinuie pe oameni, fascismul a făcut ravagii în țară, lampa luminează, pârâul susură. Funcția de agent2 este eterogenă. Dacă este necesar, ea ar putea fi împărțită în cel puțin trei subclase: forță naturală, cauză și instrument. Agentul instrumental2 se deosebește de funcția instrumentului prin faptul că este posibil numai atunci când acțiunea poate fi percepută ca având loc fără inițiativa cuiva; instrumentul la nivel referențial este atunci considerat singurul executor al acțiunii — agentul2, de exemplu: mașina a călcat un om, autobuzul merge la Šiauliai, avioanele brăzdează cerul. Totuși, granița dintre instrument și agentul instrumental2 este destul de convențională (cf. Helbig 1977, 84). 16 Numărul cazurilor semantice din lucrările diferiților cercetători variază foarte mult, de la șase sau șapte cazuri până la câteva zeci. Ch. J. Fillmore, fondatorul teoriei cazurilor semantice, a modificat în repetate rânduri numărul acestora și, în parte, denumirile lor în lucrările sale (pentru detalii, vezi Арутюнова 1973), cf. Fillmore 1968; 1969a; 1969 b; 1981. La fel ca Fillmore, doar câteva cazuri semantice disting W. L. Chafe (Чейф 1975, 121–123), G. Helbig (1977), deși acesta din urmă împarte unele cazuri în câteva subclase, S. Starosta (1978, 471) și T. Lomtev (Ломтев 1965). G. Wotjak (1976, 368–369), W. Schenkel (1977, 96–98) și V. Bogdanov (Богданов 1977, 52–55) menționează ceva mai multe, iar J. Apresian prezintă o listă de nu mai puțin de 25 de cazuri semantice (Апресян 1974, 125–126). Cu cât se disting mai multe cazuri, cu atât aria lor semantică este mai restrânsă și cu atât sunt mai detaliat subdivizate. În descrierea SemVS-urilor verbelor, este mai convenabil să se folosească un număr mai mare de cazuri semantice. 51 Termenul de agent este folosit atunci când distincția dintre agent₁ și agent₂ nu este relevantă pentru caracterizarea semantică a verbului, de exemplu: fata / vântul împrăștia frunzele17. Pacientul [P] – funcția stării unui obiect, caracteristică atât obiectelor animate, cât și celor inanimate. Pacientul are două trăsături. Verbele cu semnificație acțională presupun starea unui obiect afectat fizic sau psihic, de exemplu: copilul a spart paharul, ciobul l-a rănit pe soldat, frigul a transformat apa în gheață, bărbații au descărcat căruța, mama a turnat lapte în ulcior, vântul a ridicat balonul, bătrânul și-a băut cocoșul, părinții au vândut vaca, muncitorii construiesc o casă, copilul citește o carte (cartea se află în starea de a fi citită), câinele a speriat oile, prietenii l-au avertizat pe Juozas, ea a invitat musafirul înăuntru, a lovit peste mâini, a apucat bățul. În propoziție, această varietate de pacient se realizează cel mai adesea prin acuzativul obiectual. Verbele cu semnificație de stare sau de proces presupun existența obiectului într-o anumită stare statică sau schimbarea stării sale, de exemplu: pâinea este pe masă, copilul stă întins în pătuț, secara nu încape în hambar, casa îi aparține fratelui, îl doare capul / capul, secara albește, florile miros; paharul a căzut și s-a spart, secara se înmoaie, părinții au murit, mazărea a răsărit, casa țărănească s-a golit, camera s-a umplut de fum, oameni s-au urcat în barcă, părinții au o grădină, am găsit o ciupercă. Această varietate se realizează în propoziție cel mai adesea prin nominativul subiectual, uneori prin acuzativul obiectual și prin alte forme. Pacientul poate corespunde unor roluri situaționale diverse și, de aceea, în multe cazuri indică o anumită perspectivă asupra situației descrise. Pacientul este ceea ce este privit ca fiind afectat de acțiunea desemnată de verb sau ca aflându-se într-o anumită stare (statică ori dinamică) (cf. Starosta 1978, 472). Perceptorul [Pcp] – funcția unui percepător, caracteristică ființelor animate care percep lucrurile din realitate, au o anumită atitudine față de ele și reacționează psihologic la acestea, de exemplu: copilului îi este somn, Tomas nu știe nimic, aud zgomotul, iepurelui îi este frică și de o frunză, elevul nu știe lecția, șoimul a văzut prada, copiii nu-și ascultă părinții, lui îi plac cărțile, pe Jonui îl preocupă munca. Perceptorul este presupus de verbele de percepție. În propoziție, el se realizează cel mai adesea prin nominativul subiectual, mai rar prin dativ. Beneficientul [B] – funcția destinatarului, a receptorului sau a posesorului, caracteristică ființelor animate în folosul ori în detrimentul cărora are loc, se petrece sau există ceva, de exemplu: ea i-a dat fetiței un măr, fiul își ajută tatăl, i-am promis prietenului o carte, el i-a arătat fiului o barză, conducerea le-a reamintit muncitorilor angajamentele lor, adresați-vă directorului; vacile primesc siloz, părinții au o casă, Anė și-a pierdut mănușile, banii îți aparțin, Petras a câștigat o motocicletă, ne lipsește timpul, lui toate îi merg bine. Uneori și obiectele inanimate 17 Helbigas (1977, 74 tt.) skiria net tris agente funkcijas. Tuo tarpu daugelis tyrinėtojų (Fillmore’as, Chafe’as, Schenkelis, Apresianas) vietoj agento₁ ir agento₂ skiria vieną plačiai suprantamo agento (arba subjekto) funkciją. Iš tikrųjų taip daryti galima būtų tik tuo atveju, jeigu agentu būtų laikoma labai bendra veiksmo funkcija, kaip ir kokia hiperfunkcija, kuri toliau būtų skaidoma į poklasius (plg. Генюшене 1983, 15, kur skiriama subjekto hiperfunkcija, turinti keturis poklasius). Agentą₁ ir agentą₂ laikyti viena semantine funkcija, be kita ko, neleidžia ir ta aplinkybė, kad veiksmažodžio semantinėje struktūroje agentas₁ derinasi prie didesnio skaičiaus kitų semantinių linksnių negu agentas₂. Pvz., su instrumentu eina tik agentas₁ (kaip veiksmo iniciatorius). 52 sunt percepute ca beneficient, de exemplu: greblei i-au pus dinți, sacoului îi lipsește un nasture, fumatul dăunează sănătății. În unele cazuri, beneficientul este presupus de verbele benefactive cu semnificație de acțiune și se realizează în propoziție prin dativ. În alte cazuri, el este presupus de verbele cu semnificație de stare sau de proces și se realizează în propoziție prin nominativul subiectual ori prin dativ. Cauzatorul [C] – funcția inițiatorului, caracteristică unei persoane la inițiativa căreia altcineva efectuează o acțiune sau care creează condițiile pentru apariția unei anumite stări a unui obiect fără a efectua ea însăși acțiunea în mod direct, de exemplu: stăpânul a pus pădurea să fie tăiată, stăpânul feudal a pus iobagul să fie biciuit, Ona și-a făcut o rochie nouă, părinții și-au căsătorit fiul, vecinii încă mai înăspresc grâul, gospodina a pregătit cina mai devreme, părinții i-au permis copilului să învețe. Contraagentul [CA] – funcția unei forțe care acționează împotriva agentului și i se opune, caracteristică ființelor animate, dar și obiectelor inanimate, precum și fenomenelor naturale și sociale, de exemplu: lupul se apăra de câini, oamenii se apărau de foame și frig, spărgătorul de gheață se lupta cu ghețurile și cu stihiile naturii, agricultorii luptă împotriva dăunătorilor, țăranii s-au răsculat împotriva boierilor, el mi se opune. Comitativul [Com] – funcția unui agent, pacient, perceptor sau beneficient secundar, care apare alături de funcția principală corespunzătoare și se realizează în propoziție cel mai adesea printr-o construcție prepozițională cu Nₙ, de exemplu: tatăl s-a sfătuit cu mama, Julius este prieten cu Vincas, el i-a învrăjbit pe frate și pe soră, tatăl a împărțit pământul între Jonui și Antanui (vezi mai pe larg 1.3.3). Rezultatul [R] – funcția rezultatului, caracteristică obiectului în care se transformă sau este transformat, făcut să devină alt obiect (cel mai adesea pacientul), de exemplu: apa s-a transformat în gheață / gheață, vrăjitoarea l-a transformat în piatră, ulciorul s-a spart în cioburi. Contenutul [Con] – funcția conținutului unei acțiuni sau stări, caracteristică unor obiecte și fenomene diverse și realizată în propoziție prin forme și construcții variate, de exemplu: aud voci, bolnavul vrea să se odihnească, copiii se tem de tunete, toți se bucură de primăvară, toți știu despre asta, oamenii așteaptă vreme senină, lui îi trebuie bani, povestește despre călătorie; toți știau deja ce se întâmplase; Jonas spunea despre sine că nu știe nimic, copiii joacă fotbal, echipa a câștigat meciul, ea a jucat vulpea, Andrius studiază chimia, fiica s-a măritat, fiul studiază ca inginer, el a devenit președinte, l-am ales pe Joną președinte, acel copac este numit stejar, camera s-a umplut (s-a umplut) de fum, am umplut ulciorul cu lapte, malul a crescut cu arini, zăpada a acoperit câmpurile, rochia ajunge până la pământ, ramurile ating peretele, câmpurile au dat o recoltă bună, copilul și-a scrântit piciorul. Sursa [O] – funcția originii unei acțiuni sau stări, a materialului de bază (a stării inițiale), caracteristică atât obiectelor animate, cât și celor inanimate, de exemplu: copiii au obținut de la unchi un cal, au muls mult lapte de la vacă, au primit un împrumut de la bancă, el ridică un gard din lut, din copii se fac oameni, transmite-i salutări din partea noastră. Motivul [M] – funcția de motivare, caracteristică obiectelor și fenomenelor percepute ca temei al unei acțiuni sau stări, de exemplu: am plătit doi ruble pentru carte, răsplătește-l pentru muncă, am muncit ca să-mi plătesc datoria. 53 Instrument [I] – funcția mijlocului auxiliar folosit de agent₁, caracteristică obiectelor inanimate, de exemplu: copilul s-a înțepat cu un ac, oamenii au sunat din clopote, luminează-mi cu o lampă, ștergeți-vă cu un prosop, copilul merge cu bicicleta, culcă cuțitul folosind o piatră, mama și-a șters mâinile de șorț, cineva a tras cu o pușcă, în copilărie călăream pe un băț, fetele fluturau batiste. Cuvintele cu sens instrumental pot fi aproape întotdeauna înlocuite cu o expresie care conține verbul a folosi, cf.: copilul s-a înțepat folosind un ac, culcă cuțitul folosind o piatră, călăream folosind un băț și așa mai departe. Forma cea mai caracteristică de realizare a instrumentului în propoziție este cazul instrumental, singur sau cu prepoziția „cu”. Uneori, instrumentul este exprimat și prin nominativ, de exemplu: O piatră aruncată de cineva a spart fereastra (cf. agentul₂). Uneori, și ființele vii pot fi percepute ca mijloace folosite de agent₁, de exemplu: odinioară se ara cu boi, cineva gonea la trap cu un cal / pe un cal. Comparativ [Comp] – funcția reperului comparației, care apare alături de pacientul unei stări și este caracteristică obiectului cu care ceva este comparat, se aliniază etc., de exemplu: copia corespunde originalului, fiul a crescut (a întrecut în înălțime) tatăl, faptele corespund afirmației sau contrazic afirmația, fiica semăna cu mama, copiii se iau după tată, el se deosebește de ceilalți copii, gerul a culcat orzul la pământ. Retributiv [Rt] – funcția recompensei, caracteristică de obicei banilor cu care se plătește ceva, de exemplu: am cumpărat o carte cu doi ruble, au vândut casa cu o mie de ruble, pentru o rublă se dau zece ouă. Finitiv [Fin] – funcția scopului, caracteristică obiectelor și fenomenelor urmărite prin acțiunea desemnată de verb, de exemplu: calul râvnește la ovăz, pisica pândește șoarecele, caut un cuțit, echipele concurează pentru primul loc, agricultorii se pregătesc pentru semănat. Cuantitativ [Q] – funcție cantitativă, caracteristică diferitelor unități de măsură și, în general, fenomenelor prin care se măsoară durata acțiunii, întinderea ei spațială, greutatea obiectelor, capacitatea, prețul etc., de exemplu: prelegerea a durat două ore, am pierdut două zile, el a stat afară o zi / toată ziua, pădurea se întinde pe câțiva kilometri, pâinea cântărea un kilogram, cartea costă trei ruble, în găleată încap zece litri, copilul a stat la țară pe toată durata vacanței. Locativ [L] – funcție caracteristică obiectelor percepute ca locul în care se petrece ceva sau în care se află ceva, în care ceva încape sau nu încape etc., de exemplu: Vytautas domnea în Samogiția, în cameră se aude un bubuit, îmi țiuie capul, caii stau lângă poartă, cartea stă pe masă, ținem lemnele sub acoperiș, sala poate găzdui 400 de spectatori. În propoziție, locativul se realizează prin cazul locativ, precum și prin diverse construcții prepoziționale cu sens locativ, care exprimă această semnificație alături de verbe cu sens de stare și de proces. Directiv [Dir] – funcția direcției și a traseului acțiunii, presupusă de verbele de mișcare. Se disting trei subclase ale acesteia. 1) Punct de plecare [Ab] – funcție caracteristică obiectului perceput ca punct inițial, în care începe acțiunea și de care agentul sau obiectul asupra căruia se acționează se îndepărtează, de exemplu: Jonas a ieșit din casă, bunica s-a ridicat de pe scaun, tatăl 54 a coborât cutia de pe raft, bărbații au răsturnat cartofii din saci, asistenta a desfăcut bandajul de pe cap. 2) Punctul final [Ad] – funcție proprie unui obiect perceput ca punct final, spre care sau până la care se deplasează agentul sau obiectul afectat și, odată atins, acțiunea încetează, de exemplu: profesorul mergea în clasă, copiii au urcat pe munte, ne-am așezat lângă râu, ceva a căzut după guler, au turnat cartofii în saci, vom așeza dulapul lângă perete. 3) Calea [Via] – funcție proprie unui obiect care, el însuși sau prin mediul său, este perceput ca o cale pe care se deplasează agentul sau obiectul afectat, de exemplu: pisica a traversat în fugă drumul, copilul a trecut peste gard, cineva urca scările, copiii aleargă pe coridor, apa se infiltrează prin tavan, cineva și-a scos capul pe fereastră, trenul a trecut prin gară, omul a ocolit casa. Unele verbe presupun doar punctul inițial sau final ori numai funcția de cale, de exemplu: a pus pe masă, a scăpat din închisoare, a coborât din căruță, a urcat pe munte, s-a absorbit în pământ, s-a sprijinit de o piatră, merge în urma căruței, trece prin apă. În astfel de cazuri, SemVS marchează pozițiile corespunzătoare punctului inițial, punctului final sau căii. Alte verbe presupun o funcție directivă generală, care se poate manifesta ca oricare dintre subclasele menționate, de exemplu: a ieșit din casă / în oraș / pe ușă; uneori aceasta se realizează în propoziție nu printr-o singură formă, ci prin două sau chiar trei forme, fiecare realizând o subclasă diferită a directivului, de exemplu: În odaie, din bucătărie, prin ușița afumată se rostogolea aburul (Vencl.). În toate aceste cazuri, SemVS marchează o singură poziție directivă generală a verbului. 1.2. COMPLEMENTELE OBLIGATORII ȘI FACULTATIVE ALE VERBULUI. MEMBRII LIBERI 1.2.1. Unele complemente ale verbului sunt obligatorii și nu pot fi omise fără ca propoziția, în condițiile normale și obișnuite ale limbii („în stare de repaus sintactic”, când nu intervine o influență suplimentară din partea situației și a contextului; vezi Адмони 1966, 167), să înceteze să fie gramaticală; altele sunt facultative. Caracterul obligatoriu al complementelor se determină numai în propoziție, prin transformarea eliminării: omițând pe rând câte un constituent, se stabilește care dintre ei sunt obligatorii și care facultativi (cf. Helbig – Schenkel 1975, 31 ș.u.; Helbig 1982, 24 ș.u.). Complementele obligatorii exprimă acea parte a situației pe care semnificația verbului o evidențiază drept cea mai importantă, cea mai relevantă. Unul dintre referenții evidențiați este de regulă interpretat ca pacient sau agent, percipent, beneficient, contentiv (singura excepție o constituie verbele impersonale) și este realizat printr-un subiect la nominativ, cf.: (3) Zăpada [P] se topește. (4) Clasa [P] s-a golit. (5) Barca [P] a luat oameni la bord [Con]. Jonas [A₁] mergea în odaie [Dir]. Vandagas [Pcp] a văzut prada [Con]. Părinții [B] au o grădină [P]. 55 (9) Ei [Pcp] și-a amintit copilăria [Con]. Numărul însoțitorilor obligatorii nu depășește trei, dar de obicei este unul sau doi. În condiții lingvistice speciale, specifice, însoțitorii obligatorii pot fi omişi; uneori, de exemplu în dialog, omiterea lor este chiar necesară pentru a evita excesul de comunicare. Totuși, scos din context, enunțul fără însoțitorii obligatorii este, de regulă, negramatical. Fac excepție enunțuri precum (10)b: (10) a. Găinile [A1] fac ouă [P]. b. Găinile [A1] fac. Aici este posibilă o singură realizare lexicală a pacientului, care poate lipsi din enunț, fără ca acesta să înceteze să fie gramatical. Acuzativul nu este facultativ aici, deoarece, când este vorba despre alte păsări, nu domestice, sau despre alte animale, acest verb cere în mod obligatoriu acuzativul, deși este folosit cu același sens, cf.: (11) Păianjenii [A1] fac ouă rotunde, de culoare albicioasă sau gălbuie [P]. Enunțurile precum (10)b ar trebui, se pare, considerate eliptice (cf. Helbig – Schenkel 1975, 54–55). 1.2.2. Însoțitorii facultativi pot să nu fie exprimați în enunț, fără ca acesta să înceteze să fie gramatical. Însoțitorii facultativi exprimă acea parte a situației care este mai puțin relevantă pentru sensul verbului. Interpretată semantic și devenită parte constitutivă a SemVS-ului verbului, ea este implicită, într-o formă foarte generală, în sensul acestuia și este înțeleasă împreună cu el; de aceea, enunțurile fără însoțitori facultativi exprimă, în linii mari, același lucru ca și cele care îi conțin (cf. Храковский 1974, 9; Helbig 1971, 276; 1977, 65; 1979, 70; Viehweger 1977, 350; Сусов 1973, 42–43)¹⁸. De exemplu, auzind enunțul (12) Tatăl [A₁] a vândut casa [P], știm deja că cineva a cumpărat casa respectivă și că s-a plătit pentru ea o anumită sumă de bani. Însoțitorii facultativi sunt exprimați în enunț atunci când informația pe care o furnizează devine relevantă și necesită precizare pentru vorbitori; cu alte cuvinte, apariția lor în enunț depinde de scopurile comunicative ale enunțării. Cf.: (13) Tatăl a vândut casa colhozului [B]. (14) Tatăl a vândut casa cu cinci mii de ruble [Rt]. 1.2.3. Aceeași situație din realitate poate fi descrisă în moduri diferite, punând de fiecare dată în prim-plan alți referenți și interpretându-i semantic în mod diferit. Referenții considerați cei mai semnificativi sunt exprimați prin însoțitorii obligatorii ai verbului; de aceea, aceștia constituie baza structurii de valență și indică o anumită perspectivă asupra situației reale descrise¹⁹. Referenții considerați puțin relevanți… ¹⁸ D. Viehweger a observat că verbele cu un sens mai specific încorporează mai multe argumente (adică actanți) și, invers, cu cât sensul verbului este mai general, cu atât mai puține argumente pot fi încorporate în acesta (Viehweger 1977, 350). ¹⁹ Termenul „perspectivă” este folosit atât de Ch. J. Fillmore, cât și de S. Starosta. Primul îl asociază cu promovarea actanților la subiect și obiect, afirmând că în perspectivă intră numai acele elemente care sunt considerate subiect sau obiect direct și alcătuiesc nucleul enunțului și că perspectiva reprezintă totodată structura relațiilor gramaticale profunde și a cazurilor semantice (adică a rolurilor situaționale) (Филлмор 1981, 499, 522, 529–530). S. Starosta consideră perspectiva drept aspectele diferite ale reprezentării aceleiași situații din realitate, care devin evidente „atunci când reprezentarea sintactico-semantică a enunțului este suprapusă peste o serie de situații externe posibile” (Starosta 1978, 512). 56 ...liari, secundari, sunt exprimați prin însoțitori facultativi. Astfel, aceleași realități sunt exprimate, într-un caz, prin însoțitori obligatorii, iar în altul, prin însoțitori facultativi. Cf.: (15)a. Petronė [A₁] și-a legat basmaua [P] (la gât) [Ad]. b. Petronė [A₁] și-a înfășurat gâtul [P] (cu o basma) [Con]. c. Petronė [A₁] s-a înfășurat cu o basma [Con]. În primele două propoziții este evidențiată relația dintre agent₁ și pacient, însă într-una pacientul este considerat basmaua, iar în cealaltă — gâtul. În a treia propoziție este evidențiată relația agentului₁ cu conținutul, iar particula reflexivă indică faptul că acțiunea îl afectează pe obiectul exprimat prin nominativ, adică pe agentul însuși (în primele două propoziții, aceasta indică apartenența părții (gâtul) la întreg (Petronė) și faptul că acțiunea se desfășoară în interesul referentului — agentul). Cf. și: (16) a. Motina [A₁] i-a încălțat copilului [B] ghetuțele [P]. b. Motina [A₁] a încălțat copilul [P] (cu ghetuțe) [Con]. 1.2.4. Nominativul subiectiv nu este facultativ, iar acuzativul obiectiv este foarte rar facultativ, deoarece acestea exprimă cele mai importante elemente ale situației reale. Nominativele și acuzativele tautologice, de exemplu: plouă ploaie, ninge zăpadă, se crapă de ziuă, înțeapă junghiul; a munci muncă, a trudi trudă, a dormi somn, a călători cale, a lupta luptă, a visa vis și altele asemenea, sunt redundante și nu trebuie considerate însoțitori facultativi. În aceste cazuri, sensul verbului este doar desfășurat analitic, de cele mai multe ori din anumite considerente stilistice (acest lucru este caracteristic mai ales limbajului folcloric) sau pentru a evidenția vreo particularitate a acțiunii (procesului), de exemplu: a visa un vis urât, a desfășura o muncă intelectuală, plouă o ploaie caldă. Nici nominativul, nici acuzativul nu corespund vreunui referent în situația reală descrisă, deoarece sensul verbului oferă, de unul singur, imaginea globală a acțiunii sau a fenomenului (cf. Кацнельсон 1972, 59–60; Сусов 1973, 41–42). Numeroase verbe sunt folosite cu acuzativul obiectiv și fără acesta, cf.: (17) Vaikas [A₁] mănâncă un măr [P]. (18) Vaikas [A₁] mănâncă acum. (19) Vaikas [P] mănâncă bine. Galininkas šiais atvejais neretai laikomas fakultatyviu (žr. Лайонс 1978, 382–383; Апресян 1974, 149; Helbig – Schenkel 1975, 54). Tai susiję su tuo, kad veiksmažodžio SemVS sutapatinama su tikrovės situacija ir todėl manoma, kad visuose šiuose sakiniuose veiksmažodžio reikšmė ir SemVS turi būti ta pati. G. Helbigas vis dėlto pripažįsta, kad šiais atvejais sakiniams su galininku ir be jo būdingi gana subtilūs semantiniai nedentotacinio pobūdžio skirtumai (Helbig 1971, 276; Helbig-Schenkel 1975, 54). Bet juk semantiniai skirtumai kaip tik ir rodo skirtingą tikrovės dalykų interpretavimą, o tai paprastai nesiderina su ta pačia veiksmažodžio SemVS ir SinVS. (17) iškeliamas veikėjo – agento₁ santykis su valgomu daiktu – pacientu, (18) aktualizuojamas tik veikėjo – agento₁, užsiėmimas valgymu (predikatinė struktūra F(x), nes veiksmas suvokiamas kaip vienintelio argumento požymis), o (19) valgantis asmuo traktuojamas kaip pacientas, nes veiksmažodžiu pasakoma tam tikra jo būsena; veiksmažodis savo reikšme šiuo atveju artimas būdvardžiui valgus. 1.2.5. Acei constituenți ai propoziției care nu sunt nici însoțitori obligatorii, nici facultativi ai verbului sunt membri liberi, numiți de G. Helbig determinări libere- 57 mais (freie Angaben), la L. Tesnière – circonstanți (circonstants), iar alți lingviști – adjuncți (Vater 1978), atribute (Храковский 1974) etc. Membrii liberi nu sunt determinați de semnificația verbului și, în fiecare propoziție, pot fi adăugați sau omişi destul de liber. Totuși, folosirea lor împreună cu verbele nu este cu totul liberă; există anumite restricții, condiționate de compatibilitatea lor semantică reciprocă. Chiar și circumstanțialele de loc, timp, mod și cauză, după cum arată H. Vater (1978, 26–27), nu se combină liber cu fiecare verb. De exemplu, verbele momentane nu pot fi însoțite de cuvinte care exprimă durata acțiunii, la fel cum pe lângă verbele care exprimă durata unei acțiuni sau stări nu sunt posibile adverbele circunstanciale brusc, dintr-odată, pe neașteptate și altele asemenea. În plus, spre deosebire de adjuncții valențiali, restricțiile privind folosirea membrilor liberi sunt uneori legate și de valoarea gramaticală a timpului verbelor; de exemplu, nu se poate spune mâine a venit, ieri va veni și altele asemenea. În propoziție, membrii liberi seamănă cu adjuncții facultativi, deoarece atât unii, cât și ceilalți pot să nu fie exprimați sau pot fi omişi. Între ei există însă și o anumită diferență. În primul rând, conținutul semantic al adjuncților facultativi este implicat, într-o formă foarte generală, în semnificația verbului; de aceea, informația propoziției rămâne, în linii mari, aceeași chiar și atunci când adjuncții facultativi nu sunt exprimați. În schimb, informația furnizată de membrii liberi dispare imediat ce aceștia sunt eliminați din propoziție (cf. Храковский 1974, 9). Diferența fundamentală dintre membrii liberi și adjuncții facultativi este însă că aceștia nu au un suport în SemVS al verbului. În structura predicativă a propoziției, membrii liberi corespund nu argumentelor predicatului, ci unor predicate distincte; prin urmare, la nivel sintactic pot fi tratați ca propoziții reduse și înlocuiți cu propoziții subordonate, construcții participiale, propoziții autonome etc. De exemplu: (20) Noi vom fi în vacanță vara ← Noi vom fi în vacanță când va fi vară; Noi vom fi în vacanță. Atunci va fi vară. (21) Bărbații răsuceau funii în casă ← Bărbații răsuceau funii când erau în casă / fiind în casă; Bărbații răsuceau funii. Făceau asta în casă; Bărbații erau în casă și răsuceau funii. (22) S-a întunecat brusc ← S-a întunecat. S-a întâmplat brusc. Faptul că membrii liberi pot fi tratați ca propoziții reduse este considerat de G. Helbig criteriul principal pentru delimitarea lor (Helbig 1982, 24 ș.u.; Helbig – Schenkel 1975, 31 ș.u.). Este adevărat că acest criteriu nu este cu totul perfect; unii cercetători au semnalat anumite neajunsuri ale sale (Emons 1974, 73–75; Vater 1978, 28–29, 39)20, iar G. Helbig însuși a remarcat unele aspecte (1982, 26, 29). Cu toate acestea, majoritatea membrilor liberi pot fi tratați ca propoziții reduse, iar acest lucru ajută la deosebirea lor de adjuncții facultativi. În cele din urmă, trebuie să fim de acord cu G. Helbig că limitele dintre 20 H. Vater are o atitudine deosebit de pesimistă față de acest criteriu și ajunge la concluzia că nu există criterii formale și obiective pentru a deosebi adjuncții facultativi de membrii liberi (adjuncți). În opinia sa, toate cuvintele dependente sunt adjuncți valențiali (complemente) ai verbului, dispuși conform unei anumite ierarhii, de la cei ceruți de aproape fiecare verb până la cei necesari pentru foarte puține verbe (Vater 1978, 39). 58 valentinių palydovų ir laisvųjų narių neblogai nustatomos ir intuityviai (Helbig 1982, 36). Žinoma, toks jų nustatymas negali būti preciziškas. 1.2.6. Statutul instrumentalului în structura propoziției este special. Instrumentul este un actant al multor verbe cu semnificație de acțiune, un membru al SemVS al acestora; realizarea sa lingvistică — instrumentalul — este considerată în propoziție, de cele mai multe ori, un adjunct facultativ al verbului, mai rar unul obligatoriu. Pe de altă parte însă, instrumentalul poate fi tratat în multe cazuri, asemenea membrilor liberi, ca o propoziție redusă, iar la nivel logic — ca un predicat distinct, de exemplu: (23) Bărbații au tăiat copacii cu topoarele ← Bărbații au tăiat copacii. Au făcut-o cu topoarele / În acest scop au folosit topoare (au folosit topoarele); Bărbații au tăiat copacii folosind topoare. Unii cercetători se îndoiesc, în general, că valența semantică a verbelor poate impune un instrument, deoarece acesta ar fi un caz modal la fel ca timpul, modul, cauza, scopul etc. (Cook 1978, 299). În mod similar, A. Drukteinis (1982, 16—17) discută instrumentul nu numai cu sensul de unealtă, mijloc, ci și cu cel de mod de realizare a unei anumite acțiuni; sensul său nu este obiectual, ci circumstanțial, sau reprezintă pur și simplu o categorie autonomă, care cuprinde sensurile de unealtă, mijloc și mod de realizare a acțiunii. Faptul că instrumentul are caracter adverbial nu împiedică tratarea lui drept actant al verbelor, deoarece și cazurile pur adverbiale (locul, direcția etc.) pot fi actanți.21 Însă cel mai important este că există verbe pentru care instrumentalul este obligatoriu, de exemplu: flutură batiste, bălăngăne picioarele, clănțăne din dinți, zăngăne oale, s-a încins cu o curea, a dat drumul gâscanului cu o pietricică și altele. În situația reală descrisă, un asemenea instrument corespunde, de cele mai multe ori, obiectului asupra căruia se acționează. Multe verbe de acest tip se folosesc și cu acuzativul în locul instrumentalului; obiectul asupra căruia se acționează este atunci interpretat ca pacient, iar semnificația generală a verbelor diferă întrucâtva, cf.: flutură cozile, bălăngăne picioarele, zăngăne oalele, s-a încins cu o curea, a azvârlit o pietricică spre gâscan și așa mai departe. Totuși, asemenea verbe nu sunt prea numeroase. Cel mai adesea, în situația reală, instrumentul corespunde unui referent — unealtă sau mijloc cu care se acționează asupra altui obiect —, iar instrumentul însuși este perceput ca un intermediar între un agent însuflețit (agent1) și obiectul asupra căruia se acționează (pacient). Instrumentalul care îl reprezintă este exprimat rareori în propoziție, deoarece conținutul său semantic este, de cele mai multe ori, implicat în sensul verbului într-o formă foarte concretă: toată lumea știe că, de regulă, se feliază cu cuțitul, se toarce cu furca de tors, se țese la război, se taie și se ciopârțește cu toporul și așa mai departe. Întrucât în sensul verbelor este implicat numai conținutul semantic al adjuncților facultativi, rezultă că instrumentalul ar trebui considerat în aceste cazuri un adjunct facultativ. Tocmai în aceste cazuri însă el poate fi tratat ca o propoziție redusă, ceea ce arată apropierea sa de membrii liberi. 21 Instrumentul este considerat caz semantic impus de verb de mulți cercetători ai valenței verbale și ai semanticii propoziției, de exemplu G. Helbigas (1977), W. Schenkėlis (1977), S. Starosta (1978), G. Wotjakas (1976), W. L. Chafe'as (1975), Ch. J. Fillmore'as (1968; 1969 a; 1969 b), J. Apresianas (Апресян 1974), V. Bogdanovas (Богданов 1977) și alții. 59 Instrumentalul, a cărui reprezentare lexicală convențională este unică sau aproape unică, este considerat în această lucrare nerelevant pentru clasificarea sintactică a verbelor. 1.2.7. În anumite cazuri, la interpretarea semantică a unei situații, un referent este parcă scindat și exprimat în propoziție prin două cuvinte: un cuvânt îl desemnează în întregime, iar celălalt — doar o parte a lui (sau hainele, hamurile, gândurile, dorințele, nevoile sale etc.). În unele cazuri, referentul scindat este reprezentat de doi actanți ai SemVS al verbului, la fel ca atunci când aceștia corespund la doi referenți diferiți, cf.: (24) Copilul [A1] și-a ridicat capul [P]. (25) Marinarii [A1] au ridicat pânzele [P]. În alte cazuri, în SemVS al verbului intră doar interpretarea semantică a uneia dintre părțile referentului scindat, deoarece aceasta este pe deplin suficientă pentru a satisface valența verbului. De exemplu: (26) Mama [A1] a apucat copilul [P] de mână. (27) Mama [A1] a apucat copilului de mână [P]. Din punct de vedere al semnificației, aceste două propoziții sunt diferite: în prima este accentuat efectul asupra întregului obiect, iar în a doua obiectul este atins doar în măsura în care este afectată o parte a lui. Sunt diferite și relațiile verbului cu formele dependente: în propoziția (26), pe lângă nominativ, acesta mai are un adjunct valențial la acuzativ, iar în (27) — o construcție prepozițională. Aceeași construcție prepozițională este un membru liber în (26), având funcție de precizare, deși, după cum vedem din (27), poate fi regentă de verb (cf.: Mama a apucat de capătul frânghiei); pur și simplu nu există o poziție liberă pentru ea în SinVS al verbului. Dacă nu ar fi exprimat acuzativul care desemnează întregul obiect, construcția prepozițională ar deveni un adjunct valențial al verbului, însă propoziția ar fi incompletă atât sintactic, cât și semantic. Deoarece include un substantiv care desemnează o parte a unui întreg, construcția prepozițională necesită o completare semantică, adică indicarea întregului căruia îi aparține acea parte, și, prin urmare, nu este autonomă semantic. Informația lipsă este exprimată în propoziție prin dativ, după cum vedem în (27). Numai atunci când verbul este reflexiv, iar valența semantică a substantivului cu sens partitiv este satisfăcută de particula reflexivă (care exprimă întregul), o asemenea construcție prepozițională poate deveni un adjunct cu sens autonom, de exemplu: (28) Femeia [A1] s-a prins de cap [P]. În asemenea cazuri, poziția dativului în propoziție este specială. Verbul nu îl impune și nu îl guvernează, motiv pentru care G. Helbigas și W. Schenkelis îl numesc „dativ liber” (1975, 46–47). În realitate însă, acesta nu este cu totul liber. Din punct de vedere semantic, dativul depinde de un alt substantiv; între ele există o relație posesivă, dar această dependență nu este exprimată sintactic în mod explicit. Relația posesivă se realizează de regulă prin genitiv; rezultă, așadar, că folosirea dativului este determinată aici de relația nu cu substantivul, ci cu verbul²². Legătura sa cu verbul este confirmată de un anumit- 22J. Jablonskis a indicat diferența resimțită nemijlocit de vorbitor între dativul cu acest sens și genitivul posesiv (de exemplu, îi tremură picioarele – picioarele lui tremură): genitivul evidențiază originea și apartenența (proprietatea) cuiva, iar dativul — ceea ce i se întâmplă cuiva sau ceea ce este al cuiva (Jablonskis 1957, 601). În esență, aceeași diferență de sens este indicată și de alți autori (Абозина 1963; Эльзбутас 1967; Пирнян 1974). 60 În anumite cazuri sunt posibile transformări în care dativul este înlocuit de un nominativ subiectal, de exemplu: (29) Mi s-au udat mâinile ↔ Mi-am udat mâinile. Totuși, dativul nu este legat direct de verb, ci deopotrivă de substantivul cu sens partitiv și de verb²³. Deși verbul nu îl cere și nu poate fi considerat un însoțitor valențial al verbului, dativul este necesar în propoziție, deoarece, în absența lui, valența semantică a substantivului cu sens partitiv rămâne nesatisfăcută. Din acest motiv, unii cercetători îl consideră chiar un însoțitor valențial al verbului (vezi Erben 1968, 120). În realitate însă, nu există temei pentru aceasta; în aceste cazuri, dativul este, cel mai probabil, nu un SinVS al verbului, ci un element al structurii sintactice a propoziției, care exprimă persoana sau lucrul interesat de acțiune, căruia i se întâmplă ceva (beneficiarul). Din perspectiva valenței verbelor, el trebuie considerat un constituent liber. Altceva sunt cazurile în care verbul guvernează dativul. Astfel de verbe exprimă un anumit efect fizic asupra unei ființe vii, de exemplu: a înțepa, a împunge, a lovi, a da o lovitură, a plesni, a izbi, a pocni, a mușca și altele. De exemplu: (30) O albină m-a înțepat [P]. (31) Stăpânul a lovit calul [P] cu biciul. Dativul desemnează persoana sau animalul vătămat, dar păstrează și o anumită nuanță de interes personal (de beneficiar), absentă din acuzativ, care poate înlocui dativul în multe cazuri; comparați: (32) Un țânțar m-a înțepat [P] (LKŽ). (33) Stăpânul a lovit calul [P] cu biciul. În astfel de cazuri, dativul preia funcția de pacient de la construcția prepozițională guvernată, care desemnează partea dintr-un întreg asupra căreia se acționează direct, și este un însoțitor obligatoriu al verbului. Însă, atunci când este prezentă alături și construcția prepozițională guvernată, dativul desemnează nu pacientul, ci beneficiarul și este un constituent liber, la fel ca în cazurile în care nu este guvernat direct de verb (comparați (27)), de exemplu: (34) Albina m-a înțepat în față [P]. (35) Stăpânul a lovit calul peste crupă [P]. Construcția prepozițională, deși nu are autonomie semantică, satisface valența verbului, iar predicația propoziției pare completă (comparați Абозина 1963, 33). Ne putem convinge de aceasta înlocuind substantivul din construcția prepozițională cu un cuvânt autonom semantic; comparați: (36) Ploaia a lovit în față. (37) Ploaia a lovit în ferestre. Astfel de propoziții precum (36) pot fi folosite atunci când, din context sau din situația de comunicare, este clar cui îi aparține partea corpului afectată de acțiune. În acest fel, verbele care guvernează atât dativul, cât și o construcție prepozițională sunt folosite conform a două modele de valență sintactică. 23Pentru o discuție mai amplă despre relațiile duble de dativ, vezi Абозина 1963; Эльзбуас 1967; Пирьян 1974; Апресян 1974, 153–154. 61 Dativul liber se află într-o relație posesivă cu cazuri nominale destul de diverse, precum și cu construcții prepoziționale, de exemplu: (38) Mașina i-a rupt tatălui un braț. (39) Îmi țiuie urechile. (40) Copilul s-a urcat pe genunchii mamei. (41) Lui Jonas i-a venit o idee bună. 1.3. RELAȚIA RECIPROCĂ DINTRE VALENȚA SINTACTICĂ ȘI CEA SEMANTICĂ A VERBELOR ȘI CÂTEVA PARTICULARITĂȚI ALE ACESTEIA 1.3.1. Numărul complementelor valențiale ale verbului corespunde de obicei numărului de actanți din SemVS-ul său. Discrepanța lor numerică invocată de unii cercetători decurge din faptul că structura semantică a verbului (sau a propoziției) este identificată cu structura relațiilor dintre referenți din situația reală. Atunci, toate propozițiile care pot fi asociate cu aceeași situație reală trebuie să aibă aceeași structură semantică, indiferent cât de diferit este aceasta descrisă prin ele (pot diferi nu numai interpretarea sa semantică, ci și amploarea, adică într-un caz poate fi descris un segment mai mare al realității, iar în altul unul mai mic). Însă semnificațiile propozițiilor sunt diferite, iar aceste diferențe trebuie căutate la un alt nivel — cel al sintaxei — recurgând la noțiunile de subiect și obiect profund, pentru a putea stabili care element al structurii semantice (și, de fapt, al situației reale) este scos în evidență mai mult decât celelalte. SemVS-ul stabilit nu pe baza rolurilor situaționale, ci pe baza semnificației generale de semnificare a verbului, indică în multe cazuri el însuși care element al situației este scos în evidență mai mult decât celelalte, adică pune în relief o anumită perspectivă asupra situației descrise. Dintre ceilalți actanți semantici se distinge în mod deosebit pacientul, care, în funcție de sensul verbului, poate corespunde unor roluri situaționale ale referenților destul de diverse în situația reală, cf.: (42) Părinții i-au dăruit fiului un ceas. (43) Natura a înzestrat copilul cu talente rare. (44) Camera s-a umplut de oameni. (45) Oamenii au secat fântâna. Numai în (42) pacientul corespunde rolului situațional de pacient, atribuit intuitiv unui anumit participant la situație, în timp ce în (43) corespunde rolului de beneficiar, în (44) — celui de loc, iar în (45) — celui de punct de plecare. Pacientul pare să preia funcțiile subiectului și obiectului profund, evidențiind referenții care îndeplinesc aceste roluri situaționale ca fiind mai importanți decât ceilalți. Totodată, el indică o anumită perspectivă asupra situației reale descrise de verb. Funcția de evidențiere a pacientului este adesea susținută și de realizarea sa sintactică, care depinde în mare măsură de sensul verbelor: în cazul verbelor cu sens acțional, pacientul este realizat de obicei prin acuzativ, care funcționează în propoziție ca obiect direct, iar în cazul verbelor cu sens de stare sau de proces — prin nominativ, care funcționează în propoziție ca subiect, și numai uneori prin acuzativ obiectual (în cazul benefac- 62 verbelor predicative, cf. 1.1.5)24. Astfel, pacientul are adesea nu numai un caracter semantic, ci și sintactic (totodată, un anumit caracter sintactic îl are și SemVS însăși, în care acesta se află); în plus, după cum remarcă S. Starosta (1978, 472), definiția sa este mai degrabă psihologică decât fizică, deoarece structura lingvistică a propoziției nu poate fi stabilită și analizată doar pe baza realității exterioare, chiar dacă i-ar corespunde. Realizarea sintactică a celorlalți actanți ai SemVS este mai liberă, însă și mulți dintre ei au forme caracteristice de exprimare sintactică. De exemplu, agentul este realizat de obicei prin nominativ (cu excepția construcțiilor pasive), iar percipientul și beneficiarul – prin nominativ sau dativ. Forma de realizare cea mai caracteristică a locativului este cazul locativ, însă foarte adesea acesta este exprimat și prin diverse construcții prepoziționale, a căror semnificație locativă, ca și cea directivă, devine evidentă numai în combinație cu verbe cu anumite sensuri. Contenyvul, ca și pacientul, este reprezentat cel mai adesea prin acuzativ, însă foarte adesea este exprimat și prin diverse alte forme flexionare: nominativ, genitiv, instrumental, precum și prin construcții prepoziționale, în funcție de formele dependente aflate la dispoziția verbului. 1.3.2. În unele cazuri, SemVS a verbelor (sau a unui verb folosit în moduri diferite) este aceeași, iar perspectiva situației descrise este evidențiată de SinVS diferite. Pentru a scoate în prim-plan un anumit element al situației, rolul principal îl joacă reprezentarea actantului corespunzător al SemVS printr-un subiect la nominativ sau printr-un obiect la acuzativ, cf.: (46) a. Copiii [Pcp] iubesc basmele [Con]. b. Copiilor [Pcp] le plac basmele [Con]. (47) a. Faptele [P] corespund afirmației [Comp]. b. Faptele [P] nu contrazic afirmația [Comp]. (48) a. Tufișurile [Con] au acoperit malurile [P]. b. Malurile [P] au fost acoperite de tufișuri [Con]. (49) a. Copilul [P] și-a înțepat degetul [Con]. b. Copilul [P] s-a înțepat în deget [Con]. Fiecare pereche de propoziții descrie aceeași situație din realitate, dar dintr-un unghi oarecum diferit. În (46) a, percipientul este scos în prim-plan prin nominativ, iar în (46) b – contenyvul. În (47) a, comparativul este scos în prim-plan prin acuzativ și este considerat mai important în această propoziție decât în (47) b. În structura semantică a acestor propoziții, pacientul fie lipsește cu totul, fie, fiind realizat sintactic în același mod, nu are funcție de prim-plan. Pacientul nu are această funcție nici în (48) și (49). În (48), funcția de prim-plan este îndeplinită de nominativ, care scoate în prim-plan contenyvul într-un caz (a), iar în celălalt pacientul (b); în (49), funcția revine acuzativului, prin care este scos în prim-plan contenyvul (a). 1.3.3. În SemVS a verbului nu există, de regulă, doi actanți identici. În această privință, majoritatea cercetătorilor sunt de acord25. Totuși, se pune problema semnificației acțiunii reciproce- 24 În unele cazuri, odată cu o ușoară modificare a relației semantice cu verbul, nominativul și acuzativul sunt înlocuite de genitivul cantității nedeterminate, cf.: a mușcat din pâine, a mâncat pe săturate carne, a rupt câteva crengi, iar în cazul verbelor la forma negativă – de genitivul negației, de exemplu: nu sunt bani (cf. sunt bani), nu are mănuși (cf. are mănuși). 25Această teză este susținută în special în lucrările lui Ch. J. Fillmore și S. Starosta. 63 elor verbelor reflexive și ale unor altor verbe (a se bate, a se înțelege, a se certa, a se mânia, a se întâlni, a se contopi; a asmuți, a ațâța, a face cunoștință, a amesteca (ceva cu ceva), a uni, a separa, a împărți și altele), care descriu o situație din realitate în care există doi sau mai mulți referenți care îndeplinesc roluri identice. Unii consideră că SemVS-ul unor astfel de verbe trebuie să aibă doi actanți cu aceeași semantică (vezi Апрсян 1974, 27, 137; Schenkel 1977, 105–106). Situațiile menționate pot fi interpretate semantic în două moduri; de aceea, verbele au două SemVS-uri diferite și SinVS-uri corespunzătoare. Într-un caz, referenții care îndeplinesc roluri identice sunt tratați ca un singur actant colectiv (agent, pacient, percipitent, uneori beneficient). În propoziție, un astfel de actant colectiv este realizat prin forma de plural corespunzătoare a substantivului, de exemplu: (50) Bărbații [A₁] vorbesc între ei. (51) Copiii [Pcp] s-au certat. (52) Republicile [P] se învecinează la nord. (53) Andrius a asmuțit câinii [P]. (54) Mama a împărțit mărul copiilor [B]. În locul unui caz de plural, ca substitut al acestuia, pot fi folosite două (sau mai multe) forme ale aceluiași caz de singular, având aceeași funcție sintactică și îndeplinind rolul de părți omogene ale propoziției, cf.: Jonas, Petras și Antanas vorbesc între ei. În celălalt caz, referenții care îndeplinesc roluri identice în situația reală sunt interpretați diferit din punct de vedere semantic: unul este scos în evidență, iar celălalt este trecut pe plan secund, ca și cum ar fi secundar. Prin urmare, în SemVS-ul verbului le corespund doi actanți cu semantici diferite, care sunt realizați și în propoziție prin forme sintactice diferite: (50 a) Jonas [A₁] vorbește cu Petras [Com]. (51 a) Julius [Pcp] s-a certat cu un prieten [Com]. (52 a) În nord, Lituania [P] se învecinează cu Letonia [Com]. (53 a) Andrius l-a asmuțit pe Sargis [P] împotriva lui Margis [Com]. (54 a) Mama a împărțit mărul lui Jonukas [B] cu Onute [Com]. Actantul reprezentat printr-o construcție prepozițională în (50 a) este tratat, alături de agent, ca agent secundar; în (51 a), alături de percipitent, ca percipitent secundar; în (52 a) și (53 a), ca pacient secundar; în (54 a), ca beneficient secundar. Trăsătura de însoțire și de caracter secundar unește toate aceste variante semantice și permite tratarea lor ca un singur actant, care este realizat identic în propoziție în toate cazurile. În această lucrare, el este numit comitativ²⁶. 26 S. Starosta (1978, 469) jį vadina vidiniu lokatyvu (Inner Locative) — labai plačios ir neapibrėžtos semantikos aktantu, kuriuo S. Starostos laikomi labai įvairūs ir skirtingi dalykai, susiję su paciento (taip pat labai plačiai S. Starostos suprantamo) pozicija (1978, 493 tt.). Būdamas labai bendras ir neapibrėžtas, šis aktantas neturi ir kokios nors jam būdingos įprastos sintaksinės realizacijos. 64 Unele verbe, de exemplu, susitikti, susieiti, pot interpreta aceeași situație din realitate și într-un mod ușor diferit, acordând mai multă importanță referentului — comitativului, care este atunci realizat prin acuzativ, cf.: (55) a. Jonas [P] s-a întâlnit cu Petru [Com]. b. Jonas [P] s-a întâlnit pe Petru [Com]. 1.3.4. În SemVS-ul unor verbe reflexive și al câtorva verbe nereflexive există doi actanți care corespund unui singur referent al situației: unul — referentului întreg, tratat ca pacient, iar celălalt — unei părți a acestuia, tratată ca contentiv. Aceste verbe exprimă o acțiune spontană, produsă neintenționat — un proces (răspund la întrebarea ce s-a întâmplat?), de exemplu: (56) Copilul [P] și-a lovit piciorul [Con]. (57) Calul [P] s-a lovit (și-a luxat, și-a fracturat) piciorul [Con]. (58) Tatăl [P] s-a lovit la cap [Con]. În aceste cazuri, acuzativul are și o funcție de precizare: prin el se specifică partea afectată a referentului — pacientul. Uneori este facultativ, cf.: (59) Copilul [P] s-a lovit, s-a rănit, s-a izbit. 1.3.5. SinVS-ul verbului este realizarea lexico-sintactică a SemVS-ului său. Realizarea sintactică a SemVS-ului depinde nu numai de funcțiile semantice ale actanților, ci și de posibilitățile de utilizare sintactică ale verbului, adică de formele de cuvinte cu care acesta apare în propoziție (cazuri, cazuri cu prepoziții, infinitive, participii etc.). Realizarea lexicală a SemVS-ului, în forma sa cea mai generală, este determinată de funcțiile semantice ale actanților; de exemplu, agentul₁, percipientul, beneficientul și cauzatorul sunt de obicei asociați cu o ființă vie și, prin urmare, sunt realizați prin substantive concrete care denumesc ființe vii; contentivul este adesea asociat cu lucruri abstracte și este realizat prin substantive abstracte, propoziții subordonate în cadrul frazelor și altele. Totuși, aici un rol important îl au sensul lexical al fiecărui verb și posibilitățile sale de combinare semantică cu alte cuvinte. De aceea, de exemplu, bem apă, bere și compot, dar mâncăm supă; ne spălăm fața, ne lovim la cap, spălăm rufele, iar mâinile le spălăm sau le frecăm. Posibilitatea unui verb de a se combina cu anumite lexeme, sau posibilitățile sale de combinare semantică reciprocă cu alte cuvinte, este numită de obicei valență lexicală (cf. Jakaitienė 1980, 32—33). Valența lexicală determină întregul mediu lexical de cuvinte al verbului, sau distribuția sa lexicală, iar termenii săi valențiali constituie doar o parte a acestuia: sunt acele cuvinte și forme ale lor pe care verbul le cere în virtutea sensului său și care alcătuiesc nucleul propoziției. În clasificarea sintactică a verbelor, valența lexicală este relevantă numai în măsura în care este legată de termenii valențiali ai verbelor. 1.3.6. Verbele pot avea o valență sintactică identică, dar o valență semantică diferită, și invers: valența lor semantică poate fi identică, iar cea sintactică — diferită. Se disting mai multe grupuri de verbe. 3. 120 65 1) SinVS-urile verbelor sunt identice. Sunt posibile două situații: a) Și SemVS-urile sunt identice. Astfel de verbe aparțin aceluiași grup semantic, deoarece au aceeași semnificație generală (desigur, sensurile lor lexicale individuale pot fi diferite, dar pot fi și sinonime). Compară: (60) a. Copilul [A₁] mănâncă un măr [P]. b. Tatăl [A₁] citește ziarul [P]. c. Gospodina [A₁] a debarasat (cf. a luat) masa [P]. Nₙ – Vf–Nₐ Toate aceste verbe exprimă acțiunea agentului – inițiatorului – asupra unui obiect. b) SemVS-urile sunt diferite. Semnificația generală a verbelor diferă, iar acestea aparțin unor grupuri semantice diferite; compară: (61) a. Vântul [A₂] a deschis fereastra [P]. b. Petras [B] are un automobil [P]. c. Elevii [Pcp] îi respectă pe profesori [Con]. Nₙ – Vf–Nₐ Verbul a deschide exprimă acțiunea agentului asupra unui obiect, a avea exprimă starea unei persoane – posesorul – determinată de relația sa cu proprietatea, iar a respecta exprimă relația psihică a unei persoane cu un obiect. 2) SinVS-urile verbelor sunt diferite. a) SemVS-urile sunt identice. Astfel de verbe aparțin unor clase sintactice diferite, dar aceleiași clase semantice. Compară: (62) a. Nₙ – Vf – Nɡ: Copiii se tem de lup. b. Nₙ – Vf – Nₐ: Eu văd lumina. c. Nₙ – Vf – Nᵢ: Noi ne bucurăm de primăvară. d. Nₙ – Vf – antNɡ: Tatăl s-a înfuriat pe fiul său. V [Pcp, Con] Toate aceste verbe exprimă raportul psihic al unei persoane cu un obiect. În cazurile în care este descrisă aceeași situație, diferitele SinVS arată care participanți la situație sunt evidențiați ca fiind mai importanți decât ceilalți, însă sensurile verbelor diferă puțin; a se vedea (46) și (47). Verbele a plăcea și a fi pe plac exprimă raportul psihic al unei persoane cu un obiect, iar a corespunde și a nu se contrazice exprimă compararea unui obiect (fenomen) cu un alt obiect. Actanții SemVS corespund în aceste cazuri rolurilor situaționale ale referenților, iar în ambele propoziții ale fiecărei perechi relația dintre argumentele predicatului este aceeași. b) SemVS diferite. Sensurile verbelor diferă, iar acestea aparțin unor clase sintactice și semantice diferite. Cf.: (63) a. Nₙ – Vf – nuoNɡ: Jonas [A₁] s-a apărat de câine [CA]. b. Nₙ – Vf – Nᵈ: Câinele [A₁] l-a mușcat pe Jonas [P]. c. Nₙ – Vf – Nᵢ: Jonas [Pcp] s-a indignat de câine [Con]. d. Nₙ – Vf: Jonukas [P] a izbucnit în plâns. Fiecare verb descrie o situație diferită din realitate, iar sensurile lor nu au nimic în comun. Când aceeași situație din realitate este descrisă prin două (sau mai multe) verbe, ea este interpretată semantic diferit în fiecare caz, iar relațiile dintre predi- 66 numărul argumentelor (uneori diferit și numărul lor), semnificația generală diferită (precum și sensul lexical individual). Cf.: (64) a. Nₙ – Vf – Nₐ – Nᵈ: Jonas [A₁] i-a dat prietenului [B] [x] [y] cartea [P]. [z] b. Nₙ – Vf – Nₐ – iš Nᵍ: Prietenul [B] a primit de la Jonas [O] [y] [x] cartea [P]. [z] (65) a. Nₙ – Vf – Nᵢ: Eu [Pcp] mă bucur de primăvară [Con]. [x] [y] b. Nₙ – Vf – Nₐ: Primăvara [A₂] mă [P] bucură. [y] [x] (66) a. Nₙ – Vf – Nₐ – iš Nᵍ: Cineva [A₁] a furat banii de la Jonas [O] [x] [y] [P]. [z] b. Nₙ – Vf – Nₐ: Cineva [A₁] l-a jefuit pe Jonas [P]. [x] [y] Astfel de perechi de propoziții, care descriu diferit aceeași situație din realitate și care, prin urmare, diferă din punct de vedere semnificațional, se numesc perifraze (Степанов 1981, 201 tt.; cf. Москальская 1978, 74–75). Perifrazele ale căror predicate au același număr de argumente se numesc de regulă conversive. 1.3.7. Deoarece valența verbelor depinde de sensul lor, același verb, folosit cu sensuri diferite, poate avea valență diferită și poate aparține unor clase sintactice și semantice diferite. Prin urmare, în funcție de valență, verbele sunt clasificate nu ca lexeme, ci ca sememe²⁷. Același verb poate fi, într-un caz, bivalent, iar în altul trivalent sau monovalent etc. Între SinVS verbal și SemVS sunt posibile următoarele relații. 1) Diferitele SinVS ale verbului. a) Și SemVS sunt diferite. Verbul intră în clase sintactice și semantice diferite. Când sunt descrise situații diferite din realitate, sensul lexical individual al verbului diferă într-o măsură mai mare sau mai mică (este posibil ca în unele cazuri să avem deja lexeme diferite – omonime²⁸). Cf.: (67) a. Nₙ – Vf – Nᵈ – Inf: Învățătorul [C] le-a permis copiilor [B] să se joace [Con]. b. Nₙ – Vf – Nₐ – Inf: Părinții [C] îi lasă pe copii [P] să învețe [Fin]. 27 Așadar, în clasificarea verbelor în funcție de valență, distincția dintre polisemie și omonimie nu are o importanță decisivă. 28 Se consideră că unei lexeme îi aparțin numai acele sensuri care au o anumită comunitate semantică (adică elemente semantice comune – seme) (Jakaitienė 1980, 46; Валеева 1975, 124; Барина 1963, 54). Din acest punct de vedere, (67) a, b, c ar ilustra sensurile unei singure lexeme, cărora le este comună dimensiunea voinței unei persoane, în timp ce (67) d ar reprezenta o altă lexemă. 3* 67 c. Nₙ – Vf – Nₐ – AdvDir: Vecinii [C] lasă caii [P] la pășune [Dir]. d. Nₙ – Vf – Nₐ – įNₐ: Bărbații [A₁] lasă plasele [P] în lac [Ad]. Când se descrie aceeași situație din realitate (sau cel puțin situații din realitate care se suprapun parțial), verbul aparține unor clase semantice diferite, deoarece are o semnificație generală diferită (este oferită o interpretare semantică diferită a situației), însă sensul său lexical diferă într-o măsură mai mică. Cf.: (68) a. Nₙ – Vf – Nₐ – įNₐ: Copilul [A₁] a aruncat piatra [P] spre cioară [Ad]. b. Nₙ – Vf – Nᵢ – įNₐ: Copilul [A₁] a aruncat cu piatra [I] spre cioară [Ad]. c. Nₙ – Vf – Nₐ – Nᵢ: Copilul [A₁] a lovit cioara [P] cu piatra [I]. (69) a. Nₙ – Vf – Nₐ – Nᵈ: Noi [A₁] hrănim fân [P] vacilor [B]. b. Nₙ – Vf – Nₐ – Nᵢ: Noi [A₁] hrănim vacile [P] cu fân [Con]. (70) a. Vfᵢₘₚ – Nᵍ – Nᵢ: În iaz [L] s-au înecat buruieni [P]. b. Nₙ – Vf – Nᵍ: Iazul [P] s-a umplut de buruieni [Con]. (71) a. Vfᵢₘₚ – Nᵍ – įNₐ: În curte [Ad] au sosit oaspeți [P]. b. Nₙ – Vf – Nᵍ: Curtea [P] s-a umplut de oaspeți [Con]. (72) a. Nₙ – Vf – išNᵍ: Din robinet [Ab] picură apă [P]. b. Nₙ – Vf: Robinetul [P] picură. (73) a. Nₙ – Vf – Nₐ – nuo Nᵍ: Mama [A₁] a strâns vasele [P] de pe masă [Ab]. b. Nₙ – Vf – Nₐ: Mama [A₁] a strâns masa [P]. b) SemVS este aceeași. Verbul este folosit potrivit a două sau mai multe modele de valență sintactică, însă atât semnificația sa generală, cât și sensul său lexical individual pot fi, în esență, aceleași. Sunt posibile doar anumite nuanțe ale semnificației generale, pe care le conferă enunțului scoaterea în evidență a unui anumit accent prin nominativ sau acuzativ în structura sintactică, fără ca funcția sa semantică să se schimbe (vezi 48, 49). Astfel, diferitele SinVS ale verbului funcționează în aceste cazuri ca modele paralele. Cf. și următoarele exemple: (74) a. Nₙ – Vf – Nₐ: Ea și-a amintit copilăria. b. Nₙ – Vf – Nᵈ: Copilăria și-a amintit de ea. } V [Pcp, Con] (75) a. Nₙ – Vf: Fânul s-a udat de ploaie. b. Vfᵢₘₚ – Nₐ: Fânul l-a udat ploaia. } V [P] (76) a. Nₙ – Vf – Nᵍ: Ona se descotorosește de logodnic. b. Nₙ – Vf – Nᵢ: Ona s-a descotorosit de logodnic. c. Nₙ – Vf – nuoNᵍ: Ona s-a descotorosit de logodnic. } V [B, Con] Totuși, sensul lexical individual al verbului poate fi diferit în fiecare caz, deși semnificația generală este aceeași în toate cazurile. Diferențele de sens depind în mare măsură de contextul lexical diferit, adică de valența lexicală a verbului. Cf.: (77) a. Nₙ – Vf – Nₐ – Nᵢ: Ona bătea brazdele cu grebla. b. Nₙ – Vf – Nᵢ – įNₐ: Tatăl a lovit masa cu pumnul. c. Nₙ – Vf – Nₐ – įNₐ: Lovește paharul de pietricică. } V [A₁, P, I] 68 2) Același lucru este valabil pentru SinVS al verbului. a) SemVS sunt diferite. Verbul este folosit cu sensuri diferite (este posibilă și omonimia), iar în fiecare caz aparține unei alte grupe semantice, dar valența sa sintactică este aceeași. Cf.: (78) a. Peștii [A₁] depun icre [P]. b. Butoiul [P] apa [Con] lasă. Nₙ – Vf – Nₐ (79) a. Mama [A₁] crește copiii [P]. b. Drojdia [A₂] dospește pâinea [P]. c. Copiii [A₁] fac zgomot [Con]. d. Gheața [P] ridică omul [Con]. Nₙ – Vf – Nₐ (80) a. Copiii [A₁] se mișcă mult. b. Masa [P] se mișcă (stă instabil). Nₙ – Vf b) SemVS este aceeași. Deși valențele sintactică și semantică sunt identice, verbul poate fi folosit cu sensuri complet diferite, dacă denumește situații diferite din realitate. Cf.: (81) a. Oamenii [A₁] publică cărți [P]. b. Peștii [A₁] depun icre [P]. c. Albinele [A₁] roiesc [P]. d. Copiii [A₁] fac baloane de săpun [P]. Nₙ – Vf – Nₐ (82) a. Dinții [P] cad. b. Temperatura [P] scade. c. Vitele [P] cad. Nₙ – Vf Numai în cazurile în care coincide și valența lexicală (complementele sunt cuvinte din aceleași clase și chiar subclase) se poate considera că verbul are același sens lexical individual, cf.: (83) a. Caii [P] cad. b. Vacile [P] cad. c. Muștele [P] cad. Nₙ – Vf (84) a. Copiii [A₁] provoacă o ceartă [Con]. b. Muncitorii [A₁] declanșează o revoltă [Con]. Nₙ – Vf – Nₐ 2. CLASELE SINTACTICE ALE VERBELOR Cele mai ample două clase sintactice de verbe sunt verbele personale și impersonale, care se deosebesc prin necesitatea nominativului subiectului: nominativul este necesar pentru verbele personale, dar nu și pentru cele impersonale. Deoarece clasificarea după valență se aplică sememelor verbale, printre verbele impersonale sunt incluse și verbele personale folosite impersonal (adică fără nominativul subiectului). Astfel, același verb, dacă este folosit atât cu sens personal, cât și cu sens impersonal, poate aparține ambelor clase sintactice. În funcție de numărul actanților valențiali, verbele personale se împart în monovalente, bivalente, trivalente și tetravalente, iar cele impersonale — în monovalente și bivalente. Verbele impersonale care nu au niciun actant în propoziție sunt 69 avalente (sau avalentice). Aceste subclase ale verbelor personale și impersonale sunt apoi subdivizate în funcție de modele concrete de valență sintactică (adică SinVS), care se deosebesc prin formele gramaticale ale actanților valențiali. Materialul ilustrativ este preluat din „Dicționarul limbii lituaniene contemporane” (V., 1972; abreviat DLKŽ), din „Dicționarul limbii lituaniene”, vol. I–XII (V., 1956–1981; abreviat LKŽ), din opere de literatură beletristică, din scrierile lui J. Jablonskis și din limba literară vorbită. De obicei sunt prezentate doar verbul și actanții săi valențiali, de aceea sursele nu sunt indicate. Numai în unele cazuri, de exemplu când este prezentată o propoziție întreagă sau o sintagmă mai puțin frecventă și neobișnuită în limba literară, este indicată sursa (abrevierile surselor sunt aceleași ca în „Dicționarul limbii lituaniene”). Clasificarea sintactică a verbelor limbii lituaniene și caracterizarea semantică a claselor sintactice prezentate în articol sunt probabil incomplete, deoarece se bazează doar pe o anumită parte a verbelor și, în plus, dicționarele noastre reflectă destul de puțin utilizarea sintactică a verbelor. Scopul articolului este de a prezenta o imagine generală a claselor sintactice ale verbelor limbii lituaniene și o caracterizare sintactico-semantică aproximativă a acestora. Modelele de valență sintactică ale verbelor (sau SinVS) sunt notate cu următoarele simboluri: Vf — formă personală conjugată a unui verb personal, Vfimp — formă conjugată a unui verb impersonal, N — substantiv, Adj — adjectiv, Adv — adverb, Inf — infinitivul verbului, Part — participiu, SD — propoziție subordonată (de regulă, o subordonată) dintr-o frază, pN — construcție prepozițională, AdvLoc — constituent adverbial care exprimă locul, AdvDir — constituent adverbial care exprimă direcția sau calea mișcării, AdvQuant — constituent adverbial care exprimă cantitatea, n — nominativ, g — genitiv, d — dativ, a — acuzativ, i — instrumental, l — locativ. În modelele de valență sintactică sunt indicate doar formele principale ale actanților valențiali ai verbului. Cel mai adesea, acestea sunt cazurile substantivelor și construcțiile prepoziționale; mai rar, adverbe, adjective, infinitivul verbului, participiul și propoziții subordonate dintr-o frază (atunci când acestea nu înlocuiesc cazurile substantivelor sau construcțiile prepoziționale care funcționează ca actanți). Formele principale ale actanților pot fi înlocuite de diverse sintagme, de exemplu: am cumpărat un kilogram de mere, zece brânzeturi, jumătate de pepene verde (cf. o carte); a împărțit cărțile la zece elevi (cf. elevilor); s-au adunat mulți oameni, mulțime peste mulțime de oameni (cf. oameni); eu însumi (cf. eu) nu știu asta; genitivul unei cantități nedeterminate, de exemplu: au apărut oameni curajoși (cf. un om curajos), am cumpărat zahăr și bomboane (cf. o varză); formele participiale adverbiale și construcțiile participiale adverbiale, de exemplu: aud tunând (cf. un tunet, tunetul), așteptăm să se lumineze (cf. zorii), se auzea tunând (cf. un tunet), l-am văzut pe tata întorcându-se (cf. pe tata); precum și propoziții subordonate din fraze, de exemplu: Văd că pisica se urcă pe pod; Văd: pisica se urcă pe pod (cf. văd o pisică). Modelele sintactice cu acești înlocuitori ai actanților valențiali nu sunt enumerate separat. Actanții valențiali sunt uneori înlocuiți de constituenți liberi cu sens de loc, mod sau scop, de exemplu: În mina de cărbune (cf. minei) el și-a dat tot sănăta- 70 acela (LKŽ); Ea poartă frumos și în zilele obișnuite (cf. haine frumoase) le poartă; Dar probabil așa a vrut Dumnezeu (cf. asta) (Simon); Saliutukui nu i-a plăcut la grădiniță (cf. grădiniță) ; Iată cum (cf. ceva) i se întâmplă uneori omului! (Balt); Vai, m-a trimis, m-a trimis soacra la fânul iernii, la zăpada verii (cf. în pădure) (Jabl). Acești substituenți ai însoțitorilor nu constituie nici ei modele sintactice distincte de valență. Deoarece verbele cu complemente obligatorii și facultative sunt prezentate împreună, caracterul facultativ nu este marcat în modelele de valență sintactică propuse. În exemplele ilustrative, complementele facultative sunt scrise între paranteze. În continuare sunt prezentate clasele sintactice ale verbelor și subclasele acestora. Cea mai restrânsă subclasă este grupul de verbe folosite conform unui anumit model de valență sintactică (SinVS). În partea a treia a lucrării este prezentată caracterizarea sintactico-semantică a verbelor personale monovalente și bivalente. 2.1. VERBE PERSONALE 2.1.1. Verbe monovalente Nn – Vf: păsările ciripesc, ceara se topește. 2.1.2. Verbe bivalente Nn – Vf – Na: copiii culeg fructe de pădure; Nn – Vf – Ng: tatăl caută coasa; Nn – Vf – Nd: Jonas își ajută părinții; Nn – Vf – Ni: locuitorii se ocupă cu pescuitul; Nn – Vf – pN (cu pN obiectuală): Nn – Vf – antNg: câinele s-a năpustit asupra mea; Nn – Vf – beNg: ne vom descurca fără tine; Nn – Vf – dėlNg: ei s-au înțeles (în privința zilei de mâine); Nn – Vf – išNg: toți își bat joc de Jonas; Nn – Vf – de laNg: omul s-a apărat de câini; Nn – Vf – laNg: animalele se adaptează la mediu; Nn – Vf – deg: plugul s-a agățat de piatră; Nn – Vf – despreNa: bărbații au vorbit despre eveniment; Nn – Vf – înNa: tunetul a lovit în casă; Nn – Vf – pesteNa: mama l-a lovit pe [copil] peste mâini; Nn – Vf – împotrivaNa: țăranii s-au răsculat (împotriva autorităților); Nn – Vf – pentruNa: prietenii garantează pentru mine; Nn – Vf – cuNi: cocoșul s-a luat la harță cu gâscanul; Nn – Vf – AdvLoc: butoaiele stau în cămară | pe pod | de-a lungul zidurilor | aici; Nn – Vf – AdvDir: tatăl a plecat în oraș | din casă | pe cărare | acolo; Nn – Vf – AdvQuant: prelegerea a durat o oră | aproximativ o oră | mult timp; 71 Nn – Vf – Adv29: copilul se poartă frumos; Nn – Vf – Inf: Ona este leneșă să țeasă; Nn – Vf – Inf / Part / SD: el speră să se însănătoșească / că se va însănătoși / că se însănătoșește; Nn – Vf – Part / SD: ne bucurăm (că ne-am întors / că ne-am întors); Nn – Vf – SD: Am crezut că răsare soarele. 2.1.3. Verbe trivalente Așa cum modelul sintactic de valență al verbelor monovalente Nn – Vf este inclus în toate modelele sintactice ale verbelor bivalente, la fel multe modele ale verbelor bivalente sunt incluse în modelele sintactice ale verbelor trivalente. La acestea se adaugă doar încă un component, cerut de sensul și valența verbelor. Nn – Vf – Na – Ng: el îi învață pe copii (matematică); Nn – Vf – Na – Nd: bătrânica i-a dat fetiței un măr; Nn – Vf – Na – Ni: mama l-a încălțat pe copil (cu pantofi); Nn – Vf – Na – Ni/ Adj: toți îl consideră înțelept / înțelept; Nn – Vf – Na – Ni/ Adj: el m-a făcut slujitorul său / nefericit; Nₙ – Vf – Nₐ – Nᵢ/ Adv: profesorul a notat compunerea cu patru / bine; Nₙ – Vf – Nₐ – Adjₐ: instanța l-a găsit vinovat; Nₙ – Vf – Nₐ – pN: Nₙ – Vf – Nₐ – antNₐ: ciobanul a stârnit câinele la oi; Nₙ – Vf – Nₐ – dinNₐ: Andrius i-a luat jucăria prietenului; Nₙ – Vf – Nₐ – nuoNₐ: gazda l-a apărat pe oaspete de câine; Nₙ – Vf – Nₐ – užNₐ: părinții și-au măritat fiica cu un bărbat; Nₙ – Vf – Nₐ – apieNₐ: ei mă întrebau despre stele; Nₙ – Vf – Nₐ – įNₐ: frigul a transformat apa în gheață; Nₙ – Vf – Nₐ – priešNₐ: mama m-a apărat în fața tatălui; Nₙ – Vf – Nₐ – užNₐ: prietenul a pariat cinci ruble pe mine; Nₙ – Vf – Nₐ – su Nᵢ: el a comparat copia cu originalul; Nₙ – Vf – Nₐ – AdvLoc: noi păstrăm merele în cutii / pe rafturi / acolo; Nₙ – Vf – Nₐ – AdvDir: bărbații transportau plute pe Nemunas / din Lituania / în Prusia / în jos; Nₙ – Vf – Nₐ – AdvQuant: autoritățile au evaluat coliba (la două mii de ruble); Nₙ – Vf – Nₐ – Inf / SD: mama i-a îndemnat pe oaspeți (să mănânce / să mănânce); Nₙ – Vf – Nₐ – Part / SD: el ne-a asigurat că se va întoarce / că se întoarce; Nₙ – Vf – Nₐ – SD: Prietenii mă convingeau că lucrurile chiar așa s-au petrecut. Nₙ – Vf – Nᵍ – Nᵍ: călătorul a întrebat (fetița) de drum; Nₙ – Vf – Nᵍ – Nᵈ: îți doresc fericire; Nₙ – Vf – Nᵍ – pN: ²⁹ Ši SinVS kelia rimtų abejonių (plg. Pasch 1977, 21; Helbig 1979, 71). Tokie veiksmažodžiai, kaip elgtis, gyvuoti, gyventi „gyvuoti“, laikytis „t. p.“, būtinai reikalingi būdo reikšmės prieveiksmio arba jo pakaitalo, kuris atskleidžia jų turinį ir kartu apibūdina patį veiksmo ar būsenos subjektą. Sakinio predikatinėje struktūroje prieveiksmis kartu su veiksmažodžiu atitinka predikatą, o ne predikato argumentą. 72 Nₙ – Vf – N𝗀 – din N𝗀: el cere (de la mine) bani; Nₙ – Vf – N𝗀 – despre Nₐ: prietenii mă întrebau despre tine; Nₙ – Vf – N𝗀 – AdvDir: Jonas a turnat apă în ciubăr; Nₙ – Vf – N𝗀 – Inf / SD: prietenii mi-au cerut să aștept / să aștept. Nₙ – Vf – N𝑑 – Nᵢ: tatăl se lăuda (tuturor) cu fiul său; Nₙ – Vf – N𝑑 – pN: Nₙ – Vf – N𝑑 – despre Nₐ: conducătorul ne-a anunțat despre ședință; Nₙ – Vf – N𝑑 – pentru Nₐ: noi garantăm (pentru voi) pentru Petras; Nₙ – Vf – N𝑑 – Inf: tu mă împiedici (să lucrez); Nₙ – Vf – N𝑑 – Part / SD: el le-a mărturisit (lor) că a luat / că luase banii; Nₙ – Vf – N𝑑 – SD: tatăl mi-a confirmat că fratele spune adevărul. Nₙ – Vf – Nᵢ – pN: Nₙ – Vf – Nᵢ – în Nₐ: Jonas a lovit masa cu pumnul; Nₙ – Vf – Nᵢ – peste Nₐ: Stasys a plesnit apa cu vâsla; Nₙ – Vf – Nᵢ – cu Nᵢ: sora și-a schimbat hainele cu fratele; Nₙ – Vf – Nᵢ – AdvDir: ea a trasat cu degetul pe masă; Nₙ – Vf – Nᵢ – AdvQuant: el a uzat blănuri timp de doi ani. Nₙ – Vf – apieNₐ – išN𝗀: el a aflat despre eveniment (de la prieteni); Nₙ – Vf – antN𝗀 – AdvDir: frații au plecat călare (la război); Nₙ – Vf – suNᵢ – Adv: stăpânii se purtau cu cruzime cu iobagii. Nₙ – Vf – AdvLoc – AdvQuant: el a stat aici aproximativ un an. 2.1.4. Verbe tetravalente Verbele tetravalente sunt foarte puține și rareori sunt folosite cu toți cei patru însoțitori. Cel mai adesea, unul sau doi însoțitori sunt facultativi și rămân neexprimați. În modelele sintactice de valență ale acestor verbe intră unele modele sintactice ale verbelor trivalente; li se adaugă o anumită construcție prepozițională cerută de verb sau un constituent adverbial. Nₙ – Vf – Nₐ – N𝑑 – pN: Nₙ – Vf – Nₐ – N𝑑 – perNₐ: îți voi trimite cartea (prin Anelė); Nₙ – Vf – Nₐ – N𝑑 – užNₐ: părinții au vândut casa (cooperativei agricole) (pentru două mii de ruble); Nₙ – Vf – Nₐ – N𝑑 – nuoN𝗀: tu transmite-i salutări (din partea mea). Nₙ – Vf – Nₐ – Nᵢ – AdvDir: Șimtas ne-a transportat (barca) peste râu. Nₙ – Vf – Nₐ – išN𝗀 – užNₐ: el a cumpărat (de la un prieten) un semn (cu cinci copeici); Nₙ – Vf – Nₐ – antN𝗀 – AdvDir: copilul plimba soldăței (pe o așchie) (pe apă). Nₙ – Vf – Nₐ – AdvLoc – AdvQuant: l-au ținut pe Petras în închisoare timp de doi ani. Nₙ – Vf – N𝑑 – Nᵢ – užNₐ: mi-a răsplătit (pentru muncă) (cu bani). Nₙ – Vf – Nᵢ – suNᵢ – užNₐ: m-am socotit cu el (pentru muncă) (în numerar). 73 2.2. VERBE IMPERSONALE 2.2.1. Verbe avalente Vfimp: plouă, ninge, se luminează de ziuă, tună, fulgeră, este ceață, îngheață. 2.2.2. Verbe monovalente Vfimp – Ng: s-au adunat treburi; Vfimp – Nd: starea bolnavului s-a ameliorat; Vfimp – Na: m-am udat leoarcă; Vfimp – AdvLoc: în sol | sub picioare | aici se afundă; Vfimp – AdvDir: picură de pe acoperiș. 2.2.3. Verbe bivalente Vfimp – Ng – Nd: pământul are nevoie de îngrășăminte; Vfimp – Ng – Na: în curte s-a adunat zăpadă; Vfimp – Ng – AdvLoc: în cameră lipsește aerul; Vfimp – Ng – AdvDir: la școală s-au adunat elevi. Vfimp – Nd – nuoNg: voi avea parte de la tatăl meu; Vfimp – Nd – suNi: lui îi merge bine cu băiatul; Vfimp – Nd – Inf: pasagerii au fost nevoiți să aștepte. Vfimp – Na – Ni: copilul a făcut o erupție (cu coșuri); Vfimp – Na – AdvDir: mă ridică în aer; Vfimp – Na – Inf: Monika era atrasă să iasă la plimbare. Vfimp – Ni – AdvLoc: aici miroase (a flori); Vfimp – Ni – AdvDir: dinspre lac a adiat o răcoare. 3. CARACTERIZAREA SINTACTICO-SEMANTICĂ A VERBELOR PERSONALE CU VALENȚĂ UNICĂ ȘI CU DOUĂ VALENȚE 3.1. VERBE CU VALENȚĂ UNICĂ Nn– Vf – modelul lor unic de valență sintactică. Prin acesta se realizează următoarele SemVS: V [P]: ceara se topește, norii se risipesc, cerealele dau rod, cusătura s-a desfăcut, cartofii încolțesc, cerealele se scumpesc, copiii cresc, bolnavul se însănătoșește, câinele stă jos, frumusețea pălește, calul s-a împiedicat, purcelul s-a răsfățat, omul a ajuns la sapă de lemn, fiica se poartă ca o fată, cuțitul a dispărut, temperatura crește, vine iarna, imaginile se repetă, visele se împlinesc, pantofii s-au uzat, nucile nu se decojesc, muștele s-au ros, câinele mușcă, copilul deja merge (adică știe să meargă), robinetul curge, oala se încinge, vasul s-a vărsat (s-a răsturnat). V [A₁]: respiră omul, animalul; taurul a mugetat; ciripesc păsările; se uită în jur omul, calul; cântă omul, cocoșul, privighetoarea; râd în hohote fetele, copilul minte, tatăl 74 acum citește (adică este ocupat cu lectura), noi luăm gustarea de după-amiază, taurii se împung, femeile s-au certat, copiii culeg fructe de pădure. V [A₂]: ceasul bâzâie, treierătoarea huruie, pădurea vuiește, furtuna se dezlănțuie, vântul șuieră, gerul înțeapă, fascismul a făcut ravagii. V [Pcp]: oamenii se mândresc „se dau mari”, își imaginează „idem”; eu m-am răzgândit; copilul s-a obraznicit, s-a dezlănțuit; Juozapota a înnebunit, tu greșești, pisica s-a îndrăznit, calul a înnebunit, copiii s-au certat. 3.2. VERBE BIVALENTE Unul dintre complementele verbelor personale bivalente este nominativul substantivelor sau al cuvintelor care le înlocuiesc; acesta este întotdeauna obligatoriu, iar al doilea poate fi reprezentat de diverse cazuri ale substantivelor, construcții prepoziționale, adverbe, infinitivul verbului, participii și construcții participiale, precum și propoziții subordonate în fraze; acest complement poate fi obligatoriu sau facultativ. Cea mai mare subclasă, și totodată cea mai diversă din punct de vedere semantic, este alcătuită din verbele folosite cu acuzativul (tranzitive). Nn – Vf – Na Acuzativul, la fel ca nominativul, este de cele mai multe ori un complement obligatoriu al verbelor. Atât prin nominativ, cât și prin acuzativ se realizează actanți SemVS destul de variați ai verbelor. V [A₁, P]: copiii desfac păstăile de mazăre, caii mănâncă trifoi, vânătorii au împușcat un mistreț, Jonas și-a îmbrăcat sacoul, pasărea și-a strâns aripile, copiii au încercat rezistența gheții, păianjenul țese pânza, el a creat o metodă nouă, copiii au necăjit câinele, elevul citește o carte, păstorul a băut un păhărel, fiica cosea haine pentru toată familia, ei l-au jefuit pe stăpân, cineva a prădat depozitul, părinții îi educă pe copii, tu m-ai înșelat, scroafele își mănâncă purceii, câinele aleargă după pisică, flăcăii au istovit caii călărindu-i, oamenii calcă prin noroi, eu am străbătut toată pădurea, găinile au murdărit coliba, calul a ajuns la conac, păsările s-au așezat pe garduri, copiii l-au înconjurat pe bunic, tatăl a șeuat calul, elevii l-au vizitat pe profesor, tu te-ai legat de Juozas al nostru (Krėv), copiii au părăsit casa, pisica a traversat drumul, noi am trecut de case, omul a cheltuit toți banii pe mâncare, păstorul a îndesat un săculeț cu cartofi. V [A₂, P]: lumina orbește omul, soarele poleiește cu aur mestecănișurile, ploaia înviorează pământul, ochii însuflețesc chipul, pantofii strâng picioarele, copacul l-a izbit pe tânăr, cântecul alungă grijile, linia automată a dublat productivitatea muncii, acizii au ros rana, florile răspândeau un miros plăcut, revoluția a început o eră nouă, pericolele îl înspăimântă pe om, nenorocirea l-a izbit, munca îl îmbogățește pe om, tu mă deranjezi (îmi stingi focul), vântul a aerisit coliba, soarele a supraîncălzit camera, zvonul a ajuns la Jonas, frigul îi pișcă fața, fulgerul a trăsnit omul, vântul i-a suflat fața, soarele a străbătut ceața. V [A₁, Con]: bărbații joacă (fotbal), oamenii cântau (imnul), Sigutė joacă (rolul vulpii) (adică rolul unei vulpi), Ona face toate treburile casnice, el vorbește prostii, eu ți-am îndeplinit porunca, fiul și-a ținut cuvântul, noi am mâncat (cina), barza a făcut un ocol. V [A₂, Con]: avionul a făcut un cerc, o buclă; mașinile efectuează lucrările agricole, radioul a anunțat prognoza meteo, soneria a anunțat pauza, barometrul indică schimbarea vremii. 75 V [I, P]: cuțitul a ascuțit cuțitul, urechile au prins fiecare sunet, aceste adjective subliniază însușirea obiectului, oaspeții au fost distrați de acordeon, plugul bun trage brazde drepte. V [Pcp, Con]: copiii iubesc dulciurile, eu aud vocile oamenilor, elevul știe lecția, ea își amintește tinerețea, el apreciază banii, ea l-a visat pe tatăl ei. V [B, P]: muncitorii au primit salariul, omul de acolo îl exploatează pe om, grâul de vară exploatează foarte mult pământul, păstorul a pierdut gâscuța, eu mi-am pierdut stiloul, Jonas și-a cumpărat o mașină, ei au agonisit pământul unchiului, tatăl stăpânea casele, am găsit un creion, părinții au o casă, casa are o singură intrare, femeile au dobândit drepturi egale cu bărbații, tatăl — oaia, a doua pereche de pantofi. V [P, Con]: fiul a căpătat o boală, ritmul construcțiilor a căpătat o mare importanță, eu îmi închei viața, copilul are guturai, Pământul are forma unei sfere, echipa a dobândit un avantaj, câmpurile dau recoltă, nisipul absoarbe apa, anvelopa lasă aerul să treacă, ferestrele reci lasă să treacă, suprafața aceea ajunge (se întinde până la) Marea Baltică, calul și-a scrântit piciorul, tatăl și-a rupt brațul. V [P, Comp]: fiul a crescut mai înalt decât tatăl, scorușul a crescut mai mult decât bulgărele de zăpadă, porumbul a crescut peste buruieni, Jonas a crescut mai mult decât haina, copia corespunde originalului, ovăzul a întrecut orzul. V [P, Com]: Petras s-a întâlnit cu unchiul, tatăl l-a legat ieri pe fierar. V [Con, P]: somnul l-a cuprins pe tată, pe mine m-a lovit boala, pe Morta a cuprins-o slăbiciunea, nava a fost lovită de furtună, omul a fost lovit de nenorocire, muncitorii tineri au completat colectivul, buruienile au năpădit grădina, coșurile au acoperit fața, norii au acoperit luna, tablourile împodobeau pereții. V [Con, Pcp]: frica m-a cuprins, invidia (panica, lenea) le-a cuprins pe surori. Când conținutul este realizat prin nominativ, subiectul propoziției este adesea exprimat prin acuzativ. Nominativul dezvăluie conținutul verbului, iar sensul său lexical este strâns legat de acesta. (Acest lucru este caracteristic și propozițiilor din alte modele sintactice, care conțin un nominativ de conținut.) V [C, P]: domnul a tăiat pădurea, supraveghetorul l-a biciuit pe iobag, părinții și-au măritat fiicele, copiii au făcut să putrezească câinii, stăpânul nepriceput ține animalele în viață (închizându-le în grajd), vecinul a mai lăsat cerealele să se coacă, tu ai uscat cununița pe cap, meșterul a micșorat pantofii, noi am scos deja puii, copiii au aerisit casa (deschizând și închizând ușa), tu vei încălzi camerele (deschizând ferestrele). Modelio Nₐ – Vf – Nₐ interpretarea semantică și posibilitățile de acord semantic reciproc între nominativ și acuzativ sunt prezentate în tabelul 130. În acest model sintactic de valență, acuzativul este foarte rar facultativ. Acuzativul de conținut este facultativ ceva mai des. În majoritatea cazurilor, acuzativul poate fi înlocuit cu genitivul de cantitate nedeterminată, care are aceeași funcție semantică și sintactică; semnificația sa de obiect este doar ușor modificată: el desemnează nu obiectul întreg, ci doar o parte nedeterminată a acestuia, nu totalitatea obiectelor, ci doar o cantitate nedeterminată a lor. Cf.: am găsit pâine / pâine, poeta a creat un poem / poeme, am văzut berze / berze. Totuși, nu orice acuzativ poate fi înlocuit cu genitivul. Acest lucru depinde atât de sensul verbului, cât și de cel al substantivului: ele trebuie să fie compatibile cu sensul de cantitate nedeterminată. Unul sau altul dintre verbe este folosit cu același sens și după un alt model sintactic de valență, în care genitivul apare în locul acuzativului, cf.: tineretul se grăbește 30 Acuzativul cu sens cantitativ va fi discutat împreună cu alte forme și construcții cu același sens (vezi 3.2.8). 76 Tabelul 1 Nₙ | Nₐ | Pacientas | Kontentyvas | Komparatyvas | Percip ventas | Komitatyvas Agentas | + | + Instrumentas | + Percip ventas | + Beneficientas | + Pacientas | + | + | + | | + Kontentyvas | + | | | + Kauzatorius | + la roată / roții, copiii se joacă de-a v-ați ascunselea / de-a v-ați ascunselea, fiul învață limba rusă / rusa, tatăl se uită la casă / casei. Sintagmele cu genitivul diferă printr-o nuanță de sens final abia perceptibilă. În poziția acuzativului, pe lângă verbele care exprimă senzații, sentimente, percepție, cunoaștere, vorbire, precum și pe lângă verbele a găsi, a prinde, a captura, a surprinde, a întâlni, a lăsa și unele altele, poate apărea un acuzativ cu un participiu invariabil sau doar un participiu invariabil, de exemplu: simt vântul suflând, toți o înțeleg mințind, ai găsit-o pe soră stând în picioare, l-am întâlnit pe tată plecând, am auzit tunând, am văzut fulgerând; de asemenea, poate apărea o propoziție subordonată, de exemplu: Simt că bate vântul; Toți au înțeles că ea minte. O poziție aparte o ocupă enunțuri precum: Katinukas… ko jeles išlūžo (Jabl); O gal vaikas … lūžo sprandelį (Simon); Purvino sūnus … sprandą nuniro (ibid.), a căror structură semantică include doi actanți, corespunzând în situația reală unui singur referent (ca întreg și parte a acestuia; cf. 1.3.4.). Verbele care le formează sunt considerate de obicei intranzitive și se folosesc fără acuzativ. Aceste enunțuri sunt doar transformări specifice ale enunțurilor corespunzătoare cu dativ posesiv (cf. 1.2.7); sensul obișnuit al acestor verbe nu presupune o asemenea SemVS. Aici verbele sunt doar folosite tranzitiv și sunt marcate stilistic. Există însă verbe care se folosesc liber atât intranzitiv, cât și tranzitiv, cf.: și-a scrântit piciorul – mi-am scrântit piciorul, mâinile i s-au udat – mi-am udat mâinile. 3.2.2. Nₙ – Vₗ – N₉ Verbele care cer nominativul și genitivul sunt de două feluri. Unele se construiesc cu genitivul numai atunci când au prefixele at-, per-, pri-, care le conferă sensul de acțiune în cantitate mare (de exemplu: atsivalgė grybų, persiedė dobilų, prisirinko uogų), sau pa-, pra-, už-, uneori at-, care conferă sensul unei acțiuni în cantitate mică (de exemplu: pasilaužė šakų, pravirė košės, užvalgė mėsos, atsilaužė duonos); toate cer genitivul unei cantități nedefinite- 77 de cantitate31. Alte verbe guvernează genitivul și fără aceste prefixe; acestea sunt verbele propriu-zis genitivale, de exemplu: bijoti, norėti, ilgėtis, gailėti(s), vengti, ieškoti și altele. Genitivul este un complement facultativ al verbului mai frecvent decât acuzativul. Atât nominativul, cât și genitivul realizează diverse funcții semantice. Funcția de contentiv este cea mai caracteristică genitivului. V [A₁, P]: femeile au ales nuiele, copiii au cioplit lemne, fetele au împletit coroane, cel care se îneacă se agață și de un pai, bărbații au luat coasele, bătrânul s-a prins de balustradă, copilul se ține de fusta mamei, Jonas s-a sprijinit de gard, s-a rezemat de perete, bătrânul s-a sprijinit în baston, el mi-a atins mâna. V [A₂, P]: mašinos pritradiškė ant kelio slyvų, vėjas prilaužė šakų, lietus pridarė balų. V [A₁, Con]: copiii se joacă (de-a v-ați ascunselea), oamenii s-au apucat de treabă, el învață (matematică), cei mici ascultă povestea, familia a mâncat pe săturate (porumb), vaca a mâncat prea mult (trifoi), porcii s-au săturat de lobodă, ferește-te de oamenii răi, el i-a evitat pe toți, leul se ferește de șerpi, tatăl a renunțat la muncă. V [A₂, Con]: potvynis pridarė žalos. V [A₁, Fin]: mama caută un ac, Kazys a căutat-o pe cea adevărată, pisica pândește șoarecele, tineretul aspiră la știință, calul tânjește după ovăz, mama veghează la ordine, bărbații se îngrijesc de gustare, noi căutăm o soluție, femeia a strigat după ajutor. V [A₁, CA]: aš vos atsiginiau šunų. V [Pcp, Con]: ne așteptăm (așteptăm) vreme senină, părinții au dus dorul copilului, Petras a dus dorul locului natal, lui i-a părut rău pentru pisicuță, copilul vrea să doarmă, familia s-a săturat de mâncarea aceasta (cf. cu mâncare), Ona jelește (tatăl), ea însăși a evitat certurile, el a renunțat la propriile convingeri, copiii ascultă (de părinți), el a urmat sfatul meu, noi respectăm legile, oile se tem de câine, el se teme de tine (cf. de tine), tatăl s-a speriat de dobânzi mari, copilul s-a îngrozit de câine. V [P, Con]: mâinile mele se tem de frig, mama și-a pierdut cunoștința, pajiștile și-au pierdut verdeața, râul urmează vechiul albie, puii stau în cuib, ramurile s-au atins de sticlă, plugul s-a agățat de rădăcină, hainele s-au îmbibat de praf, ochii s-au umplut de nisip, corabia a ajuns la apă, a cumpărat (fum), barca s-a umplut de oameni, piața era plină de care, pajiștea era năpădită de copaci, pădurea mișuna de răsculați, mașina necesită întreținere. V [B, Con]: un oarecare ducea lipsă de pâine, noi am rămas fără bani, abia ne va ajunge furajul, bătrânul a scăpat de fiica vitregă (cf. fiică vitregă), ei au renunțat la câini, copiii și-au pierdut tatăl. V [Con, Pcp]: te așteaptă o surpriză (succes, neplăceri), pe voi vă pândesc mari pericole. 31 Cu excepția verbelor cu prefixele at-, per-, care exprimă o acțiune în cantitate mare, celelalte verbe pot fi folosite și cu un acuzativ al unui cuvânt cu sens cantitativ sau cu un cuvânt neacuzativ cu sens cantitativ în poziția acestuia, care guvernează un genitiv al cantității nedefinite, cf.: a cules o coșuleț de fructe de pădure, a rupt câteva ramuri, a mâncat puțină carne, a mușcat o bucățică de pâine. Așadar, acestea nu sunt verbe propriu-zise care cer genitivul (cf. Grenda 1979, 34). 78 Interpretarea semantică a modelului Nn – Vf – Ng și posibilitățile de compatibilizare semantică reciprocă a nominativului și genitivului sunt prezentate în tabelul 2. La unele verbe, de exemplu: a asculta, a aștepta, a se teme, a pândi, a spera etc., în poziția genitivului de conținut etc. poate apărea un participiu indeclinabil sau o construcție participială (genitivul sau acuzativul cu participiu), de exemplu: așteptăm Tabelul 2 Nn | Ng: Pacient | Conținut | Finitiv | Contragent | Percipient Agent₁ | + | + | + | + | Agent₂ | + | + | | | Percipient | | + | | | Pacient | | + | | | Beneficiar | | + | | | Conținut | | | | | + când ploua, toți sperau că se va răcori; seara asculta cum cântă privighetoarea, pisica pândea șoarecele ieșind, aștept ușa deschizându-se, speram că fratele se va întoarce, ea se temea că tatăl va muri curând. La aceste verbe și la unele altele, poziția genitivului poate fi ocupată și de o propoziție subordonată, de exemplu: Seara ascultam cum cântă privighetoarea; Așteptăm să vină primăvara; Ferește-te să nu te muște șarpele. 3.2.3. Nn – Vf – Nd Dativul, ca însoțitor al verbelor, nu este frecvent, însă prin el se realizează funcții semantice destul de diverse, dintre care cea mai caracteristică este funcția de beneficiar. V [A₁, B]: fiul își ajută părinții, Ona le dă ajutor oaspeților, el îmi reproșează, în fața noastră se machiază, solista s-a înclinat (în fața publicului), Jonas a fost de acord cu Petras, fiica se plânge mamei, ea i s-a arătat medicului, câinele se gudură (pe lângă stăpân), Jonas o curtează pe Ona, am păcătuit (față de bătrâna mămică), ea este pe placul tuturor, (lui) i-au răspuns ceilalți lupi (Vien). V [A₂, B]: sfatul tău (nouă) ne-a ajutat, plângerea aceea le-a făcut mult rău. V [A₁, P]: copilului i-a smuls calul, gâscanul a slăbit; albina a înțepat câinele. V [A₂, P]: fumatul dăunează (sănătății), munca nu dăunează (calului), ceaiul de cimbrișor ajută (capul), înghețurile au afectat legumele, miriștile (mă) înțeapă, o creangă a zgâriat-o. V [A₁, CA]: locuitorii s-au împotrivit ocupanților, fiul s-a opus părinților, ea s-a împotrivit propriului destin, Jonas nu cedează în fața prietenului, el li s-a opus mereu tuturor, eu (ție) nu mă voi împotrivi niciodată. V [A₁, Fin]: oamenii se pregăteau pentru semănat, cel lent s-a pregătit pentru salt, el s-a pregătit pentru o conversație lungă. 79 V [Pcp, B]: fiii i s-au supus tatălui, Juozas a cedat (soției), mama l-a iertat pe fiu, ea s-a sacrificat pentru familie. V [Pcp, Fin]: Laurynas s-a dedicat artei, el s-a consacrat (s-a devotat) științei. V [Pcp, Con]: locuitorii au cedat ușor panicii, părinții nu au aprobat un asemenea pas al fiului. V [P, B]: mărul i-a revenit Marytei, banii sunt de folos (omului), (mie) mi-a picat în cale o carte bună, pământul i-a rămas fiului, Jonas a fost argat (la Paugai), el a reprezentat clasa noastră, noi nu vom sluji (nimănui), basmaua i se potrivește ei, unei colibe vechi i se potrivește un acoperiș de paie, (nurorii) i s-a născut un copilaș (LKŽ), ușa nu-i stă în cale (șoarecelui). V [P, Fin]: trifoiul este bun pentru furaj, acel lanț ți-ar merge și ca inel (Jabl), un asemenea manual este de folos pentru studiul individual, câștigul tatălui se ducea pe mâncare. În poziția de dativ poate apărea dativul cu infinitivul, de exemplu: un asemenea cioban este bun doar pentru păscutul gâștelor. V [P, Comp]: žmogiškas trumpintelis amžis žydinčioms ir krintančioms prilygsta žolelėms (Donel), faktai prieštarauja teiginiui; O ar gal ereliui žvirblis glūps prisilygint? (Donel). V [P, Con]: lemnul rezistă la încovoierea statică, fierul cedează coroziunii. V [Con, B]: patria este în pericol, călătoria a meritat (pentru el), lui Onutė nu-i merg ruțele (LKŽ), lui nu-i merge treaba (verbul sektis este adesea folosit și fără nominativ, adică impersonal; atunci situația pe care o desemnează este puțin diferită). V [Con, Pcp]: lui îi place Verutė, bătrânilor le-a ajuns iarna, vorbele acelea m-au săturat, mama este preocupată de copii, lui i s-a năzărit ceva, fiului i s-a visat mama, munca îndelungată îi plictisește (pe toți), chiar și o pasăre nevinovată îi iese în cale (LKŽ), ei i-a venit în minte soarta lui Urtė (Simon), lui Petras i-a plăcut foarte mult vorbirea lui Žolis (Žem), vorbirea lui mi-a provocat dezgust (LKŽ). Interpretarea semantică a modelului Nₙ – Vf – Nᵈ și posibilitățile de acord semantic reciproc dintre nominativ și dativ sunt prezentate în tabelul 3. Tabelul 3 Nₙ | Nᵈ: Beneficiar | Pacient | Contragent de control | Finitiv | Conținut | Comparativ | Percipient; Agent₁: + | + | + | +; Agent₂: + | +; Percipient: + | + | +; Pacient: + | + | + | +; Conținut: + | + În poziția de nominativ se poate folosi un participiu adverbial sau o construcție participială adverbială, cf.: s-a săturat să aștepte, mie nu-mi mai vine să cred că ea va veni; acum, Butkienė, iubirea a început doar să se înfiripe, odată cu suspinele (Vaižg), precum și o propoziție subordonată, cf.: Nu mai cred că el va veni. 80 3.2.4. Nₙ – Vf – Nᵢ Instrumentalul exprimă atât semnificații obiectuale, cât și adverbiale (de loc, de direcție, de cantitate). Întrucât aceleași semnificații adverbiale sunt exprimate în paralel și prin alte forme, mai ales prin construcții prepoziționale, instrumentalele cu aceste semnificații, la fel ca locativele, sunt incluse în modele cumulative cu AdvLoc, AdvDir, AdvQuant și vor fi discutate împreună cu alte forme alternante (vezi 3.2.6; 3.2.7; 3.2.8). Instrumentalul (singur sau cu prepoziția cu) este principalul exponent al instrumentului, dar are și alte funcții semantice. Pentru un număr considerabil de verbe, instrumentalul este un complement facultativ. V [A₁, I]: sora țese la război, păsările fâlfâie din aripi, bărbații fluturau săbiile, paznicul a zornăit cheile; ea a scrâșnit din dințișor, a sclipit din ochi (Vaižg); copiii se stropeau cu apă, Jonas s-a încins cu o curea, bătrânul s-a sprijinit în baston, Petras cânta la armonică. V [A₁, Pl]: mergaitės pasidalijo obuoliu (plg. obuolį), berniukai susimatine (atsi-mainė, apmainė, pasmainė) kepurėmis, jis pasinaudojo dėdės mašina. V [A₁, Con]: ei își câștigă existența din pescuit, bărbații au jucat (cărți), locuitorii se ocupă de amenajarea mediului, copiii își urmează părinții, ea a adoptat un nume de familie străin, el s-a proclamat rege, Jonas studiază agronomia, soldatul și-a riscat (viața), noi ne-am hrănit doar cu rădăcini, ei fac comerț cu (cereale), părinții au grijă de copii (îi îmbracă, îi hrănesc etc.). V [A₁, R]: diavolul s-a transformat în câine (cf. într-un câine). V [A₁, CA]: Dacă n-ar fi pisica, nu te-ai putea apăra de șobolani (LKŽ). V [Pcp, Con]: Vilius este foarte mândru (de cai) (Simon), toți se minunau de înțelepciunea lui, el este interesat de artă, toți sunt dezgustați de fapta ta, ei nu au încredere în mine, mă îndoiesc de acele promisiuni, părinții s-au bucurat (de copiii lor), te vei convinge de adevărul cuvintelor mele, ea a fost dezamăgită de prietena ei, toți se dezgustă de el (cf. de el), noi încă ne temem de căldură (cf. de căldură), delectează-te cu fructe de pădure, el a fost ispitit de câștigul ușor, noi ne-am mulțumit cu locul al doilea, să ne preocupăm de necazurile celorlalți, părinții s-au lăudat cu fiii lor. V [B, Con]: abia am scăpat de oaspeții nepoftiți (cf. oaspeților), domnul râvnește la drumeag (Žem), ne vom descurca cu banii aceia. V [P, Con]: ea purta o basma în carouri, de modă veche, el poartă și în zilele obișnuite cizme, tata așterne cu blănuri, copilul s-a îmbolnăvit de pojar, toți au trecut prin gripa aceea, el s-a intoxicat (cu pește), ciorba miroase (a fum), chipul ei emana grație, viața aici se caracterizează printr-o mare diversitate, grija lor se limitează la transmiterea numai a competențelor profesionale, acest cuvânt are funcția de complement, terciul se face cocoloașe, porumbeii se hrănesc cu grăunțe, plantele se hrănesc cu substanțe minerale. Pacient este adesea considerat locul în care ceva se manifestă, apare, îl acoperă sau îl umple într-un fel sau altul, iese din el ori trece prin el și, în același timp, îi provoacă o anumită stare (locul însuși nu este sursa stării), de exemplu: pajiștile au înflorit (cu gălbenele), malul lacului s-a luminat (de focuri), cerul sclipește (de stele), pădurea răsuna de păsări, grădina strălucește de maci, zidul era pestriț de hârtii, ochii s-au umplut de lacrimi, groapa s-a umplut cu apă, brigada s-a completat cu muncitori tineri, acoperișul s-a acoperit de mușchi, malul a crescut cu arini, inima varsă sânge, chipul radia de sănătate, soba dogorește de căldură, acolo râurile curg ca laptele. Propozițiile de acest tip sunt, în multe cazuri, propoziții cu ati- 81 anumite transformări cu componente adverbiale adecvate, cel mai adesea marcate stilistic, cf.: Pajiștile au înflorit cu flori de bălți ← În pajiști au înflorit flori de bălți; Inima se revarsă în sânge ← Sângele curge din inimă. Sensul obișnuit al acestor verbe nu implică o astfel de SemVS. V [P, R]: calul s-a preschimbat din nou în om, chiar molidul a devenit [om], satul s-a împărțit în gospodării izolate (cf. în gospodării izolate), oalele s-au împrăștiat în cioburi, durerea s-a transformat în bucurie. Modelio Nn – Vf – Ni interpretarea semantică și modul în care nominativul și instrumentalul obiectual se combină semantic între ele sunt prezentate în tabelul 4. Tabelul 4 Nn | Ni Instrument | Pacient | Conținut | Rezultat | Contraagent Agent₁ | + | + | + | + | + Percipient | | | + | | Beneficiar | | | + | | Pacient | | | + | + | 3.2.5. Nn – Vf – pN (cu pN obiectuale) Verbele pot fi însoțite de două tipuri de construcții prepoziționale (pN): obiectuale și adverbiale. pN adverbiale vor fi discutate mai departe, împreună cu ceilalți însoțitori adverbiali (AdvLoc, AdvDir, AdvQuant). Verbele apar împreună cu una sau alta dintre pN obiectuale, fiecare având un sens special și deosebindu-se astfel de pN adverbiale, care sunt adesea folosite în paralel cu alte forme cu același sens adverbial, cf.: păstorul s-a prins de ramură [P] – păstorul a mers dincolo de copac / pe sub copac / lângă copac [Dir]. 3.2.5.1. în poziția pN – genitiv cu prepozițiile ant, be, dėl, iš, nuo, prie, už. Nn – Vf – antNg. V [A₁, P]: câinele s-a năpustit asupra șarpelui, toți s-au năpustit asupra mea, tatăl se ceartă (cu copiii). V [Pcp, Con]: m-am supărat (pe tine), Jonas trimite (asupra mea). Nn – Vf – beNg. V [B, Con]: omul se descurcă o săptămână fără mâncare, mă voi descurca și fără tine, am reușit cumva fără ajutor. Nn – Vf – dėlNg. V [A₁, Con]: bărbații s-au înțeles (în privința călătoriei), părinții s-au sfătuit (în privința căsătoriei fiului). V [Pcp, Con]: mama s-a îngrijorat (pentru fiu) (cf. cu fiul). Nn – Vf – išNg. V [P, Con]: metalele sunt alcătuite din cristale, apartamentul lor este format din trei camere. V [P, O]: din bățul acela nu va ieși un mâner, din acele lebede ies fete (LKŽ), Partidul Comunist a luat naștere din cercuri marxiste, dintr-un vultur s-a transformat un om. 82 V [P, Comp]: Jonukas se distinge dintre toți elevii. V [B, Con]: ei se hrănesc din vânătoare, noi trăim din munca la tancuri. V [Pcp, Con]: toți se miră de mine (DLKŽ) (cf. manimi), el se bucură de nenorocirea ta (DLKŽ) (cf. nelaime), domnii își bat joc de săraci, toți râd de el. Nn – Vf – nuo Ng. V [A₁, CA]: samogiții se apărau de cruciați, lașul fuge și (de iepure), el s-a ascuns (de mulțime), eu abia am scăpat (de moarte). V [A₁, Con]: el a renunțat la călătorie (cf. kelionės), ei s-au asigurat (împotriva vătămării). V [P, Con]: procesele vitale depind de căldura și lumina soarelui, ele depind de proprietarul fabricii. V [P, Comp]: ziua nu se deosebea de noapte. V [Pcp, Con]: s-a dezobișnuit de muncă, nu se poate dezobișnui de mâncat (LKŽ), eu sunt deja înțărcat de la laptele mamei (Gud-Guz), vițelul a fost deja înțărcat (de la vacă). Nn – Vf – prieNg. V [A₁, P]: el se ia de mine, fata s-a lipit de Jonas. V [A₁, Con]: ea îl curtează insistent pe bărbat, Jonas flirtează cu Ona, el caută să-mi intre în grații, fiara se adaptează la mediu, fetelor li s-a alăturat și cântecul nostru. V [P, Con]: limba se numără printre fenomenele sociale, rochia albă se potrivește cu părul închis la culoare. V [Pcp, Con]: câinele s-a obișnuit cu noul stăpân, el s-a deprins cu noul loc. Nn – Vf – užNg. V [A₁, P]: m-am apucat de ramură (cf. šakos), nimeni nu apucă de capătul care arde, nu te agăța de fierul încins. V [A₁, Con]: fiica s-a căsătorit cu un agronom, Ona s-a căsătorit cu Jonas. V [P, Con]: plugul s-a împiedicat de o piatră. 3.2.5.2. În poziția pN – acuzativ cu prepozițiile apie, į, prieš, už. Nn – Vf – despreNa. V [A₁, Con]: ei vorbeau despre o carte nouă, el s-a exprimat favorabil despre film. V [A₁, P]: femeia se pregătește numai pentru casă (LKŽ), aceea se pregătește pentru gospodărie (J), fetele se învârteau în jurul micului dejun (Žem). V [Pcp, Con]: el se gândește la răzbunare, fata visa (la viitorul ei). Nn – Vf – înNa. V [A₁, P]: cineva bate la ușă, nici măcar spanga nu se prinde de undiță (LKŽ), copilul se agață de fusta mamei. V [A₁, I]: porcul se scarpină de un țăruș. V [A₂, P]: fulgerul a lovit casa, acea coasă lovește în sticlă (LKŽ), picăturile de ploaie au izbit ferestrele. V [A₁, B]: elevul s-a adresat profesorului. V [A₁, M]: el nu a răspuns la cererea noastră (la cuvintele lui), nimeni nu a răspuns la strigătul meu, directorul a ținut seama de dorințele muncitorilor. V [P, R]: ei s-au transformat în pietre (cf. pietre), copiii noștri au crescut deja și au devenit bărbați, oala s-a spart (în cioburi), secara se transformă în neghină (DLKŽ). 83 V [P, Con]: cartofii merg în frunze, găina a ieșit pe câmp, mama merge în vizită, el i-a întipărit în minte (LKŽ), capitalismul a evoluat până la cel mai înalt grad al dezvoltării sale (LKŽ). V [P, Comp]: copilul semăna cu bunicul, el a ieșit cu tatăl, literatura se aseamănă tot mai mult cu știința. Nₙ – Vf – priešNₙ. V [A₁, CA]: țăranii s-au răsculat (împotriva boierilor), Petriukas s-a luat de stăpână, ei merg (luptă) împotriva autorității. V [A₁, B]: m-am prezentat bine în fața prietenilor. V [A₁, Con]: ei au protestat împotriva deciziei judecătorului. Nₙ – Vf – užNₐ. V [A₁, B]: prietenii garantează pentru mine, el merge pentru mine (DLKŽ). V [A₁, Con]: ei vor vota pentru candidatul lor, vom vota pentru prosperitatea patriei. V [A₁, M]: el a muncit pentru a-și achita datoria, noi am muncit în locul zilei de vineri. V [Pcp, Con]: fiecare răspunde pentru munca sa. 3.2.5.3. În poziția pN – cazul instrumental cu prepoziția su. Nₙ – Vf – suNᵢ. V [A₁, Com]: cocoșul se bate cu gânsacul, Jondas s-a certat cu fratele său, copiii fugăresc câinii împreună, tatăl s-a îmbătat cu musafirul, flăcăii se tachinau cu fetele, mi-am luat rămas-bun de la prietenul meu, vecinul s-a despărțit de soția sa. V [A₁, P]: familia lucra cu fânul, represorii s-au răfuit cu locuitorii, cu hoțul ne vom descurca singuri. V [A₁, CA]: bolnavul s-a luptat cu moartea. V [Pcp, Com]: mama s-a întâlnit cu fiii ei, ea nu se înțelege cu soțul ei, Jonukas s-a certat cu prietenii, fiul era prieten cu fiica arendașului. V [Pcp, Con]: soacra s-a obișnuit cu nora, toți au fost de acord cu o asemenea propunere, el se împacă cu situația actuală, bunicul se descurcă greu cu cifrele acelea. V [B, Con]: ne vom descurca cumva cu furajele (DLKŽ), mă voi descurca cu cinci ruble, el a ținut socoteala banilor (DLKŽ). V [P, Com]: în nord, Lituania se învecinează cu Letonia, în prag m-am ciocnit cu un musafir, el s-a apropiat de tinerii din sat, suntem înrudiți cu familia Poška, teoria este legată de practică, vuietul mării se îmbină cu foșnetul pinilor. V [P, Con]: ochii s-au obișnuit cu întunericul. V [P, Comp]: puietul de stejar s-a egalat cu frasinul. Construcția prepozițională suNᵢ, cu funcție instrumentală, este un alternant al instrumentalului (vezi 3.2.4). 3.2.6. Nₙ – Vf – AdvLoc În poziția AdvLoc apar cazul locativ, construcțiile prepoziționale, adverbele de loc și, uneori, cazul instrumental. Semnificația lor nu este specializată și se pot substitui liber unul altuia. AdvLoc indică, de regulă, locul în care se află, apare sau se desfășoară ceva, în care ceva încape sau nu încape etc. Sensul locativ este uneori însoțit de nuanțe ale altor sensuri, care chiar îl pot eclipsa, de exemplu: ne-am înregistrat la persoana de serviciu [L-A₁], vecinul a ajuns într-o situație dificilă [L-Con], ei trăiesc în belșug [L-Con], toți au participat la sărbătoare [L-Con]. 84 În poziția AdvLoc apar diverse pN: antN₉, anapusN₉, artiN₉, gretaN₉, prieN₉, šaliaN₉, tarpN₉, užN₉, virš(um)N₉, apieNₐ, aplinkNₐ, pasNₐ, pagalNₐ, prieš(ais)Nₐ; poNᵢ, tiesNᵢ etc. Majoritatea verbelor caracterizate de această SinVS exprimă starea unui obiect sau schimbarea stării, iar unele — o mișcare nedirecționată (de exemplu: a umbla încoace și-ncolo, a zbura de colo-colo, a alerga, a hoinări etc.). Modelul Nₙ – Vf – AdvLoc realizează următoarele SemVS: V [A₁, L]: copiii pășeau prin noroi, păsările zboară (în aer | deasupra podului), gâscanul hoinărește pe lângă case | de-a lungul orzului, porcii aleargă pe lângă grajd | în țarc, muștele aleargă pe masă, el umbla printre oameni, Jonas s-a întins pe pământ, romii se așezau într-o dumbravă de arini | lângă o dumbravă de arini | aproape de sat, oamenii s-au oprit pe marginea drumului | de-a lungul marginii drumului. V [A₂, L]: privirea s-a oprit asupra fotografiei, în orășel circulau zvonuri. V [P, L]: Jonas locuiește în oraș | în afara orașului | lângă râu, în plasă era un ceaun (Balc), iepurele stă ascuns la marginea drumului, ei au înnoptat în sat, totul a ajuns în foc, mama ședea la război | pe bancă, în haina de lucru s-a rupt o gaură, vacile bălăceau prin apă, nu sta în ploaie, apa stagnează în lut, toate cerealele vor ajunge în hambar, sălciile cresc prin locurile mlăștinoase, lângă hotar | de-a lungul hotarului stăteau căzi, în jur băltește apa, lângă perete stă un pat, o picătură atârnă sub nas, argatul a înnoptat sub pod, o lampă atârnă deasupra capului, ne vom întoarce cu toții după masă | în jurul mesei, cărțile s-au împrăștiat pe masă, un prieten a stat la mine. 3.2.7. Nₙ – Vf – AdvDir În poziția AdvDir apar diverse construcții prepoziționale (în paralel cu construcția iNₐ se folosește uneori și ilativul: į mišką | mišk an), adverbe și cazul instrumental. Verbele caracterizate de acest SinVS exprimă, cel mai adesea, mișcarea unui obiect într-o singură direcție, mai rar — în direcții diverse (de exemplu, copiii aleargă pe coridor | prin coridor); unele dintre ele indică o anumită poziție a unui obiect în spațiu (de exemplu, pădurea se apropie de râu32). Unele dintre ele necesită doar indicarea punctului de plecare sau a celui final ori a traseului, altele presupun o funcție directivă generală, iar valența lor este satisfăcută de orice formă sau construcție cu sens directiv, sau chiar de două ori trei construcții (de exemplu: merge pe cărare spre malul lacului, ne-am întors de la Klaipėda la Vilnius prin Kaunas). Punctul de plecare este exprimat de construcțiile išN₉ și nuoN₉, punctul final — de antN₉, iki/ligiN₉, prieN₉, užN₉, įNₐ, pasNₐ, poNᵢ etc.; de asemenea, adverbele; traseul — de perNₐ, proNₐ, poNₐ, apie/aplinkNₐ etc.; de asemenea, de cazul instrumental și de adverbe. Cu unele verbe (cel mai adesea având prefixe corespunzătoare) se folosesc pN speciale, de exemplu: a coborât de la etaj, s-a urcat în copac, s-a urcat pe cal, a trecut peste gard; alte verbe se folosesc cu orice pN care exprimă sensul relevant, cu un adverb sau cu cazul instrumental, de exemplu: el a mers în cameră | până la ușă | dincolo de ușă | sub acoperiș | acolo [Ad], mașinile circulă pe șosele | peste câmp | prin oraș | în jurul orașului [Via]. La unele verbe, mai ales la cele al căror sens are puțină legătură cu mișcarea, pN directive sunt foarte apropiate de cele obiectuale, de exemplu: el s-a rezemat de perete, pânzele de păianjen erau prinse de copaci, copilul se lipea de mama sa, el s-a apropiat pe furiș de șefi, 32 În mod similar verbelor de mișcare se folosesc și verbe precum (pa)žvelgti, (pa)žiūrėti, de exemplu: m-am uitat la soare | pe fereastră | de aproape. 85 am fugit de ploaie, vrabia a scăpat din ghearele pisicii, fata a rămas în urmă față de părinți, Jonas ni s-a alăturat, iar uneori directivul poartă o nuanță pregnantă de sens contentiv, de exemplu: el s-a implicat într-o poveste neplăcută, părinții se afundau tot mai mult în datorii, am ajuns la concluzie, Jonas aprofundează esența lucrului, opera s-a apropiat de epopeea populară, ei s-au eliberat din necaz. Prin modelul Nₙ – Vf – AdvDir se realizează următoarele SemVS: V [A₁, Ab]: călărețul a descălecat de pe cal, vițelul a sărit din țarc, prizonierul a scăpat din captivitate, el a fost scos din listă. V [A₂, Ab]: avionul s-a desprins de la sol. V [P, Ab]: un băț iese din apă, smoala va țâșni din muguri (Tilv), toată dulceața a ieșit din ceară (LKŽ), scriitorul provine dintr-o familie de țărani. V [A₁, Ad]: pescarul a intrat în apă, toți s-au repezit la fereastră, el s-a urcat în căruță, cocoșul a zburat pe acoperiș, puii s-au ascuns sub cloșcă, nu te apropia (de mine), el a trecut după copac, ai adunat chiar lângă coaste (LKŽ), voi trece pe la tine / în cameră. V [A₂, Ad]: corabia a eșuat pe un banc de nisip, mașina a ajuns la ușă / până la ușă, trenul se apropia (de gară), soarele a intrat în spatele norilor. V [P, Ad]: pe apă s-a format gheață, căciula ajunge peste urechi, pajiștile noastre se întind până la lac, apa s-a infiltrat în pământ, coasa s-a izbit de o piatră, toată ovăzul a ajuns în sac, așchia a intrat sub unghie, cuțitul s-a înfipt sub cot / în cot / lângă cot, copilul a ajuns sub mașină / în mașină, bobul a crescut până la / către cer. V [A₁, Via]: băiatul a sărit peste gard, ea a trecut peste podeț, iepurele a alergat pe lângă mine, copilul s-a strecurat prin acea crăpătură, el a ocolit casa, câinele îl urmează pe păstor / merge în urma lui, Jonas s-a strecurat printre oameni, copiii aleargă prin curte / pe cărare. V [A₂, Via]: focul a sărit peste șanț, lumina trece cu greu prin ferestrele acoperite, săniile au trecut prin curte / pe lângă noi, troleibuzele circulă (pe străzi). V [P, Via]: stativul nu poate trece prin ușă, biciul s-a înfășurat în jurul gâtului, puietul a crescut de jur împrejurul întregii fântâni (LKŽ). V [Con, Via]: Un fior îi străbătea venele lui Usninis (Tilv), fiori îi străbăteau trupul (LKŽ), un zâmbet amar i-a traversat chipul (LKŽ). V [A₁, Dir]: vacile intră în apă / traversează pârâul / merg de pe un mal pe celălalt / ies din apă pe mal, câinii au alergat (pe urmele iepurelui / spre noi / la noi / din pădure), Jonas s-a întors de la vânătoare / acasă, am coborât de pe munte / în vale, copiii au ieșit din colibă / în curte / pe ușă, el a mers pe drumul de țară / mai departe / spre lac / pe lângă, călătorim (spre mare / prin Lituania / prin Lituania / de departe). V [A₂, Dir]: avionul zboară (din Vilnius / spre Moscova / aproape de pământ), trenul vine (din Trakai / la Vilnius), vântul venea alergând (prin vârfurile secarei / de pe câmpuri), autobuzul era deja în mers (spre Gargždai (LKŽ) / prin Gargždai / din Gargždai). V [P, Dir]: drumul trece prin pădure / prin pădure / pe lângă pădure / spre pădure / din pădure, lacrimile curgeau (pe obraji / de-a lungul obrajilor / din ochi / pe mâini), fumul ieșea (din coș / prin crăpătură / în colibă), făina curge (din sac / în sac / prin gaură), frunzele cad (din copaci / pe pământ), ceva a căzut (de pe masă / pe masă), norii alunecă (pe cer / dinspre vest / spre vest). 86 3.2.8. Nₙ – Vf – AdvQuant În poziția AdvQuant apar acuzativul, construcțiile prepoziționale până la/spre N₉, aproximativ Nₐ, aproape de N₉, în apropiere de N₉ etc., adverbele de cantitate mult, puțin, îndelung, scurt etc., mai rar — instrumentalul. Uneori, în poziția AdvQuant apar două grupuri prepoziționale coordonate, de exemplu: prelegerea a durat de la ora trei până la ora cinci, pădurea se întindea de la Užubaliai până la țărmurile Šventoji (Vien). AdvQuant cu sens temporal depinde, de regulă, de verbele cu prefixul iš-, pra- etc. (de exemplu: išbūti, prabūti); sensul spațial depinde de verbe care exprimă o stare spațială și, uneori, o acțiune (de exemplu: siekti, tęstis, nusitęsti etc.); sensul de greutate depinde de verbul sverti, cel de preț — de verbele kainuoti, atsieiti etc., iar cel de număr — de verbul skaičiuoti etc. Complementul cu sens cantitativ apare și cu verbe care exprimă capacitatea unei persoane (uneori a unui obiect) de a face ceva, de exemplu: el poate ridica un centner întreg, eu beau dintr-o dată un litru. În modelul Nₙ – Vf – AdvQuant se realizează următoarele SemVS: V [A₁, Q]: copiii au alergat toată ziua | până seara | aproximativ o oră, tinerii specialiști lucrează perioada stabilită, Jonas a lucrat aproximativ două săptămâni | aproape două săptămâni | până toamna, de la începutul primăverii; elevul a sărit trei metri | aproape trei metri | până la gard; copilul a numărat până la o sută. V [A₂, Q]: furtuna a început pe durata întregii nopți, radioul a tăcut toată ziua | până seara. V [P, Q]: fericirea lui n-a durat mult, prelegerea a durat două ore | aproximativ două ore | până la ora două, acea opresiune a continuat timp de secole | foarte mult timp, ea a fost bolnavă toată iarna | până în primăvară, am stat în picioare aproape o oră, bunicul a trăit nouăzeci de ani | până la nouăzeci de ani | foarte mult timp; această pădure se întinde pe zeci | zeci de kilometri, pajiștea ajunge (se întinde) până la Nemunas, lungimea corpului atinge trei metri, soarele a urcat doar cu o palmă | s-a ridicat foarte puțin; lâna cântărește un kilogram | puțin | mult; liftul ridică (adică poate ridica) cinci persoane; cartea costă doi ruble | ieftin; tirajul ajunge la cinci mii de exemplare. V [Pcp, Q]: fetița a visat cu ochii deschiși toată noaptea | până în zori. 3.2.9. Nₙ – Vf – Adv Verbelelor a se comporta, a dăinui, a trăi „a dăinui“, a se ține etc. le este neapărat necesar un adverb de mod, care caracterizează acțiunea desemnată de verb, dezvăluindu-i conținutul. Adverbul poate fi înlocuit cu o expresie comparativă, uneori cu o construcție prepozițională, cf. tu te-ai purtat bărbătește | ca un bărbat | conform legii. V [A₁, Con]: elevul s-a comportat exemplar, iar lupul nu s-ar fi purtat astfel. V [P, Con]: familia se descurcă bine, noi trăim prost; Cum trăiți? Cf. zilele se lungesc. 3.2.10. Nₙ – Vf – Inf Verbele care exprimă o anumită atitudine a unei persoane față de acțiune sau disponibilitatea de a o realiza (de exemplu: a-i plăcea, a se teme, de obicei, a fi de acord, a se pregăti, a se hotărî, a-și da seama, a refuza, a fi leneș, a regreta etc.), precum și o cantitate prea mare sau prea mică a acțiunii, ori realizarea acțiunii într-un moment nepotrivit (de exemplu: a face în exces, a reduce, a devansa, a întârzia etc.), 87 pe lângă nominativ, cer infinitivul, care le dezvăluie conținutul33. Subiectul acțiunii infinitivului este întotdeauna același cu cel al formei personale a verbului. V [A₁, Con]: noi refuzăm să colaborăm cu dumneavoastră, el a fost de acord să ne ajute, oaspetele s-a pregătit să plece. V [Pcp, Con]: Ona e prea leneșă ca să respire, mi-e teamă să merg acolo, tatăl s-a hotărât să vorbească cu fiul, ea nu și-a dat seama să întrebe, lui Jonas îi place să cânte la vioară, noi ne-am obișnuit să ne trezim devreme. V [C, Con]: el nu dă prea mult nimănui să dea (LKŽ), am devansat puțin venirea (LKŽ), nu reduce cantitatea de terci de fiert (LKŽ). 3.2.11. Nₙ – Vf – Inf / Part / SD Verbele care exprimă perspectiva realizării unei acțiuni (de exemplu: a se aștepta, a spera, a visa, a crede, a decide, a hotărî, a se înțelege, a intenționa, a-și închipui, uneori a se teme etc.) cer fie infinitivul, fie participiul activ de viitor, persoana I, fie o propoziție subordonată conjuncțională care le înlocuiește. Acești alternanți se pot substitui reciproc în fiecare caz, de exemplu: el speră să se însănătoșească | că se va însănătoși | că se însănătoșește. Nominativul cu participiu alcătuiește construcții specifice (nominativus cum participio), caracteristice unei categorii mai largi de verbe (despre acestea, vezi Ambrazas 1978; 1979, 96 ș.u.). Prin acest model sintactic se realizează doar două SemVS: V [Pcp, Con]: ne temem că vom întârzia | că vom fi întârziat | că vom întârzia; eu cred că voi reuși | că voi fi reușit | că voi reuși; el speră să obțină | că va obține | că va primi o slujbă mai bună. V [A₁, Con]: el și-a asumat să facă asta | că va face asta | să cadă de acord, deocamdată, să nu vorbim despre acest incident (Myk-Put) (cf. nu vom vorbi…); [ei] au convenit duminică să fie publicate anunțurile (Žem). 3.2.12. Nₙ – Vf – Part / SD Această SinVS este caracteristică verbelor cu regim frazeologic, care desemnează percepția fizică și psihică, precum și activitatea psihică (de exemplu: a vedea, a percepe, a simți, a-și da seama, a crede, a se înțelege, a ști, a-și da seama, a pricepe, a-și aminti, a uita, a se convinge, a se îndoi etc.), informația (de exemplu: a spune, a menționa, a depune mărturie, a anunța, a afirma, a vorbi, a scrie, a se apăra, a se justifica etc.), starea emoțională și cea simulată (de exemplu: a se bucura, a se teme, a se înspăimânta, a se îngriji, a se întrista, a regreta, a plânge, a se rușina, a se preface, a se da drept, a pretinde, a ascunde, a se înțelege, a fi etc.); cu participiile pasive se construiesc și verbe care exprimă dorința sau lipsa ei, străduința sau evitarea, teama, rugămintea, 33 Verbele fazice (de exemplu: a începe, a se apuca, a termina etc.) și unele verbe modale (de exemplu: a putea, a trebui, a fi obligat, a fi capabil, a fi în stare și altele asemenea) doar modifică sensul acțiunii exprimate de infinitiv; de aceea, infinitivul nu este un actant valent al acestora, ci formează, împreună cu forma personală a verbului, centrul verbal al propoziției (cf. Helbig–Schenkel 1975, 57–58). Infinitivul unor verbe este uneori folosit substantival, adică în locul substantivelor, de exemplu: îndată au apărut de mâncare și de băut (cf. mâncăruri și băuturi), au adus-o pe mamă să se spele (cf. un lighean cu apă), gazda a pus pe masă de mâncare (cf. mâncăruri), unchiul i-a dat să-și aprindă o țigară (cf. o țigară). În aceste cazuri, infinitivul este folosit în poziția cazului corespunzător, fiind un substitut al cazului. 88 obișnuința (de ex.: a dori, a-i plăcea, a aștepta, a se împotrivi, a suporta, a se teme etc.)34. Participiile sunt folosite cel mai adesea cu verbe reflexive (particula reflexivă funcționează ca marcă gramaticală care indică identitatea subiectului acțiunilor acestor verbe și ale participiului, vezi Ambrazas 1978, 58). În această poziție, pe lângă verbele nereflexive apare mai frecvent o propoziție subordonată; aceasta din urmă poate înlocui construcția cu participiu activ numai dacă subiectul acțiunilor din propoziția principală și din cea subordonată este același, de ex.: el și-a dat seama că a făcut o greșeală. Compară cu participiul pasiv: pisica vrea să fie mângâiată | ca s-o mângâie | să fie mângâiată (subiectele acțiunilor sunt diferite). Caracterizarea semantică a acestor verbe este, de asemenea, puțin variată. V [Pcp, Con]: el crede că visează | că visează; ei au văzut că nu vor câștiga nimic | că nu vor câștiga nimic; mi-am dat seama că m-am înșelat | că m-am înșelat; vulpea se bucura că va avea | că va avea un mic dejun delicios; mama s-a prefăcut că nu a observat nimic | că nu a observat nimic; sper să fiu achitat | că voi fi achitat | că mă vor achita; calului îi este teamă să fie bătut | să nu-l bată | să nu fie bătut peste bot. V [A₁, Con]: el spune că știe totul | că știe totul; negustorul a semnat că va preda (compară cu că va preda) toate bunurile sale (BsRP); Antanas a negat că văzuse (Žem) / că văzuse; bătrâna se eschiva, spunând că nu va bea / că nu va bea rachiu; atunci nu se va împotrivi să i se ofere (Žem) / ca să nu-i bage pe gât. 3.2.13. Nₙ – Vf – SD În poziția de propoziție subordonată (SD) apare cel mai adesea o propoziție subordonată conjuncțională, mai rar o propoziție dependentă neconjuncțională (de ex.: Dar eu credeam – răsare soarele). În general, SD ocupă cel mai adesea poziția unor cazuri sau a unor construcții prepoziționale și are aceeași funcție semantică, fiind, prin urmare, folosită ca înlocuitor al acestor complemente, compară: am văzut răsăritul soarelui [Con] / cum răsare soarele [Con]; m-am gândit la munca viitoare [Con] / cum voi lucra [Con]. Numai în cazurile în care SD are o altă funcție semantică poate fi considerată un complement special al verbului și un element al SinVS, de ex.: Ei cercetează ce bogății se ascund pe fundul mării [Con], compară cu ei cercetează fundul mării [P]; Toți au citit ce se scria acolo [Con], compară cu toți au citit anunțul [P]; Tu numără câți oameni sunt în sală [Con], compară cu tu numără oamenii [P]. Uneori, SD nu poate fi înlocuită nici de un caz al substantivului ori de o construcție prepozițională, nici de infinitiv sau participiu (aceste două forme nu pot înlocui SD deoarece subiectele acțiunilor din propoziția principală și din cea subordonată sunt diferite), de ex.: Credeam că s-a întâmplat ceva rău. În aceste cazuri, SD poate fi înlocuită numai de un pronume interogativ sau negativ, de ex.: Ce credeai?; Eu nu credeam nimic, precum și de o construcție cu acuzativul și participiul converbial (despre aceasta vezi Ambrazas 1968; 1974, 265–270), de ex.: credeam că s-a întâmplat ceva rău. Caracterizarea semantică a acestui model sintactic este similară cu cea a celor două modele precedente, care au, de asemenea, SD (vezi 3.2.11; 3.2.12). 34 În acest articol s-a folosit lista verbelor care guvernează aceste construcții și gruparea lor, prezentate de V. Ambrazas (1978, 8–9). Participiile nu apar ca complemente de valență pe lângă verbele fazice a înceta, a termina, a se opri, care nu denotă o acțiune distinctă, ci doar conferă acțiunii participiului o caracterizare aspectuală de terminare, de ex., a încetat să plouă (compară Ambrazas 1978, 12). 89 V [Pcp, Con]: Karšinčius a hotărât că i s-au răscolit mațele (Cvir); Grigienė s-a străduit din răsputeri ca soțul să nu observe acest lucru (Krėv); El nu se orienta unde trebuia să meargă; Justukas și-a dat seama că se putea folosi de acel perete de zăpadă în loc de corabie (Maš). V [A₁, Con]: Poate că oamenii doar mințeau, spunând că există un fel de autoritate (Krėv). 3.2.14. Trebuie menționate separat acele verbe care în gramatici sunt considerate de obicei copule (improprii). Ele au un anumit sens lexical, dar exprimă totodată și existența unei însușiri exprimate prin partea nominală a predicatului; prin aceasta sunt apropiate de copula a fi, care nu are sens lexical (de aceea nu există temei nici pentru a vorbi despre valența ei). Toate aceste verbe guvernează un instrumental cu sens conținutiv sau rezultativ, însă, asemenea copulei a fi, se folosesc și cu un nominativ predicativ al substantivului sau adjectivului (precum și cu forme care îl înlocuiesc: construcții prepoziționale, expresii comparative etc.). Unele dintre ele apar mai frecvent cu instrumentalul, altele — cu nominativul. SinVS și SemVS ale acestor verbe, în majoritatea cazurilor, nu corespund structurii predicative a propoziției (cf. îndoielile privind modelul Nₙ — Vf — Adv, prezentate în nota 29). Se pot distinge două grupuri ale acestor verbe: 1) Nₙ — Vf — Nₗ /Nₙ/Adjₙ (se dă drept, se preface, devine, a devenit, a ajuns, a rămas, s-a transformat), de ex.: el se dă drept rege / rege / furios (cf. neștiind); 2) Nₙ — Vf — Nₗ / Nₙ / Adjₙ/Adv (se simte, pare), de ex.: el se simte om / om / sănătos (cf. fiind sănătos) / destul de bine. Nominativul substantivelor și adjectivelor ori adverbul pot apărea și în alte SinVS (ale verbelor trivalente, impersonale). 4. OBSERVAȚII FINALE Ideile și raționamentele prezentate în articol, precum și aplicarea lor practică, pot fi rezumate pe scurt în următoarele afirmații: 1. Cea mai detaliată clasificare sintactică a verbelor se bazează pe trăsăturile lor de valență. În funcție de valență, verbele se împart în personale și impersonale, în monovalente, bivalente, trivalente, tetravalente și avalente. Apoi sunt grupate după structura lor sintactică de valență, adică după modele sintactice concrete de valență. În cele din urmă, pe baza valenței lor semantice, verbele se împart în grupuri sintactico-semantice. 2. Pentru a clasifica verbele în acest fel, trebuie cunoscute valența lor sintactică și semantică. Valența sintactică este necesitatea, determinată de sensul verbului, de a se combina cu un număr definit de cuvinte cu o anumită formă — însoțitori valențiali. Valența sintactică a verbului este reprezentată prin structura sintactică de valență (SinVS). Valența semantică este o anumită interpretare semantică a situației din realitate descrise de verb, consemnată ca un ansamblu corespunzător de funcții semantice (actanți sau cazuri semantice); cu alte cuvinte, este semnificația generală a verbului, pe care acesta o are în propoziție ca predicat. Valența semantică a verbului este reprezentată prin structura semantică de valență (SemVS). 3. Numărul însoțitorilor valențiali ai verbului corespunde numărului actanților din SemVS-ul său. În majoritatea cazurilor, există de asemenea o anumită corespondență între forma gramaticală a însoțitorilor și funcțiile semantice ale actanților. 4. Atât valența semantică, cât și cea sintactică a verbului ar trebui stabilite prin analiza propozițiilor alcătuite cu acel verb, deoarece numai în propoziție se lămuresc semnificația generală a verbului și îmbinarea sa sintactică- 90 posibilitățile de generare. Când SemVS al verbului este stabilită pe baza exclusivă a sensului său lexical, ea corespunde întru totul situației reale descrise atât în privința numărului actanților, cât și a naturii acestora, deoarece toate rolurile situaționale ale referenților sunt transferate direct în aceasta. Astfel, se ignoră semnificația generală a verbului (precum și a propoziției), iar toate propozițiile care pot fi asociate cu aceeași situație reală sunt considerate semantic identice; de aici se poate presupune că există, de asemenea, o corespondență completă între structura gramaticală și situația extralingvistică. 5. Verbele sunt clasificate pe baza semnificației lor generale; un verb poate fi, într-un caz, bivalent, în altul – trivalent sau monovalent etc. În unele cazuri, sensurile distincte ale unui verb sunt legate de situații reale diferite; în altele, aceeași situație reală este interpretată semantic în mod diferit de verb. Semnificațiile distincte evidențiază perspective diferite asupra descrierii aceleiași situații: ceilalți referenți sunt aduși în prim-plan și interpretați semantic în alt mod. În astfel de cazuri, valența sintactică a verbului este, de asemenea, diferită. În clasificarea verbelor în acest mod, faptul că nu există limite clare între polisemia și omonimia nu are o importanță decisivă. 6. Acompaniatorii verbelor sunt obligatorii sau facultativi. Această distincție se stabilește la nivelul sintaxei externe, însă nu este relevantă pentru clasificarea sintactică a verbelor. Un verb este repartizat într-o anumită clasă sintactică ținând seama de numărul sau forma acompaniatorilor pe care îi are, indiferent dacă aceștia sunt obligatorii sau facultativi. Caracterul facultativ al acompaniatorilor este specific verbelor individuale, nu claselor lor sintactice: aceeași clasă cuprinde atât verbe cu acompaniatori obligatorii, cât și verbe cu acompaniatori facultativi. Caracterul facultativ al acompaniatorilor este relevant în studiul valenței verbelor individuale, la alcătuirea dicționarelor de valență verbală, precum și în studiul structurii propozițiilor verbale. LITERATŪRA [Abraham W. (ed.)] Valence, Semantic Case and Grammatical Relations. Papers Prepared for the Working Group “Valence and Semantic Case“. 12th International Congress of Linguists. University of Vienna, Austria, August 29 to September 3, 1977. – Amsterdam, 1978. Ambrazas V. Galininkas su padalyviu senuosiuose lietuvių kalbos paminkluose. – Baltistica, 1968, t. 4(2), p. 195–209. Ambrazas V. Lietuvių kalbos vardininko su dalyviu (nominativus cum participio) struktūra ir raida. – Kn.: Lietuvių kalbotyros klausimai, 1978, t. 18, p. 7–67. Ambrazas V. Lietuvių kalbos dalyvių istorinė sintaksė. – V., 1979. Bondzio W. Das Wesen der Valenz und ihre Stellung im Rahmen der Satzstruktur. – Wissenschaftliche Zeitschrift der Humboldt-Universität zu Berlin. Ges.-Sprachwiss. Reihe. 1969, Jg. 18, H. 2, S. 233–240. Bondzio W. Valenz, Bedeutung und Satzmodelle. – In: Beiträge zur Valenztheorie. Halle (Saale), 1971, S. 85–103. Bondzio W. Abriß der semantischen Valenztheorie als Grundlage der Syntax. – Zeitschrift für Phonetik, Sprachwissenschaft und Kommunikationsforschung, 1976, Bd. 29, H. 4, S. 354–363 (T. 1); 1977, Bd. 30, H. 1, S. 261–273 (T. 2); 1978, Bd. 31, H. 1, S. 21–33 (T. 3). Bräuer R. Die Valenztheorie. Ihre Geschichte, ihr aktueller Stand und ihre Möglichkeiten. – Wissenschaftliche Zeitschrift der Humboldt-Universität zu Berlin. Ges.-Sprachwiss. Reihe. 1974, Jg. 23, H. 3/4, S. 267–280. 91 Cook W. A. A Case Grammar Matrix Model (And Its Application to a Hemingway Text). – In: Abraham (ed.) 1978, p. 295–309. Drukteinis A. Objekto sąvoka ir kai kurie požymiai. – Kalbotyra, 1982, t. 33 (1), p. 15–20. Emons R. Valenzen englischer Prädikatsverben. – Tübingen, 1974 (6) (Linguistische Arbeiten, 22). Erben J. Abriß der deutschen Grammatik. – Berlin, 1964. Erben J. Deutsche Grammatik. – Frankfurt am Main, 1968. Fillmore Ch. J. The Case for Case. – In: Universals in Linguistic Theory. New York, 1968, p. 1–88. Fillmore Ch. J. Types of Lexical Information. – In: Studies in Syntax and Semantics. Dordrecht – Holland, 1969(a), p. 109–137. Fillmore Ch. J. Toward a Modern Theory of Case. – In: Modern Studies in English. Readings in Transformational Grammar. New Jersey, 1969(b), p. 361–376. Fillmore Ch. J. Subjects, Speakers and Roles. – In: Semantics of Natural Language. Dordrecht – Holland, 1972, p. 1–24. Fink S. R. Case Grammar and Valence Theory at a Stalemate? The Relevance for Semantic Memory. – In: Abraham (ed.) 1978, p. 177–190. Flämig W. Valenztheorie und Schulgrammatik. – In: Beiträge zur Valenztheorie. Halle (Saale), 1971, S. 105–121. Geniuṡienė E. Lietuvių kalbos veiksmažodžių sintaksinė klasifikacija. – Kalbotyra, 1971, t. 23 (1), p. 7–16. Geniuṡienė E. Dabartinės lietuvių kalbos konversiniai sangrąžiniai veiksmažodžiai. – Baltistica. II priedas, 1977, p. 63–69. Grenda Č. Apibrėžtumo/neapibrėžtumo požymių opozicija veiksmažodžių konstrukcijose su daiktavardžiu. – Kalbotyra, 1979, t. 30 (1), p. 32–38. [Helbig G. (Hrsg.)] Beiträge zur Valenztheorie. – Halle (Saale), 1971. Helbig G. Zur semantischen Charakteristik der Argumente des Prädikats. – In: Probleme der Bedeutung und Kombinierbarkeit im Deutschen. Leipzig, 1977, S. 40–92. Helbig G. Zum Status der Valenz und der semantischen Kasus. – Deutsch als Fremdsprache, 1979, H. 2, S. 65–78. Helbig G. Valenz – Satzglieder – Semantische Kasus – Satzmodelle. – Leipzig, 1982. Helbig G., Schenkel W. Wörterbuch zur Valenz und Distribution deutscher Verben. – Leipzig, 1975. Jablonskis J. Rinktiniai raštai. – V., 1957, t. 1. Jakaitienė E. Lietuvių kalbos leksikologija. – V., 1980. Moravcsik E. A. Case Marking of Objects. – In: Universals of Human Language. Vol. 4. Syntax. Stanford, California, 1978, p. 251–289. Palmer F. R. Semantics. – M., 1982. Pasch R. Zum Status der Valenz. – Linguistische Studien. Reihe A/42, Berlin, 1977, S. 1–50. Schenkel W. Zur semantischen Kombinierbarkeit deutscher Verben mit Substantiven. – In: Probleme der Bedeutung und Kombinierbarkeit im Deutschen. Leipzig, 1977, S. 93–115. Sližienė N. Veiksmažodžių valentingumo klausimu. – Kn.: Lietuvių kalbotyros klausimai, 1978, t. 18, p. 107–123. Sližienė N. Subjektinimo ir objektinimo vaidmuo nustatant lietuvių kalbos veiksmažodžių sintaksinį valentingumą. – Lietuvos TSR Mokslų Akademijos darbai. A serija, 1980, t. 1(70), p. 93–105. Sommerfeldt K. E. Zur Besetzung der Leerstellen von Valenzträgern. – Deutsch als Fremdsprache, 1973, H. 2, S. 95–101. Sommerfeldt K. E. Bedeutungsanalyse und Valenztheorie im Dienste der Konfrontation. – Zeitschrift für Phonetik, Sprachwissenschaft und Kommunikationsforschung, 1977, Bd. 30, H. 3, S. 251–260. 92 Sommerfeldt K. E., Schreiber H. Wörterbuch zur Valenz und Distribution deutscher Adjektive. – Leipzig, 1974. Starosta S. The One Per Cent Solution. – In: Abraham 1978, p. 459–575. Tekorienė D. Sintaksinė semantika, jos nagrinėjimo metodai ir žodžių junginių semantikos problemos. – Kalbotyra, 1982, t. 33 (1), p. 132–139. Tesnière L. Éléments de syntaxe structurale. – Paris, 1959. Vater H. On the Possibility of Distinguishing between Complements and Adjuncts. – In: Abraham 1978, p. 21–45. Viehweger D. u. a. Probleme der semantischen Analyse, als: Studia Grammatica XV. – Berlin, 1977. Wotjak G. Kontrastive Verb­beschreibung und Valenzanalyse. – Zeitschrift für Phonetik, Sprachwissenschaft und Kommunikationsforschung, 1976, Bd. 29, H. 4, S. 364–374. Wotjak G. Einige Überlegungen zur Valenztheorie und Kasusgrammatik. – Deutsch als Fremdsprache, 1978, H. 3, S. 177–181. Абозина Н. М. Дательный с двойной синтаксической соотнесенностью в современном немецком языке. – Уч. зап. ЛГПИ. Л., 1963, т. 255, с. 23–36. Адмони В. Г. Структурный каркас элементарного предложения в современных германских языках. – В кн.: Структурно-типологическое описание современных германских языков. М., 1966, с. 165–197. Апресян Ю. Д. Экспериментальное исследование семантики русского глагола. – М., 1967. Апресян Ю. Д. Лексическая семантика. – М., 1974. Арутюнова Н. Д. Проблемы синтаксиса и семантики в работах Ч. Филлмора. – ВЯ, 1973, N 1, с. 117–124. Арутюнова Н. Д. Предложение и его смысл. – М., 1976. Богданов В. В. Семантико-синтаксическая организация предложения. – Л., 1977. Валнева И. М. Особенности структуры предложения, связанные с семантикой и валентностью глагола. – В кн.: Структура предложения и классы слов в романо-германских языках. Калинин, 1975, с. 119–125. Варина В. Г. Проблема денотата и вопросы языкового значения. – Иностранные языки в высшей школе, 1963, вып. 2, с. 38–54. Гак В. Г. Высказывание и ситуация. – В кн.: Проблемы структурной лингвистики – 1972. М., 1973, с. 349–372. Генюшене Э. Ш. Валентностные классы литовского глагола и система синтаксических структур. – В кн.: Синтагматика, парадигматика и их взаимодействие на уровне синтаксиса. Матер. конф. Рига, 1970, с. 58–60. Генюшене Э. Ш. Рефлексивные глаголы в балтийских языках и типология рефлексивов. – Вильнюс, 1983. Кацнельсон С. Д. Типология языка и речевое мышление. – Л., 1972. Курилович Е. Очерки по лингвистике. – М., 1962. Лайонз Д. Введение в теоретическую лингвистику. – М., 1978. Ломтев Т. П. Описание структуры предложения на основе его функционального представления. – Slavia, 1965, N 34, fasc. 3, с. 422–430. Москальская О. И. Синтаксическая парадигматика и синтаксическая деривация. – В кн.: Проблемы общего и германского языкознания. М., 1978, с. 71–78. Пирья Э. М. Дательный падеж и его стилистическое использование в немецком языке. – В кн.: Вопросы грамматического строя германских языков. Омск, 1974, с. 74–81. Расопов И. П. Сказуемое как конструктивный центр предложения. – В кн.: Теоретические проблемы синтаксиса современных индоевропейских языков. Л., 1975, с. 162–168. Семенюк М. П. Уровни исследования валентности. – В кн.: Лексико-грамматическая сочетаемость в германских языках. Челябинск, 1977, с. 111–116. 93 Сильницкий Г. Г. Семантические типы ситуаций и семантические классы глаголов. — В кн.: Проблемы структурной лингвистики — 1972. М., 1973, с. 373—391. Степанов Ю. С. К универсальной классификации предикатов. — Изв. АН СССР. Сер. лит.-ры и яз. 1980, т. 39, N 4, с. 311—323. Степанов Ю. С. Имена. Предикаты. Предложения. — М., 1981. Степанова М. Д. Теория валентности и валентный анализ. — М., 1973. Сусов И. П. Ситуация как означаемое предложения на реляционном уровне. — В кн.: Вопросы английской и французской филологии. Тула, 1972, с. 25—48. Сусов И. П. Семантическая структура предложения. — Тула, 1973. Филлмор Ч. Дело о падеже открывается вновь. — В кн.: Новое в зарубежной лингвистике. М., 1981, вып. 10, с. 496—530. Храковский В. С. Пассивные конструкции. — В кн.: Типология пассивных конструкций. Диатезы и залоги. Л., 1974, с. 5—45. Храковский В. С. Исчисление диатез. — В кн.: Диатезы и залоги: Тез. конф. „Структурнотипологические методы в синтаксисе разноструктурных языков“. Л., 1975, с. 34—51. Чейф У. Л. Значение и структура языка. — М., 1975. Шмелев Д. Н. Синтаксическая членимость высказывания в современном русском языке. — М. 1976. Эльзбутас Ю. В. Дательный заинтересованного лица в современном русском и литовском языках. — Филол. науки, 1967, N 3, с. 3—13. Н. СЛИЖЕНЕ ВАЛЕНТНОСТЬ И СИНТАКСИЧЕСКАЯ КЛАССИФИКАЦИЯ ГЛАГОЛОВ ЛИТОВСКОГО ЯЗЫКА Резюме В статье излагается взгляд автора на глагольную валентность и раскрываются возможности ее применения в синтаксической классификации глаголов. Рассматриваются две стороны валентности глагола: семантическая и синтаксическая, на основе которых глаголы делятся на синтаксические классы и синтактико-семантические группы. Под семантической валентностью глагола автором понимается определенная семантическая интерпретация обозначаемой глаголом ситуации, которая фиксируется как некий набор семантических функций (актантов, или семантических падежей). (В статье представлен список семантических падежей, которыми пользуется автор, и их краткие характеристики.) Автор придерживается мнения, что между реальной ситуацией и представляемой глаголом ее семантической интерпретацией прямого соответствия нет. Одна и та же ситуация может получить различные интерпретации; на первый план выдвигаются каждый раз иные референты, меняется их семантическая оценка и перспектива представления ситуации. Один и тот же глагол данную ситуацию может обозначать по-разному, каждый раз у него иное общее сигнификативное значение и иная семантическая валентность. Поэтому глаголы классифицируются как семемы: в одном случае тот же глагол может быть двухвалентным, в другом — трех- или одновалентным и т.п. Вследствие того для синтаксической классификации не имеет решающего значения отсутствие четких границ между явлениями полисемии и омонимии. Семантическая валентность глаголов изображается в виде семантических структур, которые в основном соответствуют семантической структуре (или пропозиции) образованных с данными глаголами предложений. Синтаксическая валентность — это потребность глагола в определенном наборе словоформ — валентных партнеров, обусловленная его значением. Число валентных партнере- 94 ров соответствует числу актантов в семантической структуре валентности глагола. Партнеры — это синтаксические репрезентации актантов. Во многих случаях некоторое соответствие наблюдается также между грамматической формой партнеров и семантическими функциями актантов. Синтаксическая валентность глагола изображается в виде синтаксических структур, или синтаксических моделей, которые в свою очередь моделируют синтаксическое ядро предложения, образованного с данным глаголом. И семантическая, и синтаксическая структура валентности глагола, по мнению автора, должна устанавливаться при анализе образованных с данным глаголом предложений, так как только в предложении выясняются общее сигнификативное значение глагола и его сочетательные возможности. Если семантическая валентность глагола устанавливается исключительно на основе его лексического значения, семантическая структура валентности неизбежно отождествляется с положением вещей в реальной ситуации, образ которой содержится в человеческом сознании. Ситуативные роли референтов переносятся в семантическую структуру валентности глагола, и она полностью соответствует составу реальной ситуации по отношению к числу и характеру актантов. Поэтому всем предложениям, которые можно соотносить с одной и той же реальной ситуацией, приписывается одинаковая семантическая структура, несмотря на различия в обозначении ими данной ситуации и в синтаксической структуре. Валентные партнеры глаголов являются обязательными или факультативными. Данное различие устанавливается на поверхностном синтаксическом уровне (т.е. в предложении) но для синтаксической классификации глаголов оно нерелевантно. Отнесение глагола к определенному синтаксическому классу не зависит от того, являются ли его партнеры обязательными или факультативными. Факультативность партнеров является приметой отдельных глаголов, а не всего синтаксического класса. Она актуальна при исследовании валентности отдельных глаголов, при составлении валентностных словарей, а также при изучении синтаксической структуры глагольных предложений. В литовском языке по отношению к валентности глаголы делятся на личные и безличные, на одно-, двух-, трех-, четырехвалентные и авалентные (с нулевой валентностью). Более мелкие классы образуют глаголы с формально одинаковой конкретной синтаксической структурой валентности. Наконец, на основе семантической валентности глаголы подразделяются на синтактико-семантические группы. N. SLĖŽIENĖ THE VALENCE AND THE SYNTACTIC CLASSIFICATION OF LITHUANIAN VERBS Summary The most detailed syntactic classification of verbs is possible to make on the ground of their valence. This paper concerns itself with the syntactic and semantic valence of Lithuanian verbs and its practical application in their syntactic classification. The semantic valence of verb is considered a certain semantic interpretation of the situation given by the verb, the interpretation being fixed as a complex of semantic functions (or semantic cases). It seems plausible to assume that there is no direct correspondence between the external situation and its semantic interpretation provided by the verb. The same situation can be interpreted by various verbs as well as by the same single verb differently from the semantic point of view, and in every case the significance and the semantic valence (as well as the syntactic valence) of verb is different. Consequently the verbs with respect to their valence are classified as sememes: every sememe provides a different perspective of the same situation which is represented by the semantic valence of verb in terms of different semantic cases (actants). The semantic valence of verb is represented as a semantic valence structure, which virtually corresponds to the semantic structure (or proposition) of the sentence containing this verb. 95 The syntactic valence of verb is considered to be a verbal potence to take certain complex of word forms (complements), determined by its meaning. The number of complements corresponds to the quantity of actants in the semantic structure. Complements are the syntactical representatives of actants. Some associative link (but not the correspondence one-to-one) is seen also between the semantic functions and grammatical forms of complements. The syntactic valence of verb is represented as a syntactic valence structure, which in the main fashions the nuclear pattern of the sentence containing this verb. The distinction between obligatory and optional complements seems to be irrelevant to the syntactic classification of verbs. The optionality of complements is peculiar to separate verbs, not to whole syntactic class of verbs. With respect to their valence verbs are divided foremost into personal and impersonal verbs, then according to the number of their complements into avalent, monovalent, divalent, trivalent and tetravalent verbs. Furthermore verbs are subclassified after the fashion of their specific syntactic valence structures and, lastly, the syntactic-semantic groups of verbs are divided according to their semantic valence structure.