Bilingvizmo situacijos ir jų socialinė dinamika

LIETUVIŲ KALBOTYROS KLAUSIMAI XXVII (1988) LIETUVIŲ KALBA IR BILINGVIZMAS SIMAS KARALIONAS SITUAȚIILE BILINGVISMULUI ȘI DINAMICA LOR SOCIALĂ Bilingvismul – practica folosirii alternative a două limbi de către un grup de oameni mai mic sau mai mare – este un fenomen destul de răspândit în lume. Deoarece o societate se poate descurca foarte bine și cu o singură limbă, existența bilingvismului arată că în societate există comunități care vorbesc două limbi diferite (Karaliūnas, 1983, p. 15). Bilingvismul este un fenomen cotidian în așa-numitele state multinaționale, unde coexistă mai multe popoare – fiecare cu propria cultură și limbă. Dar și în asemenea cazuri bilingvismul cuprinde grupuri distincte de oameni care, din motive de comunicare și interacțiune, sunt nevoiți să învețe și să folosească limba altui popor, în timp ce majoritatea membrilor societății își trăiesc viața și își folosesc propria limbă. Astfel, două sau mai multe limbi coexistă și sunt folosite în situații sociale diferite; fiecare limbă are propriul domeniu de utilizare, iar în asemenea cazuri este mai potrivit să vorbim despre diglosie, deși unii cercetători consideră diglosia tot o formă de bilingvism (New Horizons in Linguistics, 1975, p. 319). O situație diglosică tipică este, de exemplu, coexistența limbii vorbite standard și a dialectelor, deoarece ambele variante ale limbii naționale sunt folosite în scopuri diferite și în situații sociale diferite. Situațiile de bilingvism care apar în asemenea cazuri sunt, desigur, stabile, nu creează dificultăți sau obstacole pentru comunicarea societății și pentru viața acesteia, astfel încât pot exista mult timp. Situațiile de bilingvism existente în prezent în multe țări (de exemplu, Elveția, Canada, Iugoslavia, India etc.) nu dau semne că s-ar schimba*. Situațiile de bilingvism pot apărea și din alte motive – nu neapărat din cauza existenței a două sau mai multe comunități etnice. O societate poate fi monolingvă prin tradiție, dar poate adopta și folosi o altă limbă pentru un anumit domeniu de activitate, considerând-o mai potrivită în acest scop decât propria limbă. De exemplu, în Finlanda, pe lângă finlandeză, suedeza îndeplinește funcțiile unei limbi literare. În Lituania, până în zilele noastre, în biserică s-a folosit limba latină (și, în parte, se mai folosește și acum). În India, limba administrației, a educației și a literaturii este engleza. Limba folosită în cancelaria Marelui Ducat al Lituaniei era limba slavă scrisă, bazată pe tradiția limbii slavone bisericești. Rolul celei de-a doua limbi în societate este adesea îndeplinit de o limbă cu prestigiu și cu o mare valoare culturală. Presiunea exercitată de limba engleză asupra limbilor minorităților naționale din Statele Unite ale Americii este de natură economică, politică și socială, dar, de exemplu, * În lucrările sociolingviștilor sovietici se subliniază egalitatea în drepturi a limbilor popoarelor sovietice și stabilitatea folosirii lor (Karaliūnas, 1983). 4 Pentru limbile scandinave, această presiune provine din importanța dominantă a limbii engleze internaționale și din faptul că aceasta este răspândită prin școli, radio și televiziune, filme și reviste, precum și prin canale comerciale (Haugen, 1972, p. 66—68). Prin importanța sa funcțională și valorică, această a doua limbă este echivalentă cu limba comună normată și standardizată și îndeplinește, de fapt, același rol ca limba comună. O asemenea a doua limbă, prestigioasă și cu valoare culturală, deservește simultan mai multe comunități lingvistice, așadar îndeplinește rolul unei limbi de legătură și are funcția de lingua franca (vezi mai jos). În Europa Occidentală, latina a fost multă vreme limba de legătură, funcționând în domeniile științei, educației și religiei. În unele țări din Europa de Est (de exemplu, Bulgaria, România, Rusia etc.), slavona bisericească a îndeplinit timp de câteva secole rolul de limbă de legătură în religie. Limba națională și a doua limbă, care îndeplinește cel mai adesea funcțiile unei limbi de legătură, creează în societate o situație diglosică, întrucât sunt folosite în domenii diferite. Dar o parte dintre membrii societății – oameni educați și instruiți – sunt bilingvi, deoarece folosesc alternativ ambele limbi. Asemenea situații bilingve, fiind stabile, nu pot influența în mod semnificativ soarta limbilor folosite în societate. Limba de legătură și interdialectul (vezi mai jos), ocupând un loc important în ierarhia valorilor sociale ale societății, diferă numai prin domeniile lor de utilizare și posibilitățile de aplicare. Dar, pe de altă parte, în anumite condiții istorice, sociale și culturale, situațiile bilingve se pot și schimba. Folosirea a două limbi îi cere unei persoane eforturi psihice și intelectuale mult mai mari decât comunicarea într-o singură limbă, de aceea există o tendință firească de a reduce pe cât posibil aceste eforturi și, prin urmare, de a se limita la folosirea unei singure limbi, de regulă a limbii materne. În comunicarea societății există tendința de a elimina situațiile bilingve și de a se descurca prin folosirea unei singure limbi. Situațiile de bilingvism pot fi eliminate în două moduri: 1) se formează o limbă mixtă, alcătuită din elemente și trăsături ale ambelor limbi, și 2) limba sau dialectul unui grup social ori al societății este înlocuit. 1. Formarea limbilor mixte Din două limbi folosite alternativ de aceiași indivizi poate apărea, în anumite condiții istorice, sociale și culturale, pe parcursul unei perioade mai îndelungate, o a treia limbă. Deoarece structura acesteia conține elemente din ambele limbi, o astfel de limbă este numită mixtă sau hibridă (mixed language, Mischsprache, langue mixte). Trebuie remarcat imediat că fiecare limbă are elemente eterogene, adică de origine străină, mai ales în vocabular. Căci ciocnirile dintre limbi, interacțiunea și pătrunderea reciprocă sunt inevitabile, la fel cum sunt inevitabile comunicarea și interacțiunea dintre oameni cu apartenențe etnice diferite și schimburile culturale, care se reflectă și în limbile lor: odată cu schimbul de valori culturale, în limbă pătrund și denumirile acestora. Prin urmare, împrumuturile, mai ales în limbajul păturilor sociale inferioare, sunt, se poate spune, o necesitate a vieții. Pe lângă schimburile culturale, interacțiunea și amestecul limbilor provoacă și numeroase alte procese și evenimente istorice: amestecul unor oameni diferiți din punct de vedere etnic și lingvistic sau conviețuirea lor pe același teritoriu, 5 vecinătatea lor geografică, migrația, colonizarea, ocupația, legăturile socioeconomice și politice dintre diferite țări, simbioza etnică și asimilarea oamenilor de origini diferite etc. Indivizii bilingvi sunt agenții și vectorii interacțiunii, amestecului și influenței reciproce dintre limbi. Folosind zilnic, alternativ, două (sau mai multe) limbi, ei ajung în mod firesc să le identifice și să le apropie treptat una de cealaltă, adică să le modifice. Elementele unei limbi încep să fie folosite și atunci când se vorbește cealaltă limbă. În anumite cazuri, transformările apărute în vorbirea indivizilor bilingvi pot pătrunde și în limbajul membrilor unei societăți sau ai unui grup social monolingv. Astfel apar împrumuturile. O limbă poate avea mai puține, iar alta mai multe astfel de elemente împrumutate, venite din afară, în primul rând în vocabular, în funcție de energia, mobilitatea și posibilitățile de interacțiune ale vorbitorilor lor. Numeroase elemente eterogene, mai ales în vocabular, se găsesc, de exemplu, în limba evreiască, sau jidiș (Jiddisch), care este limba de comunicare — vorbită și literară — a evreilor din Europa de Est, deci și din Lituania, precum și a evreilor originari de acolo, răspândiți pe toate continentele. Jidiș are o structură gramaticală germanică, deoarece limba evreiască s-a format pornind de la germana medie superioară din perioada târzie (secolele XII—XIV) (Spätmittelhochdeutsch). Pe lângă elementul germanic, vocabularul său conține aproximativ un sfert de cuvinte de origine ebraică-aramaică, între o șesime și o zecime de cuvinte slave, provenite în principal din vechea polonă (Birnbaum, 1923; Karaliūnas, 1977), precum și numeroase cuvinte romanice. Limba evreiască nu poate fi numită mixtă, deoarece sistemul său gramatical, cu excepția câtorva elemente ebraice-aramaice, este germanic. Caracterul unei limbi și apartenența ei la un tip genetic sunt determinate de structura gramaticală, care aproape că nu este supusă influenței altor limbi și nu este împrumutată. Așadar, jidiș este o limbă germanică. În schimb, în procesul de formare a unei limbi mixte, sistemele limbilor folosite de indivizii bilingvi și aflate, prin urmare, în contact sunt modificate substanțial. Gramatica limbilor mixte este în multe cazuri rudimentară, iar vocabularul destul de limitat și primitiv. Dar nu se poate spune că limbile mixte sunt simple ansambluri de elemente eterogene. Totuși, ele au o structură proprie, specifică. O limbă mixtă este, de exemplu, ladino (numele provine din denumirea spaniolă a limbii latine), numită și džudezmo (în engleză Judeo-Spanish). Este o limbă provenită din spaniola secolului al XV-lea, cu numeroase împrumuturi de origine turcă, greacă și ebraică, folosită de evrei (sefarzi) în Peninsula Iberică și în Peninsula Balcanică, precum și în Africa de Vest. Amestecul limbii italiene cu elemente din franceză, spaniolă, arabă, greacă și turcă, folosit în bazinul Mării Mediterane, mai ales în partea sa estică (Levant), este lingua franca. Formarea termenului și a conceptului în sine datează din timpul cruciadelor (secolele XI, XII și XIII). Participanții la aceste expediții proveneau din diferite țări europene. Preoți, călugări și războinici, negustori și fierari, hamali și băieți de serviciu vorbeau fiecare limbi diferite, strămoșe ale limbilor engleză, franceză, italiană și germană de astăzi. Este adevărat că latina era limba religiei și a educației lor, dar nu toți participanții la cruciade o vorbeau. Nici nu cunoșteau cu toții limbile unii altora. Prin urmare, cruciații vorbitori de limbi diferite aveau nevoie de o limbă pe care să o înțeleagă toți. O astfel de 6 Limba care li se potrivea cel mai bine era provensala – lingua franca (literal „limba franceză”), folosită de negustori și marinari din diferite țări pe țărmurile sudice ale Mării Mediterane, de la Marsilia până la Genova (Samarin, 1968, p. 661). Denumirea lingua franca a devenit între timp în lingvistică un termen care desemnează o limbă folosită în comun în scopul comunicării de către oameni care vorbesc limbi diferite (Pei, 1966, p. 148). O limbă de tipul lingua franca era și russenorsk, tot o limbă mixtă. Înaintea Primului Război Mondial, era folosită în nordul Norvegiei de negustorii ruși și pescarii norvegieni. S-a format în secolul al XVIII-lea, prin comunicarea dintre comercianții ruși și norvegieni. Gramatica sa era rudimentară, alcătuită din elemente rusești și norvegiene. Pe lângă cuvintele norvegiene și rusești, cuprindea și cuvinte din germana de jos și din engleză. Căci pescarii din nordul Norvegiei întrețineau legături strânse cu Bergenul, unde germana de jos exercita o influență lingvistică importantă (Sommerfelt, 1971, p. 33). Așadar, limbile mixte nu apar în orice situație bilingvă. Limbile mixte se formează în condiții istorico-sociale foarte specifice, în regiuni cu contacte și schimburi etnice, culturale și comerciale intense. Acolo unde s-a format și există o limbă mixtă, a existat sau există și o tradiție socioculturală dublă. Împinsă de nevoile comunicării, un grup social încearcă să adapteze limba altui grup social. În procesul acestei adaptări, sistemul lingvistic este modificat și redus drastic: ceea ce nu există în limba maternă nu se păstrează nici în limba învățată. În această privință, este interesant faptul psihologic că utilizatorii înșiși ai limbii mixte nu sesizează modificarea și reducerea sistemului lingvistic. Olaf Broch (1927) a observat că utilizatorii de russenorsk erau convinși că vorbeau limba interlocutorilor lor: rușii credeau că vorbeau norvegiana, iar norvegienii – rusa. Pe de altă parte, nu toate limbile mixte se caracterizează printr-o structură gramaticală rudimentară, modificată drastic. Unele dintre ele pot avea un sistem gramatical complet, caracteristic unei limbi naturale, și pot fi folosite în scris și în literatură. Un astfel de exemplu este limba literară norvegiană riksmål (literal „limba statului”). Fonetică sa este norvegiană, dar distribuția fonemelor este daneză; în morfologie are elemente atât din norvegiană, cât și din daneză, iar vocabularul este alcătuit din cuvinte daneze și norvegiene. Riksmal a apărut în secolul al XIX-lea, când dialectele claselor mijlocii urbane norvegiene s-au contopit cu limba daneză provincială, așa-numita høytidssproget, „limba solemnă” (Sommerfelt, 1971, p. 26–27). Un tip aparte de limbi mixte îl constituie limbile pidžin (pidgin) (termenul însuși provine din cuvântul englezesc deformat business, „treabă, lucru; ocupație, afacere, business”). Prin trecerea limbilor engleză, franceză și portugheză prin filtrul limbilor indigene din Africa, Oceania și Asia și modificarea lor drastică, s-au format limbile pidžin engleză, pidžin franceză și pidžin portugheză. Ele au apărut din necesitatea comunicării în domeniul comerțului și al schimburilor și sunt folosite între grupuri. Așadar, îndeplinesc funcția de lingua franca. De pildă, limba pidžin engleză, mai exact limba pidžin derivată din engleză, funcționează în Camerun, China, Hawaii, Jamaica, Coreea, Melanezia și Sierra Leone. Limbile Pidžin sunt limbi moarte, deoarece nu au o comunitate lingvistică care să le folosească și pentru care ele să fie limbă maternă. Sunt limbi pur de contact. 7 Dar uneori limbile pidžin se pot dezvolta în limbi naturale. De pildă, pidžin melanezian s-a format ca mijloc de comunicare în comerț. Mai târziu, clasa conducătoare a plantatorilor l-a folosit în relațiile cu subordonații săi, având funcția de a da porunci. În mai puțin de cincizeci de ani de la începutul răspândirii pidžinului melanezian, acesta, numit noua limbă melaneziană, devine limba națională a Noii Guinee, folosită în administrație, educație, mass-media, religie și cultura spirituală. Copiii pot învăța limba de la părinții care folosesc pidžin în comerț și în schimburi și pot începe să o folosească atunci când comunică între ei. Astfel se poate forma o comunitate a cărei limbă maternă devine pidžin. Aceste limbi se numesc atunci limbi creole (spaniolul criollo și portughezul criulo, „indigen din Indiile de Vest de origine europeană”, sunt derivate din verbul criar, „a hrăni, a crește”, provenit din latinescul crēāre, „a crea; a naște”). Labai dažnai kreolų kalbos yra laikomos mišriomis kalbomis (plg., pvz., Rosetti, 1972, p. 112–118). Bet nuomonė, kad kreolų kalbose afrikietiška gramatika suderinta su romanų kalbų (portugalų, prancūzų, ispanų) žodynu, nėra pakankamai pamatuota. Pastarųjų metų tyrinėjimai (Taylor, 1972, p. 453–477) rodo, jog pagrindinė kreolų kalbų ypatybė yra smarkiai supaprastinta gramatika, ypač morfologija – neturi žodžių kaitybos fleksijos. L. Hjelmslevas (1938, p. 373–4) yra pareiškęs nuomonę, kad „kreolų kalbų gramatinė sistema (pagrindinių morfemų inventorius ir konfigūracija) yra optimalinė gramatinė sistema“. Komunikacijos požiūriu tokia interpretacija yra visai suprantama, nes apskritai kontaktinėse situacijose kalba kinta optimizacijos kryptimi: išlieka tik tie elementai ir modeliai, kurie yra būtini komunikacijai. Pidžin și limbile creole, după cum s-a menționat, apar în condiții istorico-culturale foarte specifice. De regulă, se localizează undeva în apropierea marilor rute maritime, în regiuni cu contacte și schimburi comerciale intense. Așadar, într-un fel sau altul, sunt legate de călătoriile pe mare și, se pare, nu pot fi mai vechi de secolul al XVI-lea, când au început călătoriile maritime regulate, comerțul și comunicarea cu populațiile indigene. Așadar, în primul rând, în anumite cazuri (deși foarte rar), o limbă de contact apărută și funcțională în urma unor contacte diverse, sau lingua franca, se poate dezvolta într-o limbă adevărată, naturală, de tipul limbii materne, adică o limbă transmisă din generație în generație, fără ajutorul vreunei alte limbi. În al doilea rând, în condiții istorico-sociale și culturale specifice, din două (sau mai multe) limbi se poate forma o a treia limbă, care reunește elemente din ambele (sau din mai multe) limbi. Însă cel mai adesea, o limbă sau un dialect poate fi înlocuit(ă) de o altă limbă sau de un alt dialect. 2. Înlocuirea limbilor sau a dialectelor Urmărind evoluția relațiilor dintre formele de existență ale limbii (limba vorbită standard, limba literară, dialectele etc.) în diverse societăți și situațiile concrete de bilingvism, precum și dinamica acestora (de exemplu, comportamentul lingvistic al imigranților în Statele Unite ale Americii, Brazilia etc.), se poate observa cu ușurință că o formă a limbii sau o limbă o poate înlocui pe alta, luându-i locul. Limbile comune, standardizate, au înlăturat graiurile tradiționale în Anglia, Franța etc.; dialectele sunt în prezent înlocuite în Germania, 8 Lituania etc. În secolul al XVIII-lea, limba maternă a locuitorilor Irlandei era gaelica, care aparținea ramurii limbilor celtice, dar în secolul al XIX-lea aproape toți irlandezii au început să folosească limba engleză. Înlocuirea unei forme a limbii sau a unei limbi cu alta este un fenomen pur extralingvistic: care dintre formele de existență ale limbii sau dintre limbile aflate în contact își cedează funcțiile alteia, sau invers, nu depinde deloc de particularitățile structurii sale. Ar fi greșit să credem, de exemplu, că limba latină a înlocuit limba galică datorită vocalismului său special sau sistemului verbal bogat. „Structura limbilor latină, arabă, spaniolă și engleză nu a predispus în niciun fel răspândirea acestor limbi cu mult dincolo de granițele lor inițiale. Ceea ce, în structura lor, a contribuit cât de cât la acest proces reflecta trăsăturile de caracter și de cultură ale popoarelor, care au determinat într-un fel sau altul desfășurarea ulterioară a evenimentelor”, remarcă lingvistul francez A. Martinet (Мартине, 1972, c. 81—82). Dialectele sunt adesea mai bogate decât limba comună care le înlocuiește. Totuși, în procesul de înlocuire a unui dialect sau a unei limbi există o regularitate psiholingvistică, și anume: limba sau forma de limbă care înlocuiește (de regulă, limba comună), în ochii utilizatorilor limbii, este foarte adesea prestigioasă și ocupă un loc înalt pe scara valorilor sociale. Dinamica relațiilor dintre limba comună și dialecte, precum și a situațiilor de bilingvism din societate, poate varia considerabil și depinde în mod direct de comportamentul lingvistic al grupului social. Deși, după cum s-a menționat, prestigiul limbilor comune, standardizate este ridicat, atracția diverselor grupuri sociale către acestea nu este uniformă. Locuitorii orașelor încep să folosească limba comună mai repede decât cei de la țară. În rândul păturilor urbane de jos, procesul de înlocuire a unei limbi cu alta este, de asemenea, mai rapid; el este deosebit de intens acolo unde sunt concentrați locuitori de diferite etnii și limbi, unde există mari colective de muncă multinaționale, iar limbile engleză și portugheză servesc drept mijloace de comunicare. Prin urmare, urbanizarea și industrializarea favorizează transformarea situațiilor bilingve în situații monolingve. În schimb, locuitorii satelor, fiind mai conservatori și mai puțin dispuși să adopte noutățile urbane, își păstrează limba maternă cel mai mult timp. Vechea limbă gaelică din Irlanda, unde engleza domină de altfel pretutindeni, încă supraviețuiește și astăzi la sate și este un simptom al opoziției rurale față de orașele anglicizate (Zawadowski, 1961, p. 22). Și limba lituaniană a fost purtată, de-a lungul secolelor de iobăgie și de moșii deznaționalizate, spre lumina renașterii naționale și a culturii naționale de către țăranii iobagi lituanieni. Aristocrații lituanieni, deși se considerau lituanieni, vorbeau poloneza. Astfel, în istoria Lituaniei găsim un caz destul de rar în care clasele superioare folosesc o limbă, iar păturile sociale inferioare — alta. Astfel de cazuri se întâlnesc încă în societăți în care relațiile de castă s-au manifestat de-a lungul secolelor. În sudul Indiei trăiesc, de exemplu, triburile toda, kota și badaga. Tribul toda se află în vârful ierarhiei sociale și folosește o limbă diferită de cea a triburilor kota și badaga, care îi servesc. Limbile comune, normate și standardizate sunt mai rezistente și au șanse mai mari să supraviețuiască decât cele care sunt doar vorbite și nu au o formă literară. Deosebit de viguroase sunt limbile popoarelor cu o cultură veche și bogată: prestigiul unei limbi este cu atât mai mare cu cât cultura pe care o deservește este mai bogată și mai diversă. În provinciile vestice ale Imperiului Roman, limba latină a înlocuit limbile celtice, dar nu a putut face nimic limbii grecești. Prestigiul civilizației grecești- 9 era atât de mare, încât limba greacă s-a păstrat nu doar ca limbă vorbită, ci și ca limbă a administrației în partea estică a Imperiului Roman și în Imperiul Bizantin. Raportarea administrației la o limbă influențează, de asemenea, soarta acesteia, supraviețuirea sau înlocuirea ei. În aproape toate țările Europei, limbile comune, standardizate au înlocuit sau sunt pe cale să înlocuiască dialectele și, în unele locuri, și limbile minorităților naționale, mai ales acolo unde reprezentanții minorităților lingvistice nu sunt supuși forței. „În astfel de cazuri, forța provoacă de obicei rezistență. De fapt, cel mai bun mod de a trezi o limbă muribundă este încercarea de a o înăbuși”, remarcă lingvistul norvegian Alf Sommerfelt (1971, p. 69). Una dintre cauzele renașterii naționale lituaniene din a doua jumătate a secolului al XIX-lea ar fi putut fi represiunile brutale ale țarismului și interzicerea presei lituaniene (Karaliūnas, 1983, p. 6). Unul dintre cei mai importanți factori — dacă nu chiar cel mai important — pentru soarta ulterioară a unei limbi este controlul social. Existența acestuia îi conferă limbii capacitatea de a supraviețui, de a se menține. Înainte de Primul Război Mondial, în satele din regiunea Klaipėda și din Prusia Lituania, tatăl hotăra ce limbă să vorbească el, familia și cei din gospodărie, însă decizia lui subiectivă trebuia să coincidă cu opinia vecinilor, căci, dacă cineva s-ar fi declarat german, deși în sat se știa că era lituanian, întregul sat l-ar fi luat în râs. Astfel de constrângeri psihologice nu îi afectau pe muncitorii agricoli și pe meșteșugari, așadar comportamentul lor nu mai făcea obiectul controlului social, iar germanizarea i-a învins mai întâi pe aceștia (Gerulis, 1932). Odată cu schimbarea condițiilor sociale sau din anumite motive de natură politică (tendințe separatiste de natură etnică sau politică), obiectul controlului social se poate schimba, iar controlul poate chiar să dispară cu totul. Acest lucru poate, la rândul său, să ducă la înlocuirea unei limbi cu alta. Jurgis Gerulis descrie un caz de înlocuire drastică a unei limbi și, totodată, de soartă tragică a acesteia (Gerullis, 1932). În satul său natal, Jogaudai, 50–60% dintre locuitori erau lituanieni. Nici nu se putea pune problema unei suprimări a limbii lituaniene de către autoritățile locale, deoarece autoritățile de atunci manifestau o mare bunăvoință față de fermierii lituanieni. Prin urmare, în 1914, perspectivele ca limba lituaniană să fie înlocuită erau foarte reduse. Dar, în 1925, în sat mai rămăseseră doar trei lituanieni. Cum s-a putut întâmpla ca, într-un deceniu, limba lituaniană să fie aproape complet înlocuită de germană? Mulți lituanieni nu s-au întors din război. O parte dintre locuitorii din Jogaudai au fost deportați în Rusia, unde lituanienii mai în vârstă au murit. După alipirea regiunii Klaipėda de Lituania, aceeași limbă și același sânge nu au mai fost în stare să învingă înstrăinarea apărută ca urmare a apartenenței îndelungate la două spații culturale cu totul diferite — cel prusaco-german și cel polono-rus. Procesul de germanizare a fost accelerat în mod deosebit de faptul că, datorită unei culturi agricole și unei bunăstări materiale mult superioare, lituanienii din Lituania Mică se considerau superiori lituanienilor din Lituania: nu doreau să fie identificați cu oamenii încălțați în opinci de dincolo de graniță și au început să se rușineze de limba maternă și de naționalitatea lor. Și mai înainte îi priviseră de sus pe įpulakus (din cuvântul polonez polak „polonez”), cum îi numeau în derâdere pe lituanienii de dincolo de Nemunas. Din această cauză, după alipirea regiunii Klaipėda la Lituania, s-au identificat cu germanii, egalii lor din punctul de vedere al culturii materiale. Acum dispăruseră forțele sociale din cauza cărora lituanianul care se declarase german ar fi fost luat în râs, iar calea germanizării era deschisă. 10 Din acest exemplu reiese clar că, înainte ca limba să se schimbe, dispare sentimentul conștiinței naționale. Această concluzie este confirmată și de procesul de slavizare a lituanienilor din regiunea Vilnius (vezi mai jos). A doua, noua limbă o înlocuiește pe limba maternă nu dintr-odată, ci treptat. Acest proces nu trebuie să perturbe comunicarea dintre membrii societății. Mai întâi, noua limbă ocupă locul celei vechi doar în anumite sfere de utilizare. De exemplu, membrii adulți ai societății sau ai grupului social pot folosi noua limbă în relațiile cu autoritățile sau în armată, iar generația tânără — la școală. Limba maternă continuă însă să fie folosită în familie și în comunicarea informală. U. Weinreich (1968, p. 107) consideră, de asemenea, că ocuparea unor sfere de utilizare reprezintă înlocuirea unei limbi cu alta și o numește parțială. Trecerea treptată a societății la o altă limbă se reflectă în familii prin faptul că bunicii vorbesc o limbă, iar generația mai tânără, de obicei copiii, folosește deja o altă limbă. Astfel, grupul limbii materne coincide cu grupul de vârstă, ceea ce constituie manifestarea sincronă a înlocuirii unei limbi cu alta (Weinreich, 1968, p. 94). Părinții sunt de obicei bilingvi sau polilingvi și vorbesc acasă simultan două sau mai multe limbi. O asemenea evoluție lingvistică au cunoscut-o, de pildă, majoritatea lituanienilor stabiliți de multă vreme în Letonia: cercetarea situației lor lingvistice a arătat că bunicii vorbiseră adesea lituaniana, părinții — două până la cinci limbi, iar copiii — o singură limbă nematernă (Garšva, 1985, p. 124). Trebuie subliniat că bilingvismul sau polilingvismul familial este condiționat, de cele mai multe ori, de căsătoriile mixte. De pildă, în 1925, 1930 și 1932, doar 20% dintre lituanienii care locuiau în Letonia se căsătoreau între ei; majoritatea căsătoriilor lor erau cu letoni, iar celelalte — cu polonezi, ruși și germani (Garšva, 1984, p. 85). Așadar, în condiții sociale, psihologice și lingvistice favorabile, perioada de înlocuire a limbii este relativ scurtă — a treia generație este deja monolingvă și consideră noua limbă drept limba maternă. 64 În satele din împrejurimile localității Ciskodas (cea mai îndepărtată insulă lingvistică lituaniană din Latgale, la 90 km de granița Lituaniei), în 1851 locuiau 300—400 de lituanieni. Când K. Garšva a vizitat locul în 1977, a găsit doar vreo zece bătrâni care înțelegeau lituaniana și mai puteau vorbi puțin. Potrivit mărturiei reprezentanților înșiși ai limbii lituaniene, majoritatea încetaseră să mai vorbească lituaniana între ei în jurul anului 1930, când, după moartea celor vârstnici, limba letonă s-a impus în familiile mixte (Garšva, 1984, p. 87). Un interval similar este atestat și de înlocuirea limbii lituaniene cu cea poloneză (vezi mai jos). Limba aflată în retragere, lipsită de funcția comunicativă, este nevoită să dobândească o conotație aparte și funcții speciale, de pildă, una ezoterică (părinții vorbesc în limba veche când vor să ascundă ceva de copii) sau comică (rubricile de umor din ziare și reviste). Copiii imigranților din America găsesc amuzant un cuvânt rostit în limba veche, limba părinților. Cei mai în vârstă privesc noua limbă, folosită de copii, ca pe un moft al modei. De aceea, împrumută din ea numeroase cuvinte și expresii, pentru ca vorbirea să pară tinerească, modernă și elegantă. Aceste afirmații sunt bine susținute de dinamica unică a situațiilor sociolingvistice din regiunea Vilnius. S-a constatat că, pe teritoriul Lituaniei etnografice, limba poloneză este folosită, începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în trei areale compacte — Vilnius, Kaunas și Smalvos (Turska, 1982, p. 21). Primul areal cuprinde, pe lângă împrejurimile orașului Vilnius, fostele districte Pabradė, Paberžė, Nemenčinė și Maišiagala, precum și părți din districtele Joniškis, Giedraičiai, Širvintos și Musninkai. Arealul Kaunas se întinde la nord de Kaunas, în zona Vandžio 11 galas, între Nemunas, Neris și Nevėžis, iar arealul Smálvos se află în colțul de nord-est, aproape de Zarasai (satele Tūrmantas, Smálvos, Bernotiškės, Lupėnka, Šántupiai, Gaidė și altele). Aceste areale nu sunt legate geografic între ele și se află departe de Polonia etnografică. Aceste insule ale limbii poloneze de pe teritoriul limbii lituaniene s-au format relativ târziu (Turska, 1982, p. 21; Vidugiris, 1971). H. Turska, care a cercetat dialectele poloneze locale înainte de al Doilea Război Mondial, spune că a întâlnit țărani din partea locului în vârstă de 80—90 de ani, care încă știau lituaniana, mai bine sau mai puțin bine (Turska, 1982, p. 44). Trebuie spus că asemenea localnici au fost găsiți nu doar unul și mult mai târziu. În perioada 1956—1969, când se colectau materiale dialectologice pentru „Atlasul limbii lituaniene”, în arealul limbii poloneze din Vilnius au fost găsiți numeroși reprezentanți ai generației vechi, în vârstă de 70—100 de ani, care își aminteau bine că majoritatea locuitorilor regiunii vorbiseră între ei numai lituaniana. Mulți dintre cei mai tineri afirmau, de asemenea, că părinții lor vorbeau lituaniana doar între ei sau cu vecinii de aceeași vârstă, însă încercau să nu vorbească lituaniana cu copiii în familie. Au fost întâlniți și mai mulți oameni care înțelegeau lituaniana, cunoșteau înțelesurile multor toponime, nume de animale și ale altor cuvinte, puteau spune câte o propoziție, număra și își aminteau diferite înjurături folosite de bătrânii de odinioară, dar nu mai erau în stare să vorbească. Este interesant că, la mulți dintre ei, cunoașterea limbii lituaniene și fluența în aceasta creșteau cu atât mai mult cu cât se gândeau mai îndelung la ea și se străduiau mai mult să și-o amintească; cu atât puteau vorbi mai bine în această limbă. Pe baza acestor vorbitori ai dialectului, care știau lituaniana mai bine sau mai puțin bine, în perioada 1956—1969 au fost cercetate și descrise, conform „Programului de colectare a materialelor pentru Atlasul limbii lituaniene”, dialectele din împrejurimile localităților Nemenčinė, Ažulaukė, Sužionys, Paberžė, Maišiagala și din alte zone (Vidugiris, 1971, p. 242—243). Au fost întâlniți bunici în vârstă de 70—80 de ani, care își aminteau și vorbeau lituaniana, și în împrejurimile localității Kernavė (Vidugiris, 1972, p. 271). Așadar, aceste date arată clar că polonizarea țăranilor lituanieni nu este un fenomen vechi. Până aproximativ la mijlocul secolului al XIX-lea, limba predominantă în aproape tot ținutul Vilnius de la acea vreme era lituaniana (Vidugiris, 1971, p. 236). Acest lucru este confirmat clar de istoricii M. Balinskis și T. Lipinskis, care cunoșteau bine regiunea: „Ținutul Vilnius este locuit de lituanieni. Însă limba lituaniană predomină neîntrerupt numai în partea de nord, adică pe malul drept al râului Neris; în partea de sud, chiar lângă Vilnius, ea a cedat locul limbii poloneze; mai departe, satele în care se vorbește lituaniana se amestecă cu sate în care se folosește limba polono-rusă [adică belarusă. — S. K.]. Totuși, printre locuitorii satelor din acest ținut, limba lituaniană le întrece pe amândouă celelalte”, scriau ei în 1846 în cartea „Starożytna Polska pod względem historycznym, geograficznym i statystycznym” (vol. 3, p. 122). Așadar, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, malul stâng al râului Neris, adică partea de sud-est a ținutului Vilnius, până la Vilnius inclusiv, era încă în întregime lituanofon. Acest lucru este arătat și de harta etnografică a părții europene a Rusiei, întocmită de P. Kėpenas pe baza utilizării limbilor și bazată pe datele recensământului din prima jumătate a secolului al XIX-lea (1834?). Materialele etnografice adunate în 1857 de P. Kėpenas prin intermediul clericilor catolici arată că în împrejurimile localităților Verkiai, Riešė și Karvys, precum și, în parte, în cele ale localităților Maišiagala, Kernavė și Dubingiai, se vorbea atât lituaniana, cât și poloneza. În împrejurimile localității Nemenčinė, polonezii locuiau numai în orășel și la casa parohială (Vilnius ir Vilniaus kraštas, p. 75—76). 12 Chiar și în orașul Vilnius și în împrejurimi, unde se creaseră de mult timp condiții favorabile pentru extinderea limbii polone, se vorbea încă destul de mult lituaniana. Potrivit datelor lui P. Kėpenas din 1857, parohiile Sf. Ioan, Sf. Duh, Sf. Iacob, Sf. Rafael, Bernardinii și Antakalnis erau mixte (el scrie „lituanieni și polonezi”) (Vilnius ir Vilniaus kraštas, p. 74). M. Balinskis (1835, p. 61), autorul primei istorii a orașului Vilnius, scria: „Locuitorii orașului Vilnius sunt, după origine, lituanieni, ruși, germani și evrei”. Și insulele slave aflate anterior în aria limbii lituaniene au început să se extindă rapid în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și să se unească între ele; ca niște valuri, ele ocupau tot mai multe sate lituaniene. Dar, alături de limbile slave — belarusa, rusa și polona — continua să existe și limba lituaniană, păstrată în unele locuri din Vilnija chiar până la începutul secolului al XX-lea. Pe baza documentelor de arhivă (de exemplu, ancheta economică din 1872, la care au răspuns funcționari locali și învățători), A. Vidugiris (1971, p. 241) a stabilit că, în deceniul al optulea al secolului precedent, locuitorii din împrejurimile localităților Nemenčinė, Paberžė și Riešė erau bilingvi sau multilingvi. De pildă, în multe familii din comuna Nemenčinė se vorbea poloneza și, în parte, belarusa, iar „la adunări sau întruniri, lituaniana și, în parte, rusa”. În comuna Paberžė se vorbea poloneza și lituaniana, în jurul localității Riešė — „mai ales poloneză-samogitiană și, din când în când, rusă-lituaniană”, iar în jurul localității Maišiagala — lituaniana, poloneza și belarusa. Datele culese de A. Plater în 1890 arată că valul de slavizare ajunsese până la sate lituaniene situate și mai la nord de Vilnius, deși se vorbea încă destul de mult și lituaniana: de exemplu, în comuna Maišiagala, din 7 864 de locuitori, 2 207 vorbeau lituaniana; în comuna Širvintos, dintre cei 13 146 de oameni, 8 491 erau lituanieni; în comuna Musninkai, 6 199 dintre cei 6 423 de locuitori foloseau limba lituaniană etc. După redobândirea dreptului de a tipări cu caractere latine, aflăm mai ales din relatări neoficiale din ziare că, la începutul secolului al XX-lea, se mai vorbea lituaniana în jurul localității Dubingiai — de jumătate dintre locuitori, în jurul localității Joniškis — de jumătate dintre locuitori, în jurul localității Nemenčinė — de o treime dintre locuitori, în jurul localității Paberžė — de o treime dintre locuitori, în jurul localității Maišiagala — de o treime dintre locuitori (potrivit altor date, de două treimi), iar în jurul localității Karvys — în trei sate (potrivit altor date, de o treime dintre locuitori) (Vidugiris, 1971). Materialele culese pentru „Atlasul limbii lituaniene” arată că, ici și colo, în jurul localităților Nemenčinė și Riešė, unde astăzi predomină dialectul local polonez, trecerea lituanienilor la limba polonă s-a făcut prin intermediul limbii belaruse (Vidugiris, 1971, p. 245). Însă, în multe cazuri, țăranii lituanieni au trecut la limba polonă direct din propria lor limbă, lituaniana, fără intermedierea limbii belaruse. Atrage atenția faptul că aria limbii polone se întinde de-a lungul vechii limite etnografice lituaniano-belaruse: limba polonă s-a răspândit în acele regiuni în care pătrunderea elementului belarus în aria limbii lituaniene, avansul limbii belaruse și retragerea limbii lituaniene au fost cele mai accentuate (Turska, 1982, p. 26, 29, 58). Acolo unde limita etnografică lituaniano-belarusa era mai stabilă, de exemplu în împrejurimile localității Švenčionys, procesul de asimilare a lituanienilor a fost mult mai lent; în unele locuri, lituanienii s-au belarusizat sub pretextul polonizării. Aceasta arată că limba polonă s-a răspândit și s-a înrădăcinat mai ales acolo unde tradiția lingvistică slăbise și se erodase. Aceste fapte confirmă încă o dată că pierderea conștiinței naționale și dispariția controlului social precedă adoptarea unei alte limbi. 13 Dintre limbile folosite — lituaniana, belarusa, rusa și polona — a învins limba polonă, care venea dinspre biserică, conac și oraș (Vilnius și Daupgilis), deși era vorbită de puțini oameni. Un rol important l-a avut și apartenența religioasă comună (catolică), în timp ce între belarușii ortodocși și polonezii catolici exista o barieră religioasă, care a contribuit considerabil și la păstrarea limbilor lor. În plus, apartenența la confesiunea catolică a început adesea să fie echivalată cu apartenența la națiunea poloneză. Prin urmare, majoritatea locuitorilor, indiferent de originea sau limba lor maternă, au început să se considere polonezi în funcție de religie (Vidugiris, 1983, p. 53). Așadar, în satele lituaniene, limba polonă s-a răspândit mai întâi ca limbă a clasei superioare (nobililor, preoților și orășenilor) și a religiei, precum și ca limbă a statului, a învățământului și a culturii, ceea ce a făcut din ea o limbă de prestigiu în ochii țăranilor lituanieni. Aria limbii polone din Kaunas s-a format când, în secolul al XIX-lea, țăranii din împrejurimi au preluat limba polonă de la numeroasele cătune nobiliare („akalicų”) de aici, prin contactele constante. Trecerea de la lituaniană la polonă s-a făcut printr-o etapă intermediară de bilingvism. Bilingvismul lituaniano-polonez din multe parohii ale regiunii Vilnius a fost de scurtă durată — generația a treia nu mai înțelegea lituaniana și vorbea doar polona. Potrivit lui H. Turska (1982, p. 54), un rol decisiv în acest proces, „în scăderea catastrofală a numărului de lituanieni din districtul Vilnius”, l-au avut căsătoriile mixte, în special femeile. Se știe, în general, că femeile au un rol conservator în evoluția limbii — își transmit limba maternă copiilor și păstrează astfel tradiția lingvistică. Dar, în cazul de față, din păcate, lucrurile au stat invers — în procesul de polonizare, rolul dominant l-au avut femeile. Din relatările unor oameni în vârstă, H. Turska (1982, p. 45) a aflat că limba lituaniană a fost folosită cel mai mult timp când oamenii lucrau undeva departe de casă, pe câmp sau în pădure; acasă, în familie, era o limbă blestemată — nu o foloseau de teamă că și copiii ar putea să o învețe („Deși tatăl era lituanian, mămica era poloneză, de aceea vorbeam și noi poloneza”). La o cercetare mai atentă, se dovedea că acea „mămică” poloneză era din același sat sau dintr-un sat învecinat, iar părinții ei, la fel ca părinții tatălui, vorbiseră numai lituaniana până la moarte. Această atitudine negativă a femeii față de limba lituaniană („Mama se supăra când bunicii vorbeau lituaniana cu copiii; odată l-a și alungat pe bunic din casă”), se pare, provenea dintr-o orientare practică, din dorința ca propriii copii să ocupe un loc mai bun, o poziție socială mai înaltă, poate și dintr-o anumită vanitate a ei („Folosirea unei limbi mai nobile mă face mai nobilă etc.”). Rolul femeii în procesul renunțării la limba lituaniană este confirmat și de observațiile lui A. Vidugiris (1972, p. 271): familia lui S. Ručinskas, un bun vorbitor de lituaniană din împrejurimile localității Kernavė, i-a împiedicat în toate felurile cercetarea dialectului — mai ales soția și fiicele sale, care nu îndrăgeau limba lituaniană. Așadar, femeia a fost factorul determinant pentru ca propriii copii să nu mai cunoască deloc sau aproape deloc limba lituaniană, pe care o foloseau părinții ei și pe care ea însăși o vorbise în copilărie; cu alte cuvinte, pentru ca perioada bilingvismului să fie atât de scurtă. S-a stabilit că, în multe locuri din regiunea Vilnius, bilingvismul lituaniano-belarus și trecerea lituanienilor la limba belarusă sunt anterioare din punct de vedere istoric (Vidugiris, 1971, p. 245–246; 1983, p. 53–58). Deși în prima jumătate a secolului al XIX-lea elementul polonez s-a întărit în Lituania, contribuind la răspândirea și îmbunătățirea cunoașterii limbii polone, el nu a provocat o polonizare în masă. În prima jumătate a secolului al XIX-lea nu existau încă cauze speciale care să provoace o polonizare în masă. 14 Abandonarea rapidă a limbii lituaniene și trecerea în masă a țăranilor lituanieni la limba polonă au coincis cu desființarea iobăgiei (1861) și cu răscoala din 1863–1864; cu alte cuvinte, au coincis în esență cu instaurarea relațiilor de producție capitaliste la sate și cu intensificarea luptei dintre proprietarii de pământ și clerul de orientare poloneză, pe de o parte, și funcționarii țarului, pe de altă parte, pentru influența asupra țăranilor lituanieni (Vidugiris, 1983, p. 54–55). Prin urmare, se poate presupune că principala cauză a polonizării în masă a populației rurale lituaniene au fost schimbările socioeconomice fundamentale din viața țăranilor — eliberarea din iobăgie și îmbogățirea lor. Ca și în timpul Marelui Ducat al Lituaniei, și acum diferența lingvistică dintre păturile superioare și cele inferioare ale societății era legată de diferența de clasă. Limba polonă a pătruns mai întâi în gospodăriile țăranilor înstăriți și ale celor care ocupau anumite funcții (șaltîși, pădurari etc.) (Turska, 1982, p. 56). Lituanienii numeau orice persoană care vorbea poloneza șleahtic, iar a fi șleahtic însemna a aparține păturii superioare. După ce a descris și analizat situația lingvosocială actuală din împrejurimile Kernavė, A. Vidugiris (1972, p. 272) a ajuns la concluzia că asimilării i-au cedat mai întâi orășelul Kernavė și domeniile învecinate mai apropiate (de exemplu, Kriveikiškis, Kernavėlė etc.), precum și satele privilegiate într-un fel sau altul, de pildă cele scutite de iobăgie (precum Semeniškiai, Ramonėškiai etc.). Așadar, motivul social a fost, se pare, unul dintre cele mai importante pentru care țăranii lituanieni au început să vorbească poloneza. Schimbările socioeconomice și tendințele de democratizare au dat naștere în Lituania etnografică la două fenomene socioculturale complet diferite. Pe de o parte, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în interiorul Lituaniei, din rândul oamenilor dornici de educație și de știință s-a format o intelectualitate națională tot mai numeroasă, care a orientat renașterea națională lituaniană pe o cu totul altă cale. Pe de altă parte, la granița etnografică dintre lituanieni și belaruși, unde conștiința națională lituaniană se estompase considerabil, s-a conturat o înclinație în masă a țăranilor lituanieni de a folosi limba polonă ca limbă a culturii, educației și religiei. H. Turska (1982, p. 29) teigia, kad lietuvių valstiečių perėjimas į lenkų kalbą buvęs gaivališkas, stichiškas. Žymesnio vaidmens negalėjęs suvaidinti nė lenkiško elemento sustiprėjimas Lietuvoje XIX a. pirmoje pusėje, Vilniaus universiteto klestėjimo metu. Daugeliu atvejų iš tikrųjų taip galėjo būti. Bet tai buvo keletą šimtmečių trukusios sąmoningos ir organizuotos polonizacijos politikos, varytos per bažnyčią ir dvarus, padarinys. Tiesa, ligi Žečpospolitos padalijimų (1772, 1775 ir 1795 m.) Lietuvos Didžiojoje Kunigaikštystėje nebuvo kompaktiškų lenkų kalbos arealų, nes lenkiškas elementas neturėjo Lietuvoje palankių sąlygų tarpti ir plėtotis. Potrivit datelor recensământului populației din 1897, în gubernia Vilnius de atunci se aflau 3151 de persoane venite din regiunile etnografice ale Poloniei; în orașul Vilnius însuși erau 1702 asemenea persoane. Acest număr îi include nu numai pe polonezi, ci și pe evreii din Polonia, dintre care majoritatea ar fi putut proveni din Polonia. Înainte de ocuparea sa în 1919 de către legiunile generalului Żeligowski, polonezii ar fi putut reprezenta 1–1,5% din totalul populației regiunii Vilnius. Numai în districtele Gardinas și Augustavas procentul lor ar fi putut fi mai mare (Vilnius ir Vilniaus kraštas, p. 108–109). Statutul Lituaniei le interzicea polonezilor să dețină domenii sau alte terenuri în Marele Ducat al Lituaniei. Dreptul de a dobândi orașe, starostii și domenii, precum și de a închiria sau 15 de a administra bunuri imobile le revenea numai lituanienilor, samogițienilor și belarușilor născuți în Marele Ducat al Lituaniei și stabiliți aici din vechime. Limba oficială a Marelui Ducat al Lituaniei era limba slavă de cancelarie. „А писарь земский имеет по руски литерами и словы рускими все листы и позвы писати“, se spune în Statutul Lituaniei din 1566 (capitolul IV, articolul 1). Alături de aceasta, limba polonă s-a răspândit treptat. În secolul al XVI-lea și mai ales în secolul al XVII-lea, prin folosirea limbilor slavă de cancelarie și polonă, s-a ajuns la un compromis interesant: formulele juridice de la începutul și sfârșitul actului erau redactate în limba cerută de lege — slavona de cancelarie —, însă conținutul actului în sine era în polonă. Această situație a durat până în 1697. Atunci a fost recunoscută predominanța de facto a limbii polone, care a fost ridicată la rangul de limbă oficială a Marelui Ducat al Lituaniei. Primele focare ale limbii și culturii poloneze din Lituania au apărut în domeniile magnaților, în biserici și în orașele mai mari. Utilizatorii propriu-ziși ai limbii polone erau păturile superioare și mijlocii ale societății lituaniene — magnații, clerul catolic, orășenii bogați și mica șleahtă. Prin intermediul lor, limba polonă s-a răspândit și în celelalte pături. Încă de la introducerea creștinismului în Lituania, preoții erau polonezi, deoarece nu existau preoți lituanieni. Abia la sfârșitul secolului al XVI-lea au început să fie pregătiți și preoți lituanieni la seminarul din Vilnius, fiind instituite burse pentru ei. Principalul focar de răspândire a limbii polone a fost biserica: predicile se țineau în polonă, enoriașilor lituanieni li se cerea să știe rugăciunile în polonă, iar limba lituaniană era considerată păgână și, prin urmare, nepotrivită pentru biserică (Stosunki litewsko-polskie w diecezji Wileńskiej, 1913). De aceea, nu este de mirare că până în secolul al XVI-lea impunerea limbii polone și disprețul față de limba lituaniană, precum și renunțarea la aceasta, ajunseseră atât de departe, încât spiritele mai luminate ale vremii, de pildă M. Daukša, au simțit nevoia să apere limba maternă și folosirea ei: „Deși, ca să spun adevărul, puțini dintre noi, mai ales cei de neam nobil, nu știu poloneza și nu pot citi predici scrise în polonă, totuși, după părerea mea, cei mai mulți sunt cei care nu înțeleg limba polonă sau o cunosc doar puțin. Știu cât de mult prețuiesc, iubesc și îndrăgesc toate popoarele operele scrise în limba maternă (de aceea, cred, toate popoarele s-au apucat să traducă în propriile limbi cărți din alte limbi); numai poporul nostru lituanian [adică nobilimea. — S. K.], învățând limba polonă și folosind-o, și-a disprețuit, neglijat și aproape renegat atât de mult propria limbă, încât oricine vede limpede acest lucru, dar cu greu s-ar găsi cineva care să-l laude pentru asta“, scria M. Daukša în „Cuvântul către binevoitorul cititor“ din Postilė, publicată la Vilnius în 1599 (Lietuvių literatūros istorijos chrestomatija, p. 65). Procesul de răspândire și impunere a limbii polone s-a intensificat treptat. Începând din 1737, în bisericile din Vilnius nu s-au mai ținut predici în lituaniană. La Universitatea din Vilnius, până în 1812 cursurile se țineau în latină, dar treptat s-a impus limba polonă, iar înainte de închiderea universității majoritatea profesorilor erau polonezi. În toată perioada existenței sale, Universitatea din Vilnius a publicat o singură carte în lituaniană — „Bites“ de K. Nezabitauskis (1823). Politica deliberată și organizată de polonizare, aplicată în primul rând prin intermediul bisericii, și-a produs efectul: lituanienii de la oraș și, în parte, și cei de la sat, mai ales acolo unde tradițiile naționale slăbiseră considerabil, s-au obișnuit treptat cu ideea că limba lituaniană este vulgară, țărănească și nepotrivită pentru a fi folosită în biserică și în alte locuri publice. Rolul bisericii în procesul de polonizare se vede și din soarta lituanienilor din Letonia, unde, începând din secolul al XIX-lea 16 În sud-estul central al Letoniei și în orașe, localnicii lituanieni nu deveneau letoni, belaruși sau ruși, ci mai ales se polonizau. De exemplu, în districtul Iłūkšta, în 1860 au fost înregistrați 5023 de lituanieni și 3828 de polonezi, iar în 1897 – 6986 de lituanieni și deja 11 380 de polonezi. Numărul lituanienilor și al polonezilor a crescut în mod disproporționat nu din cauza diferențelor în sporul natural, ci ca urmare a polonizării unei părți a lituanienilor, deoarece letonii au început să se stabilească în acel district abia după 1850 și aveau altă confesiune. În împrejurimile localității Laukesa din districtul Iłūkšta (la 6 km sud de Daugavpils), numărul lituanienilor a scăzut astfel: în 1904 erau aproximativ 87% lituanieni (din 4000 – 3500), în 1914 – 25%, în 1930 – 14,1%, în 1935 – 6,8% și în 1969 – 1%. Biserica a reușit să înrădăcineze asemenea tradiții puternice de polonizare: împrejurimile menționate nu mai aparțineau statului polono-lituanian din 1772, iar șerbia a fost desființată în jurul anului 1817 (Garšva, 1985, p. 124). S-a stabilit (Nitsch, 1925; Turska, 1982, p. 64) că limba polonă folosită de straturile superioare și de mijloc ale societății lituaniene (polszczyzna litewska), din punct de vedere istoric, este o variantă locală a limbii polone literare (koiné), formată pe baza unei limbi străine. Această concluzie este susținută și de faptul că, practic, toți polonismele din limba lituaniană au echivalente în limba polonă literară, dar nu și în dialectele acesteia. Prin urmare, ele provin dintr-o variantă a limbii polone comune, folosită în Lituania și Belarus (polszczyzna kresowa). Din același motiv, există numeroase polonisme comune limbilor lituaniană și belarusă, cf., de exemplu, lituan. ambaras „necaz, dificultate” — belarus. амбарас (< lenk. ambaras); arpavóti „a curăța cerealele cu ciurul” — арфоваць (< lenk. arfować); bėdà „un asemenea car de bicicletă” — бяда (< lenk. bieda, bida) și altele. Polonismele din dialectele samogițiene (de exemplu, čiōnglis, koñpėlius, krėderas, lañpartas și altele) par să fi fost preluate direct din limba polonă folosită în conace (dar nu din dialectele sudice ale limbii lituaniene). Majoritatea polonismelor regionale sunt folosite alături de cuvinte lituaniene cu sens echivalent. Aceasta arată că prin folosirea cuvintelor polone („ale conacelor”) se urmărea împodobirea și înnobilarea limbii lituaniene, așa cum se întâmplă astăzi în situațiile de bilingvism belarus-polon, când se vorbește belarusa (Адамовичуте, 1982). Se știe că limba polonă este folosită pe scară largă și în Belarus, mai ales în partea sa de vest, însă, ca a doua limbă, este folosită în primul rând de belarușii catolici. De exemplu, locuitorii ortodocși ai satelor din districtul Hrodna nici măcar nu o cunosc (Чекман, 1982, с. 126). O excepție o constituie însăși extremitatea nord-vestică a Belarusului, în jurul localităților Sopockin și Trakininkai (Трокеники), unde localnicii vorbesc numai poloneza, dar acest teritoriu era lituanian până nu demult. Se pare că locuitorii săi au trecut la limba polonă direct din limba lituaniană (Гринблат, 1968, с. 148–160). Prin urmare, în Belarus, folosirea limbii polone nu formează un areal continuu; aici, poloneza este folosită ca a doua limbă, alături de belarusa maternă. Așadar, în Belarus, limba polonă funcționează ca un anumit interdialect, a cărui esență constă în caracterul său adstratic (Чекман, 1982, с. 124–128). Funcția de interdialect era îndeplinită și de varianta limbii polone (polszczyzna litewska), folosită în Marele Ducat al Lituaniei și, mai târziu, după includerea Lituaniei în Imperiul Rus (în 1795), de straturile superioare și mijlocii-superioare ale societății lituaniene. Prin urmare, folosirea limbii polone în Belarus diferă în mod fundamental de folosirea ei în Lituania, unde poloneza a devenit limba maternă pentru o anumită parte a populației și 2. 1880 2793 17 unde funcționează ca dialect lingvogeografic. Din punct de vedere istoric, cele două forme ale limbii polone (polszczyzna kresowa) folosite la marginile arealului etnografic polonez — dialectul popular lingvogeografic și interdialectul — reprezintă două stadii ale evoluției sociolingvistice a aceluiași fenomen: limba vorbită comună polonă (koiné) a devenit interdialect, folosit odinioară de șleahtă, clerici și orășeni, iar din acesta s-a dezvoltat dialectul popular lingvogeografic al limbii polone (arealele lingvistice poloneze din Vilnius, Kaunas și Smalvos). Analiza dinamicii sociale a situațiilor de bilingvism permite formularea următoarelor concluzii. 1. Status quo al situațiilor de bilingvism se poate menține mult timp. Totuși, în anumite condiții social-istorice, situațiile de bilingvism se pot transforma. Situațiile de bilingvism pot fi eliminate în două moduri: a) limba comunității este înlocuită, locul ei fiind luat de o altă limbă; b) se formează o limbă mixtă, alcătuită din elemente și trăsături ale ambelor limbi. Însă acest lucru se întâmplă numai în cazuri excepționale, în condiții istorico-sociale foarte specifice, mai exact în regiuni cu contacte și schimburi etnice, culturale și comerciale intense. Acolo unde se formează și există o limbă mixtă, a existat sau există și o tradiție socioculturală duală. 2. Înlocuirea unei limbi cu alta trece întotdeauna printr-un stadiu de bilingvism. Noua limbă, a doua, ia treptat locul celei vechi. La început, ea este folosită numai în anumite sfere (în administrație, în învățământ, în biserică) și de anumite grupuri sociale — straturile superioare și mijlocii ale societății (locuitorii orașelor, clericii, nobilii). 3. În stadiul inițial, noua limbă, a doua, funcționează în multe cazuri ca mijloc regional de comunicare — interdialect, interlimbă sau lingua franca. Abia mai târziu devine un dialect lingvogeografic (limbă). Interdialectul, lingua franca și dialectul lingvogeografic (limba) sunt, din punct de vedere istoric, două stadii ale evoluției sociolingvistice a aceluiași fenomen. 4. De regulă, înaintea înlocuirii unei limbi are loc estomparea conștiinței naționale. În situațiile de bilingvism și de contact lingvistic, existența conștiinței naționale se manifestă sub forma patriotismului lingvistic și a controlului social. Alegerea limbii în situațiile în care se folosesc două sau mai multe limbi face obiectul controlului social. С. КАРАЛЮНАС SITUAȚIILE BILINGVE ȘI DINAMICA LOR SOCIALĂ Rezumat În cazurile în care două limbi care funcționează în societate sunt folosite în domenii diferite și în scopuri diferite, situațiile bilingve sunt stabile și, de obicei, persistă mult timp. Totuși, în anumite condiții social-istorice și culturale, situațiile bilingve evoluează spre dispariția lor. Limbile mixte (precum limbile pidgin, lingua franca sau limbile creole) se formează în condiții social-istorice specifice, în regiunile rutelor maritime, ale contactelor etnice și culturale intense și ale schimburilor comerciale. 18 Înlocuirea unui dialect sau a unei limbi reprezintă un proces sociolingvistic de lungă durată. Forma de existență a limbii care înlocuiește (în principal, limba literară vorbită) și cea de-a doua limbă ocupă, de regulă, o poziție înaltă în sistemul de valori al societății și se bucură de un prestigiu mai mare în rândul vorbitorilor dialectului sau limbii respective. În stadiile inițiale ale bilingvismului, forma care înlocuiește limba și cea de-a doua limbă funcționează adesea ca interdialect și interlimbă (lingua franca). În fazele ulterioare ale dezvoltării, ele devin, respectiv, dialect lingvogeografic și limbă națională. Interdialectul și interlimba, pe de o parte, și dialectul lingvogeografic și limba națională, pe de altă parte, reprezintă două forme sociolingvistice ale unuia și aceluiași fenomen. Prevederile teoretice sunt ilustrate prin exemple privind evoluția diferitelor limbi ale lumii și, mai ales, prin fapte din istoria limbii lituaniene și a dialectelor sale din periferie — în zona de graniță lituano-belarusă, în Letonia și în fostul ținut Klaipėda, unde au existat mult timp contacte lingvistice intense lituano-germane. S. KARALIUNAS SITUAȚII BILINGVE ȘI DINAMICA LOR SOCIALĂ Rezumat Când două (sau mai multe) limbi sunt folosite într-o societate în domenii diferite (de exemplu, viața de zi cu zi față de administrație) și în scopuri diferite, situațiile bilingve sunt stabile și pot persista mult timp. Totuși, în anumite împrejurări sociale și culturale, situațiile bilingve tind să fie eliminate. Limbile mixte (de exemplu, pidgin, lingua franca și limbile creole) se dezvoltă în condiții social-istorice specifice, în zonele rutelor comerciale maritime și de navigație și ale contactelor etnice și culturale intense. Înlocuirea unui dialect sau a unei limbi este un proces sociolingvistic de lungă durată. Forma existentă a unei limbi (de obicei, o limbă standard) și cea de-a doua limbă, care înlocuiesc un dialect sau o limbă maternă, se bucură de o valoare și un prestigiu ridicate în societate. În stadiile inițiale ale bilingvismului, forma existentă a limbii și cea de-a doua limbă funcționează adesea ca interdialect sau interlimbă (lingua franca). În stadiile ulterioare ale dezvoltării, ele devin, respectiv, dialect lingvogeografic și limbă națională. Interdialectul și interlimba, pe de o parte, și dialectul lingvogeografic și limba națională, pe de altă parte, reprezintă două forme sociolingvistice ale aceluiași fenomen. Propozițiile teoretice din articol sunt ilustrate prin exemple preluate din numeroase limbi ale lumii și, mai ales, prin fapte din istoria limbii lituaniene și a dialectelor sale din periferie — în zona etnografică de graniță lituano-belarusă, în Letonia, precum și în fostul ținut Klaipėda, unde au existat contacte lingvistice intense lituano-germane. LITERATŪRA Baliński M. Opisanie statystyczne miasta Wilna. Wilno, 1835. Baliński M., Lipiński T. Starożytna Polska pod względem historycznym, geograficznym i statystycznym. Warszawa, 1843–1846. T. 1–3. Birnbaum S. Die jiddische Sprache // Germanisch-Romanische Monatsschrift. 1923. T. 11. P. 149–155. Broch O. Russenorsk // Archiv für slavische Philologie. 1927. T. 41. P. 209–262. Garšva K. Lietuvių kalbos tarmės ir jų kontaktai Latvijoje (1. Lietuvių kalbos tarmių Latvijoje istorija) // Lietuvos TSR Mokslų Akademijos darbai. A serija. V., 1984. T. 2(87). P. 83–90. 2* 19 Garšva K. Lietuvių kalbos tarmės ir jų kontaktai Latvijoje (2. Lietuvių gyvenamosios vietos ir kalbų funkcionavimas) // Lietuvos TSR Mokslų Akademijos darbai. A serija. V., 1985. T. 1(90). P. 118–126. Gerullis G. Muttersprache und Zweisprachigkeit in einem preussisch-litauischen Dorf. – Studi Baltici, 1932, t. 2, p. 59–67. Haugen E. The Ecology of Language // Stanford, 1972. Hjelmslev L. Caractères grammaticaux des langues créoles // Compte-rendu du 2ᵉ Congrès International des sciences anthropologique et ethnologique. Copenhague, 1938. Karaliūnas S. Žydų kalba // Mokslas ir gyvenimas. 1977. Nr. 1. P. 35–36. Karaliūnas S. Respublikos lingvosocialinės situacijos charakteristika // Kalbų kontaktai Lietuvos TSR: LKK, t. 23. V., 1983. P. 4–42. Lietuvių literatūros istorijos chrestomatija. V., 1957. Mackey W. F. The Description of Bilingualism // Readings in the Sociology of Language / Ed. by J. Fishman. The Hague; Paris, 1968. P. 554–584. New Horizons in Linguistics / Ed. by J. Lyons. Aylesburg, 1975. Nitsch K. Język polski na Wileńszczyźnie // Przegląd Współczesny. 1925. Nr. 33. Pei M. Glossary of Linguistic Terminology // New York, 1966. Rosetti A. Langue mixte et mélange des langues. – Acta Linguistica, 1945–1949, t. 5. P. 73–78 (rus. vert.: Новое в лингвистике. – М., 1972, вып. 6, с. 112–118). Samarin W. J. Lingua Francas of the World // Readings in the Sociology of Language / Ed. by J. Fishman. The Hague; Paris, 1968. P. 660–671. Sommerfelt A. Diachronic and Synchronic Aspects of Language. The Hague, 1971. Stosunki litewsko-polskie w diecezji Wileńskiej. W Wilnie, 1913. Ščerba L. V. Sur la notion de mélange des langues. – In: Яфетический сборник. Л., 1925, т. 4, с. 1–19. Taylor D. Structural Outline of Caribbean Creole // Word. 1951, N 7. P. 43–59 (Rus. vertimas: Новое в лингвистике. – М. 1972, вып. 6, с. 452–477). Turska H. O powstaniu polskich obszarów językowych na Wileńszczyźnie // Studia nad polszczyzną kresową. Wrocław–Warszawa…, 1982. T. 1. P. 19–119. Urbańczyk S. Początki polskiego dialektu na Wileńszczyźnie // Slavia Orientalis. 1968. T. 17. P. 433–436. Vidugiris A. Kalbų sąveikos klausimu // Dubbingiai. V., 1971. P. 235–253. Vidugiris A. Kalbinės situacijos charakteristika // Kernavė. V., 1972. P. 265–277. Vidugiris A. Dėl kalbų kontaktavimo pietryčių Lietuvoje //Kalbų kontaktai Lietuvos TSR: LKK, t. 23. V., 1983. P. 46–60. Vilnius ir Vilniaus kraštas: Krašto pažinimo pradai. – K., 1932. Weinreich U. Languages in Contact. Findings and Problems. 6th Printing. The Hague; Paris, 1968. Zawadowski L. Fundamental Relations in Language Contact // Biuletyn polskiego towarzystwa językoznawczego. 1961. T. 20. P. 1–26. Адамовичте И. -Э. Проблемы изучения польских заимствований в литовских говорах // Studia nad polszczyzną kresową. Wrocław; Warszawa…, 1982. T. 1. P. 151–176. Вайнарах У. Языковые контакты / Пер. и коммент. Ю. А. Жлуктенко. Киев, 1979. Гавранек Б. К проблематике смешения языков // Новое в лингвистике. М., 1972. Вып. 6. С. 94–107. Гринблат М. Я. Белорусы. Минск, 1968. Мартыне А. Распространение языка и структурная лингвистика // Новое в лингвистике. М., 1972. Вып. 6. С. 81–93. Чекман В. Н. К социолингвистической характеристике польских говоров белорусско-литовского пограничья // Studia nad polszczyzną kresową. Wrocław; Warszawa…, 1982. T. 1. P. 123–138. Щерба Л. В. О понятии смешения языков // Щерба Л. В. Языковая система и речевая деятельность. Л., 1974. С. 60–74. 20