Tauta, visuomenė ir lietuvių kalbos vartojimas

LIETUVIŲ KALBOTYROS KLAUSIMAI, XXXI (1994) KALBOS NORMALIZACIJOS KLAUSIMAI SIMAS KARALIŪNAS NAȚIUNEA, SOCIETATEA ȘI FOLOSIREA LIMBII LITUANIENE 1. Limba lituaniană și societatea Limba, ca orice fenomen al realității, are trăsături care nu-i aparțin propriu-zis și depășesc limitele ei. Aceste trăsături sunt relațiile dintre limbă și ceea ce se află în afara ei. Aceste relații sunt de două feluri: relațiile dintre limbă și societatea care o folosește și relațiile reciproce dintre două sau mai multe limbi. Între limbă și societate există o legătură strânsă și directă, care se manifestă prin folosirea limbii, cu alte cuvinte, prin funcționarea ei. Spunem că limba este folosită de oameni, de membrii societății. Putem spune și într-un alt fel: limba funcționează în societate. Așadar, relația dintre utilizatorii limbii, societate și limba însăși se manifestă prin folosirea ei, sau prin funcționare. Societatea, folosind limba zi de zi, exercită o anumită influență asupra ei. Cel mai adesea, aceasta este inconștientă: oamenii nu-și dau seama că exercită o anumită influență asupra limbii. Dar influența societății asupra limbii poate fi și conștientă. De exemplu, se poate manifesta prin eforturi de planificare a folosirii limbii, de preocupare pentru cultura ei ș.a. Un alt aspect al folosirii sau funcționării limbilor, ușor de observat, este răspândirea lor. De pildă, limba engleză s-a răspândit din Insulele Britanice pe mai multe continente — America de Nord, Australia, India. Răspândirea unei limbi nu depinde deloc de limba însăși, de structura ei. Cauzele acesteia se află în afara limbii. Răspândirea limbii este determinată de utilizatorii ei. Potrivit lingvistului francez A. Martinet, răspândirea unei limbi „este un produs secundar al expansiunii militare, politice, religioase, culturale, economice sau pur și simplu demografice a poporului al cărui mijloc de comunicare este limba respectivă. Este puțin probabil ca specificul limbilor latină, arabă, spaniolă și engleză să fi contribuit la răspândirea lor pe scară largă. Ceea ce, în structura lor, ar fi putut contribui la aceasta reflecta cel puțin trăsăturile de caracter și de cultură ale poporului, care, într-un fel sau altul, au determinat cursul ulterior al evenimentelor”.1 Pe măsură ce se răspândesc, limbile intră în contact unele cu altele și încep să se influențeze reciproc. Așadar, contactele dintre limbi și interacțiunea lor sunt provocate de factori istorici concreți, și anume: amestecul și conviețuirea pe același teritoriu a unor oameni diferiți din punct de vedere etnic și lingvistic, vecinătatea lor geografică, migrația, ocupația militară, colonizarea, legăturile economice, sociale și politice și culturale dintre popoare etc. Folosirea limbii lituaniene, funcționarea ei în zilele noastre — ca și în perioadele anterioare ale dezvoltării sale — este caracterizată de influența conștientă exercitată asupra ei de societatea lituaniană și de interacțiunea cu alte limbi. Folosirea ei în viața publică, în zilele noastre 1 Martinet, A. Răspândirea limbii și lingvistica structurală // Noi contribuții în lingvistică. Moscova, 1972. Vol. 6. P. 81–82. 26 În acele zile, un rol hotărâtor l-a avut faptul că limbii lituaniene i-a fost acordat statutul de limbă de stat. La 18 noiembrie 1988, Sovietul Suprem al RSS Lituaniene a completat Constituția Republicii cu un articol nou, prin care limba lituaniană a fost consacrată ca limbă de stat. Iată articolul: „Limba de stat a RSS Lituaniene este limba lituaniană. RSS Lituaniană asigură folosirea limbii lituaniene în activitatea organelor de stat și a celor sociale, în instituțiile de învățământ, cultură, știință și producție, precum și în alte instituții, întreprinderi și organizații; statul se îngrijește de dezvoltarea și predarea cuprinzătoare a limbii lituaniene. Se creează condiții pentru dezvoltarea și a celorlalte limbi folosite în RSS Lituaniană, precum și pentru învățarea și folosirea limbii ruse ca mijloc de comunicare între popoarele URSS“2. Ansamblul măsurilor de dezvoltare a limbii lituaniene și de folosire a acesteia în viața statului și a societății fusese prevăzut în alte două documente — decretul Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Lituaniene „Cu privire la folosirea limbii de stat a RSS Lituaniene” și hotărârea Consiliului de Miniștri al RSS Lituaniene „Cu privire la măsurile de asigurare a folosirii limbii de stat a RSS Lituaniene”. Nu încape îndoială că acordarea statutului de limbă de stat limbii lituaniene și ansamblul măsurilor prevăzute pentru punerea în aplicare a Legii privind proclamarea limbii lituaniene ca limbă de stat au creat condiții pentru funcționarea normală a limbii lituaniene în viața publică, au permis îmbunătățirea substanțială a predării și cultivării ei și au contribuit la sporirea prestigiului limbii lituaniene în ochii societății. Totodată, toate acestea au contribuit la dezvoltarea ulterioară a culturii și științei naționale, la revitalizarea conștiinței de sine a poporului și la renașterea spirituală. De asemenea, este importantă din punct de vedere politic și cultural împrejurarea că legea menționată garantează dreptul celorlalte comunități naționale care trăiesc în Lituania de a-și folosi și dezvolta propriile limbi. Pe de altă parte, proclamarea limbii lituaniene ca limbă de stat ne impune și multe obligații, făcându-ne responsabili. Cel mai bine a exprimat acest lucru renumitul savant rus V. Toporovas: „Statutul de limbă de stat reflectă realitatea istorică a dezvoltării limbii și culturii, nivelul conștiinței naționale de sine și disponibilitatea de a-și asuma răspunderea pentru soluționarea problemelor istorice, sociale, economice, culturale și de altă natură cu care se confruntă un popor având statut de stat”. Limba, ca factor integrator care reunește societatea într-un singur etnos și ca principal mijloc de comunicare al societății, este legată de soluționarea acestor probleme, întrucât soluționarea problemelor menționate depinde și de capacitățile comunicative ale limbii. Viitorul apropiat va arăta dacă noi, ca subiecți și membri ai societății, suntem capabili de aceasta; în privința potențialului limbii noastre nu există însă îndoieli. Iată din nou cuvintele lui V. Toporovas: „Dar este oare limba lituaniană însăși pregătită să-și asume încă o funcție — aceea de a fi limba de stat a Lituaniei? Desigur. În condițiile grele ale secolului trecut, în lipsa statalității, limba lituaniană a rezistat, deși nu fără pierderi, și a creat chiar o formă culturală și socială superioară, deosebită — limba literară, care a devenit o forță unificatoare puternică a dezvoltării naționale, un instrument cultural eficient și variat, spiritul acesteia. Poporul lituanian nu numai că și-a apărat și și-a păstrat limba, ci a și cultivat-o și îmbogățit-o într-atât încât recunoașterea limbii lituaniene ca limbă de stat astăzi nu ar necesita niciun fel de 2 Lietuvos TSR valstybinė kalba (svarbiausi dokumentai). V., 1989. P. 11. 27 „peticire”, „adaptare forțată” ori introducere a unor surogate lingvistice. Limba lituaniană și-a dovedit într-adevăr, chiar și în condiții aproape extreme, uimitoarea capacitate de a percepe și prelucra în mod adecvat conținutul vieții contemporane în manifestările sale cele mai complexe și subtile. Atât potențialul intern al limbii lituaniene, cât și realizările sale concrete ne îngăduie să o considerăm unul dintre elementele active și „puternice” ale mozaicului limbilor lumii contemporane și să ne legăm de ea multe speranțe. Nu m-aș mira dacă, la începutul secolului viitor, creația artistică în limba lituaniană ar atinge înălțimi nemaivăzute”.3 Noțiunea de limbă de stat înseamnă că limba este folosită în sistemul administrativ de stat și, desigur, și în alte domenii, precum învățământul, cultura, producția etc. Măsurile juridice prin care se consfințește folosirea unei limbi în viața publică arată că s-a creat o situație extremă pentru funcționarea limbii. O limbă este proclamată limbă de stat fie pentru că, dintr-un motiv sau altul, nu poate funcționa în viața publică, în primul rând în sistemul administrativ de stat, și, prin urmare, sunt necesare măsuri juridice care să garanteze folosirea ei, fie pentru că entitatea administrativă de stat este multinațională și multilingvă. De aceea, pentru a facilita comunicarea socială și funcționarea structurilor socio-statale, una dintre limbile folosite în societate este ridicată la rangul de limbă oficială, de stat. Atunci când societatea este monolingvă, iar limba ei este suficient de funcțională, nu este nevoie nici să fie proclamată limbă de stat, nici de măsuri juridice care să-i garanteze folosirea. În contextul acestor considerații trebuie apreciat cel mai important eveniment din viața contemporană a poporului nostru — actul din 11 martie 1990 privind restabilirea statului independent Lituania. Restabilirea statalității Lituaniei și limba lituaniană, precum și folosirea ei — fenomene aparent fundamental diferite — sunt direct legate între ele. În primul rând, existența unui stat independent ipso facto conferă limbii statutul de mijloc oficial de comunicare. În al doilea rând, o trăsătură caracteristică a limbii naționale este forma ei literară, comună și standardizată. Existența limbii literare, a limbii scrise comune și standardizate și a limbii vorbite comune și standardizate arată că poporul a atins cel mai înalt grad de organizare socială, are posibilitatea reală de a constitui un stat național independent și, prin creația sa culturală de valoare universală, se ridică la nivelul celorlalte popoare ale lumii. În al treilea rând, statul independent Lituania a scos limba lituaniană din situația extremă în care fusese împinsă în anii stagnării și a separat limba noastră de procesele globale de uniformizare și eliminare care caracterizau viața lingvistică a Uniunii Sovietice. 2. Rolul limbii în societate Ce rol joacă limba în viața societății și a națiunii? În cartea sa „Șapte sute de ani de relații germano-lituaniene”, Vydūnas zugrăvește următoarea scenă: „Tânărul petrecuse câteva zile în satul natal al mamei sale, lângă Minija. Mătușa lucra în camera alăturată, când cineva a venit la ea. Se auzea glasul unei tinere fete, care răsuna înălțător, vesel, dar domol. Cum răs- 3 Toporovas V. Ne dovana, bet teisė! // Mintys apie gimtąją kalbą. V., 1989. P. 29. 28 unau picăturile, cădeau cuvintele — pline de iubire, veselie, bunătate și frumusețe. Niciodată nu-și închipuise tânărul că limba maternă lituaniană putea fi atât de plăcută și armonioasă! Puteai înțelege că era cântecul inimii omului, glasul sufletului său. Iar ea vorbea despre lucruri foarte simple. Tânărul nu o vedea pe cea care vorbea și se întreba dacă era la fel de frumoasă. Glasul amuți și o văzu străbătând grădina, ca o nălucă, o siluetă zveltă […]4. Înțelesul acestei scene aparent simple este profund. Fără să vedem omul, doar din felul în care vorbește și din limba pe care o folosește îi putem descrie starea fizică (dacă vorbitorul este bărbat sau femeie, tânăr sau bătrân). Pe baza limbii, îi putem intui starea sufletească: dacă este bine sau prost dispus, posomorât, obosit — ori vesel, cu o dispoziție senină. Și nu numai atât. Din particularitățile vorbirii — pronunție, cuvintele folosite, structura propozițiilor — putem afla și mai multe: ce nivel de educație au interlocutorii, cu ce se ocupă și așa mai departe. Limba lituaniană, răsunând pe buzele tinerei fete, i s-a părut autorului „plăcută și armonioasă”, de aceea s-a întrebat dacă fata era ea însăși frumoasă. Așadar, limba este foarte informativă — spune multe despre om. Și face acest lucru nu doar prin cuvintele cu sens, ci și prin sonoritatea ei. Pe de altă parte (după cum e ușor de înțeles și din scena lui Vydūnas), limba depinde de omul care o folosește; sensul, bogăția și frumusețea ei provin din spiritul persoanei. „Când oamenii vorbesc, — spune mai departe Vydūnas, — li se deschide lumea spirituală. Și cu cât aceasta este mai vie, mai conștientă, cu atât mai frumos îi este răsunetul.” Mai adaugă: „Viața spirituală și limba cresc din aceeași rădăcină. Când omul vorbește dintr-un suflet bogat și plin de viață și știind mai multe, și sunetul cuvintelor sale este nobil și frumos5. Reflectând parcă într-o manieră filosofică asupra scenei menționate și sintetizându-și gândurile, Vydūnas afirmă: „Dar fiecare limbă exprimă ceea ce nu există în alta. Menirea fiecărei limbi este să exprime umanitatea. Și fiecare limbă îndeplinește acest lucru doar în parte — exprimând numai o mică parte a umanității. Când limba amuțește, se rupe coarda harfei omenirii6. Din aceste rânduri se desprinde profunda iubire a lui Vydūnas pentru limba maternă și mândria față de aceasta, iar afirmațiile filosofice dezvăluie concepția lui Vydūnas despre limbă: limba exprimă spiritul oamenilor, umanitatea și, totodată, îl caracterizează pe om; fiecare limbă este unică, aparte; fiecare limbă are ceva ce nu există în alta; cu alte cuvinte, fiecare limbă este a unei națiuni — națională. De ce a putut Vydūnas să rostească asemenea cuvinte minunate și pline de înțeles despre limbă — mai întâi de toate despre limba maternă lituaniană? Probabil pentru că a crescut, a trăit și a lucrat într-un mediu caracterizat de contact lingvistic și bilingvism (lituaniană-germană). Acolo unde două sau mai multe limbi se întâlnesc zi de zi, asemănările și deosebirile dintre ele ies în evidență; omul începe să acorde mai multă atenție limbii materne. Trăind doar în mediul propriei națiuni și al propriei limbi, parcă nu o mai observăm. Primul contact cu o limbă străină ne face să ne simțim propria limbă și să o privim din exterior. Comparând, în comunicarea cotidiană, limba pe care o folosim noi cu cea folosită de ceilalți, începem să observăm nu numai specificul limbii noastre, ci și faptul că limba este, înainte de toate, ceea ce ne deosebește de cei de altă naționalitate. 4 Vydūnas. Sieben Hundert Jahre deutsch-litauischer Beziehungen. Tilsit, 1932. P. 45. 5 În același loc. 6 În același loc. 29 În comunicarea de zi cu zi cu compatrioții noștri, nu observăm că limba este strâns legată de apartenența etnică. Interacțiunea activă și continuă dintre identitatea etnică și limbă iese imediat în evidență de îndată ce ne aflăm într-un mediu cu oameni de altă etnie și, cu atât mai mult, într-un mediu în care se vorbește altă limbă. După ce am petrecut un timp îndelungat printre străini, ce sentiment plăcut ne cuprinde când auzim pe neașteptate cuvinte din limba maternă! Așadar, sentimentul de dragoste și mândrie față de limba maternă, care se transformă în patriotism lingvistic, este legat în primul rând de capacitatea limbii de a-l caracteriza pe om nu numai ca individ, ci și, în cuvintele lui Vydūnas, de a exprima umanitatea, de a dezvălui spiritul omului și, totodată, al națiunii, de a distinge propria națiune de celelalte. Această capacitate a limbii este determinată de faptul că fiecare limbă are ceva ce nu există în altă limbă; cu alte cuvinte, ea ține de specificitatea națională și culturală a limbii. Capacitatea limbii de a caracteriza o persoană este remarcată și de lingviști din alte țări. De pildă, lingvistul și etnologul american E. Sapir scrie: „Particularitățile vocii, expresia fonetică a vorbirii, rapiditatea și fluența pronunțării, lungimea și structura frazelor, natura și amploarea vocabularului, gradul în care acesta este îmbogățit cu elemente științifice, capacitatea cuvintelor de a răspunde nevoilor mediului social, precum și, într-o anumită măsură, orientarea vorbirii către deprinderile lingvistice ale interlocutorului — toate acestea reprezintă doar o mică parte din trăsăturile complexe care caracterizează o persoană”.7. Experiența omenirii, acumulată și cultivată de-a lungul multor generații, cuprinde, pe lângă elementele comune tuturor oamenilor, și elemente specifice, proprii unei anumite culturi naționale. Realitățile și particularitățile muncii, vieții sociale, culturii și psihologiei unei națiuni, precum și conceptele și imaginile care le reflectă, sunt consemnate în cuvinte, expresii și propoziții ale limbii. Specificitatea național-culturală a limbii și unicitatea ei se observă limpede în diverse expresii idiomatice — este extrem de dificil, adesea chiar imposibil, să le traduci în altă limbă. Semnificarea aparte, specifică și națională a vieții societății și a omului se manifestă în limbă mai ales prin particularitățile denumirilor și ale schimbărilor semantice și, în parte, fonetice, precum și prin modul de segmentare lingvistică a realității. De exemplu, în lituaniană floarea-soarelui poartă acest nume deoarece planta își întoarce frunzele și floarea spre soare. Letonii o numesc saulespuķe — floarea soarelui, iar rușii o concep ca pe ceva care crește sub soare — подсолнечник. În polonă, słonecznik ar însemna „solaret” (słoneczny „însorit”). Noi percepem numărul „80” ca fiind alcătuit din opt zeci, în timp ce francezii îl percep ca 4 × 20 (quatre-vingt). În mod asemănător descompunem și „90” (nouă zeci), pe când francezii îl descompun ca 4 × 20 + 10 (quatre-vingt-dix). Felul diferit în care limbile segmentează realitatea se vede și din următorul exemplu. Engleza împarte mâna în două părți: hand „partea mâinii de la încheietură în jos” și arm „brațul de la palmă până la umăr”. În lituaniană, deși există cuvântul plaštaką „partea mâinii de la încheietură în jos”, cuvântul ranką desemnează acum atât „unul dintre cele două membre superioare ale omului, până la umăr”, cât și „partea acelui membru până la încheietură”. Odinioară însă, și în lituaniană părțile mâinii se distingeau într-un mod asemănător cu cel din engleză. Acest lucru se vede limpede din cuvântul pažastis folosit în limba standard cu sensul de „locul de sub braț, lângă piept”, care indică existența unui cuvânt pentru partea superioară a brațului. În sfârșit, acest lucru este confirmat de cuvântul žastas, întâlnit în dialecte, cu sensul de „partea brațului de la cot până la umăr”. În opoziție cu acesta, cuvântul rankà va fi desemnat inițial partea terminală a mâinii 7 Сепир Э. Язык // Звегинцев В. А. История языкознания XIX и XX веков в очерках и извлечениях. М., 1960. Т. 2. С. 192. 30 de la cot; acest lucru se potrivește bine cu originea sa — din verbul rinkti (renka). Așadar, ranka este organul cu care se adună. Fonetica, gramatica, sintaxa și vocabularul sunt, de asemenea, specifice. Ele diferă de la o limbă la alta și sunt proprii fiecăreia în parte. Gândul omului, oricât de internațional ar fi, este exprimat diferit în limbi diferite. Prin urmare, se pare că și modul de exprimare a gândurilor este specific, național. Specificitatea național-culturală a limbii constituie temelia manifestării funcției etnice a limbii. 3. Funcția etnică a limbii Factorii care formează o națiune și îi influențează existența sunt originea comună a grupului național, limba, modul de viață, destinul comun, cultura și psihologia. Cultura nu creează de una singură conținutul națiunii, ci este forma de manifestare a naționalității, care contopește elementele materiale ale națiunii într-un întreg și, astfel, formează individualitatea națională. Cultura creează națiunea ca obiect, ca realitate factuală. Prin latura sa subiectivă, națiunea este conștiință și voință — un colectiv contopit prin voință conștientă. Conștiința națională distinge națiunea de grupul etnic. „Națiunea este în egală măsură obiect și subiect, fapt și idee, realitate și sarcină”, spune J. Girnius8. Psihologiei națiunii îi aparțin trăsături precum caracterul național, temperamentul, sentimentele naționale, dispozițiile și superstițiile. Caracterul național este alcătuit, pe lângă regularitățile organizării interpsihice a membrilor comunității etnoculturale, și din atributele culturii sau structurile instituționale, atât de pregnante prin ansamblul și distribuția lor încât diferențiază o societate de alta, chiar dacă aceste fenomene nu sunt neapărat unice pentru societatea respectivă. După cum se poate observa, particularitățile psihologice ale membrilor comunității etnoculturale și regularitățile organizării lor interpsihice constituie doar unul dintre elementele caracterului național. În prezent se consideră în general că membrii fiecărei comunități socioculturale se deosebesc printr-o anumită comuniune psihică specifică. Este clar că în interiorul comunității etnosociale nu se poate vorbi despre identitatea psihică a tuturor membrilor săi. Oamenii se deosebesc unii de alții prin sex, temperament, trăsături de natură constituțională și, desigur, prin particularități dependente de factori genetici. Aceste trăsături și particularități nu formează caracterul național. Se pare că natura comunităților etnico-sociale este determinată mai degrabă de cultură decât de oameni, popor sau rasă. Anumite aspecte ale culturii acestor comunități determină o anumită comuniune psihică specifică și distinctă între membrii comunităților etnosociale. Membrii comunității au în comun un comportament și forme de comunicare reciprocă, formate istoric și însușite. Anumite aspecte sistemice ale comportamentului și comunicării alcătuiesc cultura societății și determină anumite regularități ale organizării interpsihice a membrilor comunității etnosociale; aceste regularități sunt create de cultură9. Organizarea psihică a națiunii nu este cultura sa, însă, manifestându-se prin comportamentul unor persoane concrete, cultura exprimă specificul psihic al națiunii. Colectiv- 8 Cit. iš: Ideologinės srovės lietuvių išeivijoje. V., 1978. P. 293 9 Bednarek S. Charakter narodowy w koncepcjach i badaniach współczesnej humanistyki. Wrocław, 1980. S. 16 tt. 31 Structurile cognitive colective, inconștiente se manifestă la exterior prin limbă și cultură. Experiența individului și a națiunii, după cum s-a menționat deja, este fixată în limbă. Experiența și valorile culturale sunt transmise prin limbă din generație în generație. Continuitatea și transmiterea culturii ar fi imposibile fără limbă. Acest lucru este valabil atât pentru popoarele cu o cultură înaltă, cât și pentru formele de cultură primitivă. O mare parte din cultura unui popor primitiv există sub forma limbii. Proverbele și zicătorile, incantațiile vindecătoare, rugăciunile, basmele și legendele, cântecele, narațiunile genealogice alcătuiesc forme mai mult sau mai puțin stabile prin care limba se manifestă ca păstrătoare a culturii. Fără limbă, nici civilizația actuală nu ar fi posibilă, cu școlile și bibliotecile ei, cu vastul tezaur de cunoștințe și diversitatea opiniilor, cu mijloacele de informare în masă și sentimentele fixate în formă verbală. Fixând experiența individului și a națiunii și transmițând odată cu aceasta valorile culturale din generație în generație, limba unește generațiile trecute, prezente și viitoare într-un întreg istoric viu. Așadar, unitatea interioară a națiunii se întemeiază pe unitatea sa lingvistică. Prin urmare, sistemul de comunicare dintre persoane sau dintre persoane și mediul înconjurător, format istoric, poate fi considerat cultură. Limba este expresia culturii; de aceea, este de înțeles că cea mai pregnantă trăsătură a individualității naționale și, totodată, cel mai important factor de contopire a unei comunități sociale într-o națiune este limba. Prin specificul său național-cultural, limba îndeplinește funcția de apartenență națională, sau etnică, care este, în primul rând, un factor al formării și existenței națiunii și, în al doilea rând, un factor de delimitare națională. Limba, ca factor al formării și existenței națiunii, se manifestă prin identitatea lingvistică a oamenilor care folosesc un anumit sistem lingvistic. În primul rând, datorită limbii, individul simte o legătură cu comunitatea, cu națiunea, și se identifică cu aceasta. Despre acest lucru a spus frumos marele nostru cercetător al limbii, K. Būga: „Toți lituanienii, în pofida faptului că le place să-și bată joc unii de limba celorlalți și să-și dea unii altora porecle precum lešis, gudas, guogas, kapsas, dartininkas, cieksas și altele, se simt copii ai aceleiași națiuni. Fiecare lituanian care, dintr-un motiv sau altul, ajunge să se întâlnească cu frați de-ai săi de neam ce locuiesc mai departe, îi aude vorbind o limbă aproape la fel ca a lui. Pe toți lituanienii, atât pe aukštaičiai, cât și pe žemaičiai, limba îi face un singur popor”10. Așadar, limba reunește și unește reprezentanții diferitelor grupuri teritoriale și sociale, facilitează comunicarea reciprocă și migrația oamenilor în cadrul comunității etnolingvistice. În acest sens, limba este un factor important al formării și existenței națiunii, prin care o comunitate socială oarecare se contopește într-o națiune și se formează individualitatea națională. Această funcție de identificare și unificare a limbii se manifestă prin caracterul comun al limbii, presupunând o singură limbă comună tuturor locuitorilor unei anumite națiuni. Caracterul comun al limbii garantează legătura internă și coeziunea comunității etnice și creează identitatea etnică a membrilor săi. Importanța limbii ca factor al formării și existenței națiunii crește odată cu apariția și consolidarea conștiinței naționale, care, la rândul ei, întărește caracterul comun al limbii națiunii11. 10 Būga K. Rinktiniai raštai. V., 1958. T. 1. P. 403. 11 Агаев А. Т. Функция языка как этнического признака // Язык и общество. М., 1968. С. 128; Druviete I. Valoda un etnos. Riga, 1990. 3. lpp. t.t. 32 O altă funcție a limbii este funcția de delimitare națională. De-a lungul întregii istorii, pe lituanieni i-a separat de vecinii lor — letoni, ruși, belaruși, polonezi și germani — limba lituaniană, pe care aceștia nu o înțelegeau. Limbile vecinilor, neînțelese de lituanieni, nu le-au permis acestora din urmă să părăsească teritoriul etnografic, ci i-au ținut uniți. Așadar, funcția limbii de a îndeplini rolul individualității naționale are o latură internă și una externă. În interior, ea se manifestă ca o forță de identificare și unificare, iar în exterior — ca o trăsătură de delimitare. Funcția limbii de a exprima individualitatea națională este strâns legată de funcția trăsăturii etnice a limbii, principalul semn distinctiv al naționalității, dar nu coincide cu aceasta. Funcția etnică sau de apartenență națională, după cum s-a menționat, se manifestă prin specificul național-cultural al limbii și este îndeplinită nu de caracterul comun al limbii, ci de limba însăși. Limba comună a unei națiuni se poate extinde sau restrânge de-a lungul anilor. Sunt cunoscute numeroase cazuri în care aria unei limbi se extinde, iar a alteia — se restrânge. O națiune este cel mai adesea produsul integrării mai multor triburi vecine sau chiar al unui întreg grup de triburi. De exemplu, națiunea lituaniană s-a format din triburile lituanienilor, curonienilor, semigalienilor, selonenilor, iotvingienilor și skalvienilor. În procesul integrării, limba unuia dintre triburi — cel mai adesea a unui trib numeros, puternic din punct de vedere cultural și unificator — se desprinde și, răspândindu-se odată cu influența politică și culturală, asimilează oameni de altă origine. În procesul formării națiunii lituaniene, acest rol l-au îndeplinit Lituania propria și limba sa. Limbile triburilor integrate devin locale, aria lor se restrânge și, în cele din urmă, ele dispar cu totul. Prin urmare, caracterul comun al limbii este variabil, funcția sa este pur sociologică, în timp ce funcția limbii de a indica apartenența etnică este constantă. Faptul că limba comună a națiunii și limba ca indicator al apartenenței etnice sunt lucruri diferite reiese și din acele cazuri, de altfel destul de rare, în care limba vorbită nu coincide cu limba care exprimă etnosul. De pildă, scoțienii și aproape întreaga națiune irlandeză vorbesc engleza, care este limba lor maternă, dar nu se consideră englezi din această cauză; de exemplu, un scoțian se simte jignit dacă este numit englez. Scoțienii și irlandezii își văd etnosul, naționalitatea, în limba gaelică, deși aceasta este moartă. Așadar, funcția trăsăturii etnice, principalul semn distinctiv al naționalității, o îndeplinește limba însăși — singura limbă creată de națiune, dobândită odată cu laptele matern, parte din trupul și sângele națiunii și expresie a spiritului ei. Limba este cel mai pregnant mijloc de a-i diferenția pe oameni în funcție de apartenența națională; dintre toate trăsăturile noțiunii de națiune, ea este cea mai strâns legată de etnos, ajungând chiar să se contopească cu acesta. Caracterul comun al limbii îi unește și îi solidarizează pe toți membrii comunității care vorbesc aceeași limbă, determină identitatea etnică, iar limba însăși își individualizează etnosul, formează personalitatea națională și creează legături afective între toți membrii societății. Faptul că nu trebuie identificat caracterul comun al limbii unei națiuni cu naționalitatea reiese și din existența unor națiuni care nu au o limbă comună, de pildă elvețienii sau baschirii. Pe de altă parte, există limbi folosite de mai multe națiuni, de exemplu de germani și austrieci, englezi, americani, canadieni și australieni. Dacă am considera caracterul comun al limbii drept un semn etnic, numeroase națiuni ar rămâne fără naționalitate. Acestea sunt însă excepții, iar pentru majoritatea locuitorilor lumii limba maternă este limba națională și coincide cu naționalitatea. 3. Lietuvių kalbotyros klausimai, XXXI 33 4. Limba și națiunea Pe măsură ce se formează națiunea, importanța limbii ca trăsătură etnică crește. Acest lucru este legat de specificul națiunii și de rolul ei. Diferența dintre popor și națiune constă, se pare, nu numai în gradul de cultură: se poate spune că națiunea este un popor devenit membru al familiei popoarelor lumii prin creația sa culturală de valoare universală. În general, capacitatea de a crea un stat, de a-l dezvolta și consolida, precum și capacitatea de a-și aduce contribuția la cultura întregii omeniri constituie trăsătura esențială a afirmării unei națiuni sau, cel puțin, a creării condițiilor pentru această afirmare. În literatura științifică și politică, termenul „națiune” este folosit cu două sensuri. În literatura țărilor Europei Occidentale, mai ales în cea anglo-saxonă, predomină concepția potrivit căreia națiunea este ansamblul cetățenilor unui stat; cu alte cuvinte, este un popor care a atins un nivel deosebit de înalt de cultură și organizare politică, are o limbă și o cultură comune, dar este unit prin organizarea statală. În literatura țărilor Europei Centrale și de Est este răspândită opinia potrivit căreia națiunea este o comunitate umană constituită printr-o cultură comună, superioară culturii populare (folclorului), care și-a creat propria literatură și artă (cultură simbolică) și este legată, în plus, de tradiții istorice și de o origine comună. Cel mai adesea, națiunea este definită pe baza limbii, a teritoriului comun locuit, a structurii economice, a caracterului național (structurii psihice), a unei culturi distincte, a instituțiilor politice create și a religiei12. Specificul națiunii constă în următoarele: a) națiunea este forma cea mai durabilă a comunității umane, care dăinuie adesea milenii; b) ea transmite o moștenire culturală durabilă; c) formează un puternic sentiment de identificare a individului cu comunitatea; apartenența la națiune, care îi oferă individului o limbă, pământul natal, un loc în istorie și în succesiunea generațiilor, stă la baza definirii de sine a individului; d) creează un sentiment foarte puternic de solidaritate între membrii comunității și de antagonism față de cei din afară. Datorită acestor trăsături, națiunile devin surse ale unor puternice mișcări sociale și ale unor ideologii extremiste. Unul dintre cei mai importanți factori care determină specificul națiunii și importanța ei este limba, care devine limbă națională. După cum s-a menționat, pe măsură ce se formează națiunea, rolul limbii ca trăsătură etnică crește — limba devine literară, normată, standardizată și comună întregii națiuni, iar acestea sunt deja trăsături ale limbii naționale. Apariția limbii literare arată că limba a atins „o formă cultural-socială deosebită și superioară”13. Limba națională este de neconceput fără o formă literară. Pe lângă forma scrisă, se formează o limbă vorbită standardizată și normată, care, odată cu extinderea educației, cuprinde mase tot mai largi de locuitori — oameni din toate regiunile țării și din toate grupurile sociale. Limba scrisă (literară) normată și standardizată și limba vorbită normată și standardizată devin proprietatea întregului popor — devin limba comună în adevăratul sens al cuvântului. Limba comună normată, corectă și frumoasă oferă un etalon de corectitudine și de cultură a limbii, care permite evaluarea corespunzătoare a variantei de limbă folosite de noi și de alții, cu alte cuvinte, înțelegerea și conștientizarea existenței normei. Norma lingvistică intră în uzul cotidian al limbii. Într-o societate fragmentată în dialecte, ben- 12 Щепаньский Я. Элементарные понятия социологии. М., 1969. С. 176 – 179. 13 Toporovas V. Ne dovana, bet teisė! // Mintys apie gimtąją kalbą. V., 1989. P. 29. 34 Limba standard este un mijloc de comunicare la nivelul întregii națiuni. Pe lângă aceasta, desigur, se folosește și dialectul matern. Limba, ca sistem comun, standard, se asociază cu integralitatea societății. Funcția etnică, după cum s-a menționat, nu este îndeplinită de orice limbă. O societate poate folosi diverse varietăți de limbă, una sau mai multe limbi, însă funcția etnică o îndeplinește acel tip sociologic de limbă care este limba națională. Varietățile de limbă — limba literară, limba comună standard scrisă și limba comună standard vorbită — reprezintă expresia divizării social-funcționale a limbii, în timp ce limba națională, imposibilă fără limba literară și limba comună standard, este o tipizare etnico-funcțională a limbilor. Faptul că o națiune a creat o limbă literară și o limbă comună standard — scrisă și vorbită — arată că aceasta a atins cel mai înalt grad de organizare socială, are posibilitatea reală de a constitui un stat național și, prin creația sa culturală de valoare universală, se ridică la nivelul celorlalte națiuni ale lumii14; cu alte cuvinte, că națiunea a devenit o națiune modernă. Importanța limbii comune standard (koiné) este determinată de caracterul național al culturii, de integrarea economică în creștere a țării și de centralizarea politică a societății. Limba națională, după cum s-a menționat, este un element al culturii naționale și, totodată, manifestarea acesteia. Crescând și maturizându-se în propria cultură, oamenii se atașează de particularitățile ei; conștiința adulților este colorată de sentimente nostalgice plăcute, iar cultura dobândește valoare simbolică. Ceva asemănător se întâmplă și cu limba. Dobândită odată cu laptele matern, folosită din copilărie în familie și la școală, legată de trăiri emoționale — aceasta este limba căminului părintesc, limba părinților, limba în care omul gândește și creează. Omul trăiește sentimentul că o asemenea limbă este limba sa maternă. Fiecare națiune are sentimentul limbii materne. El este cel mai puternic la națiunile care au o înțelegere dezvoltată a propriei esențe, a particularităților și a rolului lor și, prin urmare, o conștiință națională bine dezvoltată. Sentimentul limbii materne se adâncește mai ales atunci când limba devine limbă a științei, când se creează în ea opere de artă care exprimă caracterul, mentalitatea, sentimentele naționale, stările de spirit și superstițiile națiunii. Năzuințele și speranțele națiunii, exprimate de artiști într-o formă artistică concretă, trezesc sentimente naționale și influențează psihologia oamenilor. Alături de operele de artă și de știință create în limba națională, însăși limba devine un motiv de mândrie națională. Astfel, limba, mai ales când este codificată, cultivată și transformată în limbă literară și comună-standard, devine simbolul națiunii. Sentimentul limbii materne se transformă treptat în iubire și mândrie față de limbă — omul devine patriot nu numai al patriei sale, ci și al limbii sale. Patriotismul lingvistic — ca și naționalismul — apare și se intensifică în cazurile în care într-o societate coexistă comunități diferite din punct de vedere național și lingvistic, dintre care una domină sub un anumit aspect — politic, economic, demografic sau cultural — mai ales când se simte că acea comunitate dominantă vrea să-și impună cultura și limba celeilalte comunități. Deoarece limba este o unitate indivizibilă, strâns legată de etnos și expresie a acestuia, ea este privită cu un respect și o mândrie extraordinare și este considerată una dintre acele valori naționale care trebuie apărate atunci când existența națiunii este amenințată. 14 Карапольнас С. Этническая функция языка //Valstybinė kalba ir kalbos normalizacija (Pranešimų tezės). V., 1990. P. 8–9. 3* 35 Apărând limba, națiunea își apără totodată naționalitatea și propria existență. Pierderea limbii este considerată prima etapă a pierderii naționalității. „Când limba amuțește, se rupe coarda harpei omenirii”, spune Vydūnas. 5. Bilingvismul și tipologia sa În literatura științifică, fenomenul bilingvismului este înțeles în moduri foarte diferite. Se disting diverse forme și tipuri de bilingvism, definite și stabilite pe baza unor trăsături extralingvistice — psihologice, sociale, politice etc. —, precum și în funcție de modul în care apare bilingvismul, de gradul de cunoaștere a limbilor și de utilizarea lor — pasivă, activă, orală sau scrisă etc.: individual—de masă, natural—cultural, direct—la distanță, activ—pasiv, conjunctiv—disjunctiv (în funcție de înrudirea sau neînrudirea limbilor folosite) etc. Aceste clasificări ale bilingvismului și altele asemănătoare sunt artificiale și excesiv de fragmentate; ele nu țin seama de situațiile reale de bilingvism și de funcțiile lor sociale și psihologice, prin urmare nu au o importanță practică și teoretică deosebită. Toate problemele provin din faptul că fenomenul bilingvismului este înțeles într-un sens prea larg. „Cuvântul «bilingvism» este un termen popular folosit pentru a desemna fenomene atât de diferite, încât a devenit, de fapt, lipsit de sens”, scrie lingvistul american E. Haugen15. În lingvistica socială din fosta Uniune Sovietică, bilingvismul este înțeles, de asemenea, într-un sens foarte larg. Bilingvism este considerat, s-ar putea spune, orice contact cu o a doua limbă, iar persoană bilingvă este considerat omul capabil să rostească câteva fraze în a doua limbă sau chiar omul care nu știe să vorbească această limbă, ci doar o înțelege. Această extindere a noțiunii de bilingvism este determinată, se pare, de considerente politico-ideologice — dorința ca mase cât mai mari de locuitori de alte naționalități din fosta Uniune Sovietică să fie bilingve, cu alte cuvinte să cunoască limba rusă, și ca pe această bază să fie posibilă planificarea și orientarea proceselor demografice într-o direcție convenabilă. După cum s-a menționat, nu s-a renunțat la postulatul bilingvismului și, odată cu acesta, nici la anumite obiective politico-ideologice în domeniul relațiilor naționale și lingvistice nici măcar în perioada perestroikăi, când reformele radicale transformă în esență sistemul sovietic. Nici nu ar exista o restructurare a relațiilor naționale și lingvistice dacă gestionarea acestor chestiuni nu ar fi preluată de republicile unionale înseși. Bilingvismul și folosirea celei de-a doua limbi, cu atât mai mult cunoașterea ei, nu sunt nicidecum același lucru. Căci folosirea alternativă a două (sau mai multe) limbi de către câteva persoane, un grup social sau o societate are diverse aspecte, în funcție de scopul urmărit prin folosirea celei de-a doua limbi. Definiția bilingvismului ca practică de utilizare alternativă a două limbi (și, în mod corespunzător, a polilingvismului ca practică de utilizare a mai multor limbi) ar putea fi satisfăcătoare, având în vedere că o persoană, un grup social sau o societate trebuie să cunoască și să folosească două limbi: munca, comunicarea cu alți oameni, așadar însăși viața, îi obligă să folosească zilnic, pe lângă limba maternă, încă o altă limbă. 15 Haugen E. On the Meaning of Bilingual Competence // Studies in General and Oriental Linguistics presented to Shirō Hattori on the Occasion of His Sixtieth Birthday. Tokyo, 1970. P. 221. 36 limba; fără să cunoască o a doua limbă, omul nu se poate integra într-o comunitate, nu-și poate câștiga existența, deci nu poate trăi. Pe scurt, cunoașterea și folosirea a două (sau mai multor) limbi (altfel spus, practica bilingvismului) sunt determinate de factori sociali și de nevoile comunicării cotidiene16. A doua limbă poate fi învățată și folosită și din alte motive decât cele economice, de pildă din necesități culturale și intelectuale. În acest scop, limbile străine sunt predate în școli. O bună parte dintre membrii societăților moderne, de obicei intelectualii, folosesc, pe lângă limba maternă, și limbi străine (engleză, germană, franceză etc.) pentru a citi literatură, a urmări emisiuni de televiziune, a asculta emisiuni radio, a comunica cu străinii sau pentru divertisment, între ei. Dar nimeni nu-i numește bilingvi pe asemenea persoane bilingve. Ei sunt bigloți și, respectiv, poligloți. Practica folosirii a două limbi în scopuri culturale și intelectuale este biglotismul (respectiv, folosirea mai multor limbi — poliglotismul). În societate pot funcționa două limbi, repartizate pe sfere de utilizare. De exemplu, o limbă poate fi folosită în sistemul de învățământ sau în administrație, iar alta — în familie, în cercul conaționalilor, al prietenilor sau al altor persoane apropiate. Pentru comunicarea interpersonală, societatea poate avea o limbă, iar pentru activitățile scrise — cu totul alta. Coexistența unor limbi repartizate pe sfere de utilizare constituie fenomenul diglosiei. Limbile care funcționează în situațiile de biglotism și diglosie, deși sunt folosite de aceleași persoane, sunt separate una de cealaltă; contactul dintre ele este minim și, prin urmare, interferența este minimă, deoarece nu se influențează reciproc, ci funcționează în paralel, una lângă alta și independent una de cealaltă. Comparând diglosia și bilingvismul, se conturează încă o trăsătură a acestuia din urmă: în cazul bilingvismului, aceleași persoane folosesc ambele limbi în aceleași situații de comunicare. Așadar, o trăsătură caracteristică a comportamentului lingvistic al persoanelor bilingve este alternarea codurilor (code switching) — trecerea continuă de la o limbă la alta. Din punct de vedere psihologic, aceasta înseamnă că în conștiința persoanei coexistă două sisteme lingvistice, unul lângă celălalt, dintre care când unul, când celălalt este activat. Modul în care limbile „conviețuiesc” în conștiința diferitelor persoane poate fi, se pare, diferit. Ideea că în conștiința unei persoane ar putea coexista două limbi în moduri diferite a fost formulată încă din 1925 de savantul rus Lev Șcerba17. Cercetătorii de mai târziu au preluat și dezvoltat cele mai importante idei psiholingvistice ale sale, confirmând experimental unele dintre ele. Deși natura și esența coexistenței a două sisteme lingvistice în conștiința unei persoane — asemenea multor alte aspecte ale psiholingvisticii — sunt departe de a fi cercetate pe deplin, pe baza celor două moduri de coexistență a limbilor în conștiința persoanei, psihologia limbajului distinge astăzi două tipuri principale de bilingvism: bilingvismul pur, sau coordonat, și bilingvismul mixt, sau subordonat. Sunt menționate și tipuri intermediare, de tranziție. 16 Karaliūnas S. Dvikalbystė // Tarybų Lietuvos enciklopedija. V., 1985. T. 1. P. 480. 17 Ščerba L. Sur la notion de mélange des langues // Яфетический сборник. Ленинград, 1925. Т. 4. С. 1—19; Щерба Л. В. О понятии смешения языков // Щерба Л. В. Языковая система и речевая деятельность. Ленинград, 1974. С. 60—74. 37 În cazul bilingvismului pur, sau coordonat, cele două limbi există independent în conștiința individului și formează sisteme asociative separate, care nu au contact între ele. Individul vorbește destul de fluent ambele limbi. Un asemenea bilingv poate explica ce înseamnă o expresie sau un cuvânt, dar traducerea lor în cealaltă limbă îi provoacă întotdeauna dificultăți considerabile. Bilingvul nu compară cuvintele unei limbi cu cele ale celeilalte, astfel încât îi este întotdeauna greu să găsească în cealaltă limbă echivalentul unui cuvânt dintr-o limbă. Fiecare cuvânt — atât dintr-o limbă, cât și din cealaltă — are un sens distinct. În general, fiecare segment de expresie — semnificantul — corespunde direct unei porțiuni de conținut semantic — semnificatul. Schematic, acest lucru poate fi reprezentat astfel: semnificat x ⟷ semnificant A semnificat x’ ⟷ semnificant B. Într-o limbă, semnificantul A este asociat în mod constant cu semnificatul x, iar semnificantul B din a doua limbă este legat direct de semnificatul x’, dar între semnificanții A și B ai celor două limbi nu există aici niciun contact18. Bilingvismul pur apare atunci când a doua limbă (străină) este învățată în împrejurări cu totul diferite de cele în care se învață limba maternă și fără participarea limbii materne. O limbă străină poate fi învățată astfel, de exemplu, într-un mediu sociocultural cu totul diferit sau la o școală în care limba de predare este o limbă străină. Bilingvismul pur se formează și atunci când, de pildă, acasă unul dintre părinți vorbește cu copilul într-o limbă, iar celălalt — în alta. În Rusia, înainte de revoluție, limbile străine se învățau în acest fel de la guvernante, cu care se putea vorbi numai într-o limbă străină, căci o guvernantă bună era considerată aceea care nu știa niciun cuvânt din limba maternă a copiilor. Când limbile sunt învățate în împrejurări diferite, cu atât mai mult în condiții socioculturale diferite, asocierea dintre un simbol verbal precum, să zicem, cuvântul lituanian bažnyčia și faptul corespunzător din realitate a fost stabilită și consolidată într-un context cu totul diferit de cel în care s-a format asocierea dintre cuvântul rusesc церковь sau cel englezesc church și elementul corespunzător din realitate. În cazul bilingvismului mixt, sau subordonat, se consideră că cele două limbi formează un singur sistem asociativ în conștiința persoanei. Pentru un adept al bilingvismului mixt, cuvintele echivalente din cele două limbi, de pildă lituanianul stãlas și englezescul table, au, se pare, un sens comun. În cazul bilingvismului mixt, sistemul sensurilor (semnificaților) pare să fie același, dar este exprimat în două moduri — prin semnificanții unei limbi (s-t-a-l-a-s) și prin semnificanții celeilalte (t-e-i-b-l). Atunci nu este cu totul exact să spunem că persoana cunoaște două limbi: în realitate, bilingvul cunoaște, se pare, o singură limbă, care are două modalități de exprimare, folosite când una, când cealaltă. Întrucât acest mod de coexistență a limbilor în conștiința persoanei favorizează, de asemenea, influența reciprocă a limbilor și amestecarea lor, L. Șcerba a numit o asemenea limbă limbă mixtă cu doi termeni (langue mixte à deux termes)19. În opinia lui L. Șcerba, un exemplu de utilizatori ai unei asemenea limbi sunt 18 Weinreich U. Languages in Contact. Findings and Problems. 6th Ed. Hague; Paris, 1968. P. 9—12. 19 Ščerba L. V. Sur la notion de mélange des langues. P. 1—19. 38 sorbii bilingvi, în a căror conștiință limbile sorabă și germană alcătuiesc o unitate cu două expresii. Însă cercetătorii ulteriori nu au confirmat acest lucru. S. Michalk și H. Protze (1974), care au studiat graiul sorabilor bilingvi, se îndoiesc că, în condițiile contactului lingvistic, poate apărea în mod firesc un mijloc de comunicare atât de neeconomic și consideră langue mixte à deux termes o abstracție a gândirii pe care nimeni nu a studiat-o și verificat-o20. Modelul bilingvismului mixt, sau subordonat, ar arăta schematic astfel: Dar se poate întâmpla și ca referenții cuvintelor din a doua limbă să nu fie obiecte reale, ci cuvinte din prima limbă (maternă). De pildă, pentru cineva care învață engleza, semnificatul semnificantului [teibl] poate fi nu un obiect din realitate (referentul), ci cuvântul lituanian stalas „piesă de mobilier la care se mănâncă, se scrie etc.”: Așadar, aici relația asociativă stabilă există numai între semnificat (sens) și semnificantul limbii primare A; cu alte cuvinte, conceptul (sensul) este produs în prima limbă (maternă). În schimb, semnificantul B al limbii secundare este asociat cu semnificatul nu direct, ci prin intermediul semnificantului A din limba primară, care devine astfel mediatorul dintre semnificat și semnificantul B. În cazul bilingvismului mixt, sau subordonat, vorbitorilor le devine posibil să compare cuvintele unei limbi cu cele ale altei limbi, să le apropie semantic și să le stabilească echivalențele. În acest caz, un cuvânt dintr-o limbă dobândește un echivalent în cealaltă limbă, astfel că traducerea dintr-o limbă în alta nu le creează vorbitorilor nicio dificultate. Diferitele tipuri de bilingvism depind, în general, de circumstanțele în care este învățată a doua limbă. Dacă a doua limbă a fost învățată în condiții socioculturale cu totul diferite, avem tipul pur, sau coordonat, de bilingvism. Cu împărțirea psihologică a bilingvismului în două tipuri principale corelează parțial varietățile sale care apar ca urmare a folosirii limbilor. O practică destul de frecventă a bilingvismului constă în a vorbi despre unele subiecte (de exemplu, despre vreme, cumpărături) într-o limbă, iar despre altele (de exemplu, evenimente politice) — în alta. Sau este obișnuit să se vorbească într-o limbă cu unii interlocutori, iar în alta — cu ceilalți. Prin urmare, fiecare limbă are propriile sfere de utilizare. O asemenea utilizare a limbilor este specializată și caracteristică bilingvismului pur. Însă, în practică, apare foarte des necesitatea de a trece de la o 20 Michalk S., Protze H. Studien zur sprachlichen Interferenz. II: Deutsch-sorbische Dialekttexte aus Radibor, Kreis Bautzen. Berlin, 1974. 39 a trece brusc de la o limbă la alta, iar împărțirea menționată a limbilor pe sfere se prăbușește. Aceasta este utilizarea nespecializată a limbilor de către bilingv. Așadar, pe baza utilizării specializate și nespecializate a limbilor, se disting și două tipuri principale de bilingvism. S. Ervin și C. Osgood, abordându-le din perspectivă psiholingvistică, le numesc coordonat și subordonat21, iar U. Weinreich — bilingvism organic și anorganic22. Prin urmare, bilingvismul pur, sau coordonat, se caracterizează prin utilizarea specializată și ordonată a limbilor, în timp ce utilizarea nespecializată și dezordonată a limbilor este proprie bilingvismului mixt, sau subordonat. Acest din urmă tip de bilingvism este răspândit în familiile mixte și în colectivele de muncă în care lucrează împreună oameni de diferite etnii și vorbitori ai unor limbi diferite, unde două sau mai multe limbi sunt folosite la întâmplare, amestecate, simultan și în aceeași situație. Trecerea bruscă de la o limbă la alta nu este ușoară din punct de vedere psihologic, iar această împrejurare nu poate să nu se răsfrângă asupra limbilor folosite — ele încep să se influențeze reciproc. Folosind limbile amestecat și dezordonat, bilingvii încep să le combine — regulile unei limbi sunt aplicate atunci când se vorbește cealaltă. Bilingvismul de acest tip — mai ales dacă este răspândit în masă — constituie cea mai importantă sursă de interferență. 6. Consecințele bilingvismului Dintre toate formele și tipurile de bilingvism, cea mai mare importanță pentru societate, pentru limbile pe care le folosește, pentru funcționarea și dezvoltarea lor o are bilingvismul de masă — acel bilingvism care cuprinde masele de locuitori pe perioade istorice mai lungi sau mai scurte. Numai acestei varietăți de bilingvism i se aplică termenul bilingvism în adevăratul sens al cuvântului. Este singurul domeniu în care se manifestă contactele lingvistice, apare interferența, iar toate acestea determină gradul, direcția și rapiditatea schimbărilor lingvistice. „De-a lungul mileniilor, bilingvismul a jucat și continuă să joace un rol deosebit în existența limbajului uman în general și în viața limbilor concrete. Fără să exagerăm, putem spune că toate limbile — oriunde și oricând au existat sau există — sunt, în întregime sau în parte, un rezultat al bilingvismului, care în cele mai multe cazuri apare ca urmare a contactelor și amestecului etnic”, afirmă lingvistul român Iorgus Iordanas23. Prin urmare, una dintre axiomele lingvistice este că, ori de câte ori influența unei limbi asupra alteia se extinde, ea se exercită prin intermediul persoanelor bilingve24. Așadar, bilingvii sunt vectorii influenței limbii străine. Bilingvismul este însuși procesul de contact dintre limbi și, de aceea, este considerat cea mai activă formă de contact lingvistic. Întrucât contactele dintre limbi sunt realizate de oamenii care le folosesc, vorbirea oamenilor (actul vorbirii) este locul în care limbile intră mai întâi și cel mai nemijlocit în contact. Contactul lingvistic începe— 21 Ervin S. M., Osgood C. E. Second Language Learning and Bilingualism // Osgood C. E., Sebeok T. A. (Editors). Psycholinguistics. A Survey of Theory and Research Problems. Bloomington, 1954. P. 136—146. 22 Weinreich U. Languages in Contact. P. 80—83. 23 Iordan I. Bilingvism în domeniul romanic // Studii și cercetări lingvistice. 1973. T. 24. P. 129. 24 Haugen E. The Norwegian Language in America. Philadelphia, 1953. Vol. 1. P. 4. 40 se formează și se realizează în vorbirea persoanelor bilingve și multilingve, dar rezultatele acestui contact se fixează în sistemul limbii, deoarece, din punct de vedere istoric, faptul de vorbire precedă întotdeauna faptul de limbă. Limbile se influențează reciproc în orice formă de contact, inclusiv în biglotism și diglosie. Căci în viața și cultura societății apar în permanență noi realități și idei, iar odată cu ele se ivește nevoia de a avea cuvinte pentru a le desemna. Poate că nu este foarte greu să creezi un cuvânt nou pe terenul propriei limbi, dar este mult mai dificil ca societatea vorbitoare să accepte acest neologism și ca el să se înrădăcineze în uz. Este mult mai ușor să împrumuți, odată cu un obiect sau un concept nou, și un cuvânt gata format, chiar dacă este străin. Obiectele obținute prin schimb sunt adesea însoțite de cuvintele străine care le desemnează. Acest lucru se aplică în primul rând așa-numitelor cuvinte culturale, adică termenilor care denumesc obiecte de cultură. Acestea sunt cuvinte călătoare, care trec dintr-o limbă în alta împreună cu obiectele și conceptele culturale. Într-un asemenea caz, este posibil să nu existe contacte lingvistice directe. Nu a existat niciodată un contact, de pildă, între limbile lituaniană și arabă, dar folosim foarte bine cuvintele lor — cafea, zahăr etc. Contactele dintre popoare și limbi îndepărtate se desfășoară prin intermediul unor popoare și limbi intermediare. Cele mai vechi cuvinte culturale (de exemplu, sticlă, mătase, piper, botez etc.) le-am primit din limbile culturale germanice și din alte limbi ale bazinului Mării Mediterane prin intermediul limbilor slave, ceea ce, desigur, s-a datorat unor persoane care cunoșteau și foloseau limbile lituaniană și slavă. Așadar, deși influența reciprocă a limbilor (manifestată în principal prin cuvinte împrumutate) este posibilă și fără contact direct între limbi, această împrejurare nu infirmă în niciun fel teza fundamentală menționată a teoriei contactelor lingvistice, potrivit căreia persoanele bilingve sunt mediatoarele influenței reciproce a limbilor. Influența reciprocă a limbilor este mult mai puternică atunci când acestea intră în contact direct, de exemplu, în condiții de biglotism și diglosie. Această influență este maximă în condițiile bilingvismului, afectând chiar și domeniile mai organizate ale structurii limbii. O situație diglosică a existat în Marele Ducat al Lituaniei, unde, alături de limba lituaniană folosită pentru nevoile comunicării cotidiene, limba oficială a vechilor acte lituaniene era slava. Aceasta era o limbă exclusiv scrisă, pe care nimeni nu o vorbea și căreia îi lipseau multe cuvinte folosite în viața de zi cu zi. De aceea, în condițiile diglosiei, a pătruns în ea un flux de cuvinte lituaniene pentru desemnarea realităților specifice vieții din Lituania, precum: diaklo, mezleva, dobilda, dyrvan, degesy, apidemia, daržyna, nom, primen, biciul, bitnik și multe altele. În vechea limbă slavă a actelor ducatului Lituaniei, K. Jablonskis a găsit 218 de cuvinte lituaniene de bază, iar împreună cu cele derivate — aproximativ 32025. Aceasta arată, pe de o parte, că limba slavă respectivă era o limbă moartă, folosită numai în scopuri de redactare; pe de altă parte, cultura poporului lituanian era avansată, se ridica la nivelul celorlalte culturi etnice existente în vechiul stat lituanian și exercita asupra lor o influență considerabilă. Influența reciprocă a limbilor se manifestă, pe lângă împrumuturi, și prin interferență. Fenomenul interferenței este caracteristic bilingvismului mixt sau subordonat. Termenul de interferență a fost propus de lingviștii praghezi și este acceptat în prezent pe scară largă. Termenul însuși provine din alte domenii științifice, în primul rând din științele exacte. Noțiunea de interferență 25 Jablonskis K. Lietuviški žodžiai senosios Lietuvos raštinių kalboje. K., 1941. 41 în fizică și psihologie desemnează influența reciprocă a două procese, mișcări sau forme de energie. Termenul este folosit într-un mod similar și în lingvistică, unde desemnează influența reciprocă a două limbi. În fizică și psihologie, precum și în lingvistică, interferența are un dublu sens: prin ea se înțelege atât procesul de influență reciprocă, cât și rezultatul acestui proces. Interferența ca proces poate avea loc în actul de vorbire, în vorbire și în producerea limbajului, pe când interferența ca rezultat se manifestă în textul rostit sau scris, adică în însăși producția lingvistică, în limbă. Dacă numim învățarea unei limbi Aufbau — „construire”, iar degradarea ei în cazul afaziei — Abbau — „desfacere”, am putea numi interferența bilingvului Umbau — „reorganizare”26. Abaterile de la normele limbii care apar în vorbirea bilingvilor din cauza cunoașterii de către aceștia a mai mult de o limbă sunt considerate fenomene de interferență27. Spre deosebire de împrumuturi, interferența afectează nivelurile limbii cu o organizare structurală mai complexă — fonologia, morfologia și anumite domenii ale lexicului (sistemele termenilor de rudenie, ale denumirilor culorilor, ale fenomenelor meteorologice etc.). În astfel de cazuri, nu este suficient să vorbim despre împrumut sau despre o simplă adăugare la sistem. Căci îmbogățirea ori sărăcirea sistemului lingvistic este, în esență, o reorganizare a vechiului sistem de opoziții. Iar aceasta este deja un fenomen al limbii ca sistem. Pentru comoditatea expunerii, este util să distingem interferența vorbirii (речь, speech) de interferența sistemului lingvistic sau, pe scurt, de interferența limbii. Interferența în vorbire, după cum s-a exprimat plastic U. Weinreich28, este asemenea nisipului purtat de curent, iar interferența în limbă este asemenea nisipului depus pe fundul lacului. În vorbire, ea apare în permanență în enunțurile bilingvului, ca rezultat al cunoașterii celei de-a doua limbi. În vorbirea bilingvului, limbile aflate în contact nu interacționează și nu se amestecă în aceeași măsură — una dintre ele este afectată mai mult. Care anume, arată legea lingvistului german E. Windisch, formulată încă în secolul trecut (1897): cea mai afectată și amestecată nu devine a doua limbă, nou învățată, ci limba maternă29. Motivul ține de diverse cauze — psihologice, comunicaționale, sociale etc. La atitudinea psihologică a utilizatorului limbii, care, atunci când vorbește o altă limbă, străină, încearcă să nu introducă în ea cuvinte și forme din limba maternă, ci să vorbească cât mai corect, se adaugă nevoia de a nu perturba comunicarea: interlocutorul meu pur și simplu nu înțelege cuvintele, formele și expresiile inserate, pentru că nu cunoaște limba mea. A doua limbă, cea învățată, îndeplinește adesea mai multe funcții sociale; cu alte cuvinte, este mai funcțională decât limba maternă a utilizatorilor și, nu rareori, are un prestigiu mai mare sau cel puțin utilizatorii o consideră astfel. Când vorbim despre prestigiul unei limbi, nu trebuie să uităm că acesta nu se măsoară în kilometri pătrați și în milioane de vorbitori. Prestigiul limbii reflectă nivelul înalt al culturii și al forței spirituale a unui popor, morala comportamentului, toleranța față de alți oameni și alte culturi, precum și respectul față de aceștia. 26 Haugen E. The Ecology of Language. Stanford, Ca., 1972. P. 304. 27 Weinreich U. Languages in Contact. P. 1. 28 Ten pat. P. 11. 29 Windisch E. Zur Theorie der Mischsprachen und Lehnwörter // Berichte über die Verhandlungen der sächsischen Gesellschaft der Wissenschaften zu Leipzig (philologisch-historische Klasse). Leipzig, 1897. Bd. 49. S. 101 und weiter. 42 Limba maternă a bilingvului influențează, desigur, și cea de-a doua limbă, dar într-o măsură mult mai mică decât influența celei de-a doua limbi asupra limbii materne. Acest lucru se întâmplă în primul rând deoarece masa principală a utilizatorilor celei de-a doua limbi este monolingvă și nu tolerează nicio abatere de la normele propriei limbi. Pornind de la influența exercitată asupra celei de-a doua limbi, unii cercetători (de exemplu, V. Rozencveigas30) tind să distingă două tipuri de interferență — directă și indirectă. Când folosește a doua limbă, persoana se bazează în vorbirea sa, în primul rând, pe regulile limbii materne. Aceasta este interferența directă. Interferența indirectă se manifestă atunci când sunt eliminate din vorbire acele reguli ale celei de-a doua limbi care nu au analogii în limba maternă. Trebuie spus că această dublă interferență este caracteristică nu numai bilingvismului, ci și biglotismului, de pildă, în cazul învățării limbilor la școală. Diferența dintre interferența directă și cea indirectă poate fi descrisă, în termenii gramaticii normative, prin faptul că în primul caz apar greșeli, iar în al doilea — abateri de la normele stilistice. O formulare poate fi, de exemplu, corectă morfologic, dar totuși inadecvată: este săracă din punct de vedere stilistic, nu dispune de sinonimie, deoarece, dintre mai multe modalități posibile de exprimare, este aleasă cea care are un corespondent în limba maternă. Consecințele bilingvismului mixt de masă, sau subordonat, sunt de două feluri — interne și externe. Persoana bilingvă, folosind zilnic alternativ două limbi (mai rar, mai multe), ajunge cu timpul să nu le mai simtă diferența, iar această împrejurare afectează în primul rând, în mod direct, limba maternă. Bilingvul începe să aplice inconștient, atunci când vorbește limba maternă, regulile de pronunție, de regim și acord al cuvintelor și de construire a propozițiilor din cea de-a doua limbă, învățată. Ca urmare, pe de o parte, cunoașterea limbii materne, capacitatea de a formula și exprima gânduri în această limbă și de a o folosi corect — cu alte cuvinte, competența în limba maternă — slăbește. Pe de altă parte, abaterile de la normele limbii materne, apărând frecvent în vorbirea bilingvului, devin obișnuite, oamenii se deprind cu ele și ajung să nu le mai observe. Faptele de interferență din vorbirea bilingvilor pătrund treptat în vorbirea vorbitorilor monolingvi ai limbii materne și sunt acceptate de societatea monolingvă. În acest fel, fenomenele interferențiale, noi, se înrădăcinează în limbă. Limba devine incorectă, amestecată, denaturată, iar cultura ei decăde. Mai mult, slăbirea competenței în limba maternă este însoțită de estomparea conștiinței naționale. Omul se află — lucru caracteristic mai ales familiilor mixte din punct de vedere național (una din șase familii din fosta Uniune Sovietică este mixtă) — între două limbi, două culturi și două etnii. Și este nevoie doar de un mic imbold din exterior pentru ca o asemenea persoană să înceapă să se identifice cu cealaltă cultură și etnie, dominantă. Națiunea și limba degenerează. Slăbirea competenței în limba maternă și declinul culturii limbii în societate constituie consecințele interne ale bilingvismului. Una dintre consecințele externe ale bilingvismului este aceea că a doua limbă — adesea cea dominantă — ia locul limbii materne în sfera comunicării. Sfera de utilizare a limbii materne se restrânge, se reduce, iar limba este împinsă din viața publică — la început din unele domenii ale acesteia, apoi cu totul. Acest lucru afectează și limba însăși — nu mai apar mijloace noi de exprimare, nu se mai creează terminologie, iar limba sărăcește. Pentru ca limba să fie 30 Розенцвейг Б.Ю. Языковые контакты. Ленинград, 1972. С. 25—26. 43 pură, viguroasă și bogată, ea trebuie să aibă condiții normale de funcționare, întrucât una dintre principalele caracteristici ale limbii este regenerarea ei neîntreruptă în procesul comunicării. Dacă acest lucru nu se întâmplă, limba degenerează. Restrângerea și reducerea sferelor de utilizare a limbii, slăbirea competenței în limba maternă și estomparea conștiinței naționale care o însoțește sunt condițiile primordiale ale înlocuirii unei limbi. Faptul că o limbă o poate elimina pe alta și îi poate lua locul a fost observat de multă vreme. Lingvistul german H. Paul, unul dintre cei mai importanți teoreticieni ai lingvisticii, scria la începutul secolului nostru: „Acolo unde două popoare se amestecă și se contopesc, bilingvismul este un fenomen obișnuit, iar odată cu el începe și interacțiunea dintre limbi. Dacă, pe lângă aceasta, un popor îl depășește pe altul într-o privință — prin numărul populației, prin puterea politică sau economică ori din punct de vedere spiritual — limba sa începe să fie folosită tot mai mult în detrimentul celeilalte limbi; în cele din urmă, bilingvismul este din nou înlocuit de folosirea unei singure limbi. În funcție de rezistența opusă de limba învinsă, procesul se desfășoară mai repede sau mai încet, iar urmele pe care aceasta le lasă în limba învingătoare pot fi mai evidente sau mai puțin evidente”31. În discutarea diferenței dintre interferența directă și cea indirectă, s-a vorbit deja despre influența exercitată asupra celei de-a doua limbi de limba maternă împinsă afară din uz. Urmele lăsate în limba învingătoare de o limbă pe cale de dispariție au în lingvistică o denumire proprie — substrat. A doua limbă, cea nouă, o împinge treptat pe limba maternă afară din uz, nu dintr-odată. Acest proces nu trebuie să perturbe comunicarea în societate. Limba nouă ocupă locul celei vechi mai întâi în anumite sfere de utilizare, de exemplu, în administrație, armată sau școală. Limba maternă continuă să fie folosită în familie și în comunicarea informală. Cercetătorii consideră, de asemenea, că ocuparea unor asemenea sfere de utilizare reprezintă înlocuirea unei limbi cu alta și o numesc înlocuire parțială32. Trecerea treptată a societății la o altă limbă se reflectă în familii prin faptul că bunicii vorbesc o limbă, iar generația mai tânără, cel mai adesea nepoții, folosește deja o altă limbă. Astfel, grupul vorbitorilor limbii materne coincide cu grupa de vârstă, ceea ce reprezintă o manifestare sincronă a înlocuirii unei limbi cu alta. Generația de mijloc — părinții — este de obicei bilingvă sau polilingvă; acasă, aceștia vorbesc simultan două sau mai multe limbi33. Nu trebuie să credem că a doua limbă, cea nouă, ca sistem de mijloace de exprimare și instrument de comunicare, este superioară și că, prin urmare, învinge cealaltă limbă. Nu există limbi superioare sau înapoiate, mari sau mici — toate limbile sunt egale în ceea ce privește comunicarea; fiecare limbă își deservește perfect comunitatea, propriul popor, a cărui limbă maternă este. „Limba rivalei nu este învinsă datorită vreuneia dintre caracteristicile sale interne, ci pentru că vorbitorii ei sunt mai războinici, mai fanatici, mai cultivați, mai energici”, remarcă pe bună dreptate lingvistul francez A. Martinet34. 31 Paul H. Prinzipien der Sprachgeschichte. 7. Aufl. Tübingen, 1966. S. 391 (Pirmajame leidime 1880 m. skyriaus „Sprachmischung“ dar nebuvo). 32 Weinreich U. Op. cit. P. 107. 33 Plačiau — Karaliūnas S. Bilingvizmo situacijos ir jų socialinė dinamika // Lietuvių kalba ir bilingvizmas: Lietuvių kalbotyros klausimai. V., 1988. T. 28. P. 8—18. 34 Мартине А. Распространение языка и структурная лингвистика. С. 82. 44 7. Procese etnico-demografice. Utilizarea limbilor și caracterul acesteia în zilele noastre Așadar, bilingvismul, după cum se vede, este o nenorocire pentru națiune, o povară grea și inutilă care îi apasă umerii, o sărăcește și îi degradează cultura35. Bilingvismul, după cum s-a spus, rezultă din faptul că națiunea dominantă își impune limba și cultura națiunii subordonate prin presiune politică și economică. Națiunea se descurcă foarte bine și cu o singură limbă; două limbi nu îi sunt necesare. Acesta este modul de viață cotidian al națiunilor lumii, cu câteva excepții. Când societatea este cuprinsă de bilingvism în masă, când locuitorii de naționalitate majoritară reprezintă doar două treimi (în Estonia, estonii sunt 61,5%, iar rușii — 30,3%) sau abia jumătate (în Letonia, potrivit datelor recensământului din 1989, letonii sunt 52%, iar rușii 34,0%) din totalul locuitorilor republicii, când numărul familiilor mixte crește constant, iar sentimentul apartenenței naționale a copiilor s-a estompat, națiunea se află la marginea prăpastiei — în pragul înlocuirii propriei limbi. O asemenea situație, primejdioasă pentru existența națiunii, nu poate continua. Adoptarea legilor prin care propriile limbi sunt declarate limbi de stat reprezintă eforturile disperate ale parlamentelor statelor baltice de a-și păstra limba și cultura, de a-și menține individualitatea națională, imposibilă, după cum s-a menționat, fără limbă; cu alte cuvinte, eforturi de a apăra existența națiunii. Nu este autoizolare, ci autoafirmare. În Lituania, limba rusă era folosită — și este încă folosită în parte — nu numai de lituanieni pentru a comunica cu persoane de alte naționalități și pentru a coresponda cu instituțiile și organizațiile centrale, precum și cu alte republici. Pe lângă lituaniană, rusa era folosită pentru a deservi multe domenii ale activității economice, sociale, publice, politice și culturale din Lituania. În unele domenii, lituaniana fusese deja înlocuită — rusa ajunsese să domine. Acest lucru se poate spune, de pildă, despre sistemul transporturilor și comunicațiilor, instituțiile administrative de stat, activitatea de birou și documentația tehnică, corespondența oficială etc. Din cauza ponderii funcționale mai mari a limbii ruse și a agresivității utilizatorilor ei (de exemplu, unui cetățean care venea cu o problemă la o instituție a autorităților din Lituania i se spunea: „Govorite po ruski” — „Vorbiți rusește!”), precum și a predominării și răspândirii bilingvismului mixt sau subordonat, interacțiunea dintre limbile lituaniană și rusă s-a intensificat, utilizarea limbii lituaniene s-a restrâns, iar influența negativă a limbii ruse asupra lituanienei a crescut, deoarece fenomenele de interferență apărute în vorbirea bilingvilor pătrundeau nu numai în lituaniana vorbită, ci și în cea scrisă. Într-un domeniu cultural atât de important precum știința, limba lituaniană funcționa doar parțial — lucrările din științele naturii și din științele exacte erau publicate, iar articolele și monografiile erau scrise în limba rusă. Stilul științific al limbii lituaniene nu se mai dezvoltă, iar terminologia științifică nu mai este creată. Din această cauză, cultura limbii lituaniene a decăzut, iar odată cu ea s-a diminuat și cultura întregii societăți, mai ales a tineretului. Îngrijorarea era provocată deja nu atât de problemele culturii limbii lituaniene 35 Pentru mai multe informații despre influența socială, psihologică etc. negativă a așa-numitului bilingvism național-rus, a se vedea Хинт М. Проблема двуязычия: взгляд без розовых очков // Радуга. Таллин, 1987. № 6. С. 72–78; № 7. С. 46–51. 45 în societate sau de situația limbii lituaniene în școală — lucruri care, desigur, sunt de asemenea importante —, cât de faptul că a fost afectată competența în limba maternă a multor persoane, însăși capacitatea lor de a folosi lituaniana și de a-și exprima gândurile în această limbă36. Ieșirea din situația catastrofală creată nu constă în a aluneca spre bilingvismul dăunător, a-l dezvolta și a-l consolida, ci în a ocroti limba maternă, în grija societății față de aceasta și în protejarea ei de către stat prin măsuri prevăzute de lege. Toate acestea nu neagă limba rusă și marea ei importanță culturală și comunicativă. Dimpotrivă. S-a observat că, după adoptarea legii prin care limba lituaniană a fost declarată limbă de stat, lituanienii vorbesc mai bucuros și mai des în rusă. Așadar, tensiunile interetnice se atenuează, iar comunicarea dintre cele două comunități etnice se îmbunătățește. Prin urmare, sarcina nu este de a dezvolta bilingvismul, ci de a forma o bună cunoaștere a limbii ruse și de a cultiva limba rusă folosită în Lituania. Lituanienii au nevoie de o bună cunoaștere a limbii ruse, de o pronunție frumoasă și de o cultură elevată a limbii ruse, atât pentru a comunica cu rușii și cu oamenii altor popoare din Rusia, cât și pentru a cunoaște cultura bogată a poporului rus. De pildă, simți o plăcere estetică mult mai mare citindu-i pe Dostoievski sau Pasternak în limba originală. Învățarea limbii ruse nu trebuie însă să fie obligatorie — fiecare trebuie să aibă dreptul să decidă singur ce limbă străină să aleagă și să învețe. Situația este diferită în școlile rusești, pe care nimeni nu intenționează să le închidă în Lituania. Aici, rusa este atât limbă de studiu, cât și limbă de predare. Și, în general, cât și cum să se învețe rusa, câte și ce fel de școli rusești să fie menținute, cât și cum să fie folosită limba rusă în viața publică ține de comunitatea rusă din Lituania însăși; nimeni nu se amestecă în problemele ei culturale și nimeni nu are dreptul să se amestece. Pe de altă parte, dacă rușii și oamenii de alte naționalități vor să trăiască și să muncească în Lituania, să participe la viața socială și economică a țării, le este greu să se descurce fără o cunoaștere elementară a limbii lituaniene. Trebuie spus că o parte însemnată dintre ruși și oamenii de alte naționalități care locuiesc și lucrează permanent în Lituania cunosc și folosesc limba lituaniană și că, în ansamblu, această parte crește treptat. Acest lucru se vede limpede din rezultatele ultimului recensământ al populației și din compararea lor cu datele recensămintelor anterioare. La recensământul unional al populației din 1989, au declarat că vorbesc fluent lituaniana 33,4 la sută dintre ruși (în 1979 au declarat 35,2 la sută), 15,5 la sută dintre polonezi (în 1979 — 11,1 la sută), 17,0 la sută dintre belaruși (în 1979 — 12,7 la sută), 16,8 la sută dintre ucraineni (în 1979 — 15,2 la sută), 38,0 la sută dintre evrei (în 1979 — 31,1 la sută), 14,2 la sută dintre tătari (în 1979 — 13,5 la sută), 43,7 la sută dintre letoni (în 1979 — 48,3 la sută), 45,2 la sută dintre țigani (în 1979 — 41,8 la sută), 35,7 la sută dintre germani (în 1979 — 23,2 la sută), 31,8 la sută dintre estoni (în 1979 — 22,2 la sută) și 50,9 la sută dintre caraimi (în 1979 — 31,8 la sută).37. Și acest lucru este de înțeles. Nevoile muncii și ale comunicării cotidiene îi îndeamnă pe oamenii altor popoare care locuiesc și lucrează permanent în Lituania să învețe limba lituaniană. Este un proces firesc, care decurge din necesitățile muncii și comunicării. A face zarvă pe motiv că, chipurile, rușii din Lituania sunt obligați să învețe limba lituaniană și sunt persecutați, 36 A se vedea articolul lui S. Keinys, „Statul, națiunea și limba Lituaniei”, în acest volum. Cf. Karaliūnas S. Lietuvių kalba ir bilingvizmas // Vakarinės naujienos. 1988. Liepos 21. 37 Rezultatele recensământului unional al populației din 1989 // Tiesa. 1990. Kovo 10. 46 Nu există niciun temei pentru afirmația că limba rusă este discriminată. Printr-o hotărâre a guvernului Republicii Lituania, numai persoanele de alte naționalități care ocupă funcții de conducere sunt obligate să învețe limba lituaniană într-un termen stabilit (până în 1995). Faptul că o parte însemnată a oamenilor de alte naționalități folosește limba lituaniană arată că, în Lituania, aceasta este un mijloc de comunicare și de înțelegere reciprocă pentru oameni de naționalități și limbi diverse și că îndeplinește rolul unei limbi regionale. Aceasta este o funcție distinctă a limbii lituaniene, pe lângă funcția ei de limbă de stat, de comunicare între membrii poporului lituanian și funcția etnică. Folosirea limbii lituaniene ca mijloc de comunicare regională are drept premisă faptul că oamenii de alte naționalități folosesc aici când limba lor maternă, când limba lituaniană. Întrucât există situații în care limba maternă a oamenilor de alte naționalități și limba lituaniană sunt folosite alternativ, se poate vorbi despre manifestări ale bilingvismului, de pildă ruso-lituanian, polono-lituanian, belarus-lituanian și, în unele cazuri, poate chiar despre polilingvism, de exemplu evreiesc-ruso-lituanian38. Bilingvii tipici sunt rușii, vechii locuitori ai Lituaniei39. Având în vedere modurile fundamental diferite de folosire a două limbi (diglosie, biglotism, bilingvism), este necesar să privim diferențiat și folosirea alternativă a limbilor lituaniană și rusă. Este limpede că există aici și elemente de diglosie și biglotism, nu doar de bilingvism. Faptul că, la recensământul populației din 1989, 37,4% dintre lituanieni s-au declarat vorbitori fluenți de limba rusă nu arată nicidecum că acest procent de lituanieni este bilingv în adevăratul sens al cuvântului. Este interesant de remarcat cu această ocazie că, în 1979, lituanienii care cunoșteau fluent limba rusă reprezentau 52,2%. Această scădere destul de semnificativă a numărului celor care cunoșteau fluent limba rusă într-un interval de timp relativ scurt (zece ani) se explică, se pare, prin faptul că populația a observat manipulările datelor statistice, menite unor scopuri nu tocmai oneste, și a început să-și evalueze mai critic cunoașterea limbii ruse. Compararea rezultatelor recensămintelor populației și datele sociolingvistice permit într-o oarecare măsură să se contureze tendințele recente ale folosirii limbilor și ale proceselor etnodemografice în Lituania. În 1987, Grupul de lingvistică socială al Institutului de Limba și Literatura Lituaniană a chestionat, pe baza unui formular, 2071 de persoane din diverse grupuri sociale din Lituania. Aceste date arată că relațiile etnice și lingvistice1 din Lituania sunt relativ stabile și că nu se observă o deplasare mai amplă într-o direcție sau alta, care ar putea stârni îngrijorare. În perioada dintre recensămintele populației din 1979 și 1989 — așadar, în decurs de zece ani — compoziția etnică a populației Lituaniei s-a modificat într-o oarecare măsură. Numărul lituanienilor a crescut cu 212 de mii de persoane, însă ponderea lor în totalul populației a scăzut ușor. Acest lucru se datorează migrației interrepublicane și sporului natural al persoanelor de alte naționalități care locuiesc în Lituania. Numărul locuitorilor de naționalitate rusă a crescut cu 41 de mii, cel al polonezilor cu 11 mii, iar cel al belarușilor cu 5,6 mii. 38 Karaliūnas S., Vidugiris A. Bilingvizmo tipų Lietuvos TSR klausimu // Mūsų vardų kultūra. V., 1970. Sąs. 19; Видугирис А., Каралюнас С. К вопросу о типах двуязычия в Литовской ССР // Проблемы двуязычия и многоязычия. М., 1972. С. 156—160. 39 Plačiau — Karaliūnas S. Respublikos lingvosocialinės situacijos charakteristika // Kalbų kontaktai Lietuvos TSR: Lietuvių kalbotyros klausimai. V., 1984. T. 23. P. 22—24. 47 Locuitorii de naționalitate majoritară — lituanienii — numără 2 924 251 de persoane, adică 79,6% din totalul populației Lituaniei (în 1979 reprezentau 80%). Importanța acestui fapt se observă prin comparație cu numărul locuitorilor de naționalitate majoritară din țările vecine. În Letonia, letonii reprezintă 52% din totalul populației Letoniei (în 1979 — 53,7%), în Estonia, estonienii — 61,5% (în 1979 — 64,7%), iar în Belarus, belarușii — 77,9% (în 1979 — 79,4%).40 După cum se poate observa, numărul locuitorilor de naționalitate majoritară scade treptat. Potrivit datelor recensământului unional al populației din 1989, în prezent în Lituania locuiesc: ruși — 344 455, adică 9,4% (în 1979 erau 8,9%, în 1970 — 8,6%, în 1959 — 8,5%); polonezi — 257 994, adică 7,0% (în 1979 — 7,3%, în 1970 — 7,7%, în 1959 — 8,5%); belaruși — 63 169, adică 1,7% (în 1979 — 1,7%, în 1970 — 1,5%, în 1959 — 1,1%); ucraineni — 44 789, adică 1,2% (în 1979 — 1,0%, în 1970 — 0,8%, în 1959 — 0,7%). Datele colectate prin chestionarele sociolingvistice diferă întrucâtva. Conform acestora, în 1987 lituanienii reprezentau 82,29% din totalul populației Lituaniei, rușii — 9,14%, iar polonezii — 6,24% (chestionarul „Utilizarea limbilor în Lituania”, întrebarea nr. 6). Datele chestionarelor sociolingvistice dezvăluie, de asemenea, raportul dintre naționalitate și limba maternă. Se știe că limba maternă și naționalitatea nu coincid întotdeauna — întrucât limba maternă poate fi considerată și limba unei alte naționalități. În cadrul sondajului, 82,25% dintre respondenți au indicat că limba lor maternă este lituaniana (după cum s-a menționat, lituanienii reprezintă în prezent 79,6%), 11,08% dintre respondenți — rusa (în Lituania locuiesc 9,4% ruși), 5,89% dintre respondenți — poloneza (în prezent polonezii reprezintă 7,0%), iar 0,78% dintre respondenți — o altă limbă (chestionarul „Utilizarea limbilor în Lituania”, întrebarea nr. 124). Diferența dintre limba maternă și naționalitate apare, se pare, în primul rând în familiile mixte din punct de vedere etnic. În Uniunea Sovietică, una din șase familii era mixtă, iar numărul lor creștea constant. De exemplu, între 1970 și 1978, numărul familiilor mixte din Lituania a crescut cu 3%. Copiii născuți în aceste familii reprezintă 13,9% din totalul nou-născuților41. S-a observat că alegerea limbii și, respectiv, a naționalității în familiile mixte depinde, în primul rând, de limba mamei — copiii vorbesc aceeași limbă ca mama. Aceasta le determină și naționalitatea. Alegerea limbii depinde într-o anumită măsură și de mediul înconjurător: pentru comunicarea în familie se alege limba folosită de cei din jur, la școală și așa mai departe42. Procesul de stabilire a limbii materne și a naționalității în familiile mixte este, în realitate, mult mai complex și greu de anticipat. În urma sondării populației în 1987 cu ajutorul unui chestionar sociolingvistic, s-a constatat că, din 2 071 de persoane, 7,0% proveneau din familii mixte. Răspunzând la întrebarea din chestionar „Care este naționalitatea soțului/soției dumneavoastră și a copiilor dumneavoastră?”, 3,5% dintre respondenții din numărul menționat au declarat că sunt lituanieni și au indicat că ai lor 40 1989 metų sąjunginio gyventojų surašymo rezultatai // Tiesa. 1990. Kovo 10. 41 Gaučas P. Dabartiniai etniniai procesai Lietuvoje // Mokslas ir gyvenimas. 1981. Nr. 3. P. 27—28. 42 Трифоновас Я. Языковые процессы в этнически смешанных семьях // Kalbų ryšiai ir sąveikos: Lietuvių kalbotyros klausimai. V., 1989. P. 149—152. 48 — soții sunt ruși, polonezi sau persoane de altă naționalitate. Pentru 95,8% dintre ei, limba maternă este lituaniana — 34,7% dintre bărbați și 59,7% dintre femei (doar câte 1,4% au indicat că limba maternă este rusa, respectiv poloneza). 75% dintre copiii lor — 40,3% dintre fete și 31,9% dintre băieți — sunt lituanieni. Însă 6,9% dintre copii sunt de naționalitate rusă, iar câte 1,4% sunt polonezi sau de altă naționalitate. Dintre cei ai căror soți sunt ruși, polonezi sau persoane de altă naționalitate, 2,6% dintre respondenți s-au declarat ruși. Pentru 92,5% dintre ei — 52,8% dintre femei și 39,6% dintre bărbați — limba maternă este rusa, iar pentru numai 1,9% este lituaniana (restul de 5,7% nu și-au indicat limba maternă). Deși acești respondenți se consideră ruși și au ca limbă maternă rusa, doar 30,2% dintre copiii lor sunt ruși (24,5% băieți și 5,7% fete), iar 3,8% sunt de altă naționalitate. Restul de 43,4% dintre copiii lor sunt lituanieni (34,0% fete și 9,4% băieți). După cum se poate observa, procesul de alegere a limbii materne și de identificare națională în familiile mixte este destul de complex. În rândul locuitorilor Lituaniei, în general, limba maternă și, în consecință, naționalitatea declarată rămân relativ stabile — în decurs de zece ani aproape că nu s-au schimbat. La recensământul populației din 1989, majoritatea (96,1%) locuitorilor Lituaniei au indicat drept limbă maternă limba naționalității lor. Astfel, 99,6% dintre lituanieni (față de 99,7% în 1979), 95,6% dintre ruși (față de 97,7% în 1979), 85,0% dintre polonezi (față de 88,3% în 1979), 68,6% dintre letoni (față de 77,7% în 1979) și 72,7% dintre caraiți (față de 73,3% în 1979) considerau limba naționalității lor drept limbă maternă.43 Potrivit datelor recensământului populației unional din 1979, 96,9% dintre locuitorii Lituaniei considerau limba naționalității lor drept limbă maternă și numai 3,1% considerau astfel limbile altor popoare ale Uniunii Sovietice44. * * * În concluzie, se poate spune că o limbă este declarată limbă de stat fie pentru că nu dispune de condiții normale de funcționare în viața publică și sunt necesare măsuri juridice care să-i garanteze folosirea, fie pentru că personalul de stat și cel administrativ sunt multinaționale și multilingve. Prin urmare, pentru a facilita comunicarea în societate și funcționarea structurilor statale și sociale, una dintre limbile folosite în societate este ridicată la rangul de limbă oficială, de stat. Existența unui stat național independent ipso facto conferă limbii statutul de mijloc oficial de comunicare. Structurile cognitive colective, aflate în subconștiința comunităților etnosociale, se manifestă în exterior prin limbă și cultură. Pe lângă trăsăturile personologice, limba are capacitatea de a exprima spiritul poporului și specificul său psihic. Astfel, specificul național-cultural al limbii constituie temelia funcției etnice a acesteia. Prin funcțiile sale de identificare și unificare, precum și de delimitare națională, limba este un factor important în formarea și existența poporului. Pe măsură ce se formează națiunea, importanța limbii ca trăsătură etnică sporește; limba devine națională. Existența unor forme literare și a unei limbi comune-standard — scrise și vorbite 43 Rezultatele recensământului populației unional din 1989. P. 57—58. 44 Lietuvos TSR gyventojai. V., 1980. P. 16. 4. Lietuvių kalbotyros klausimai, XXXI 49 — arată că poporul a atins cel mai înalt grad de organizare socială, are posibilitatea reală de a constitui un stat național și, prin creația sa culturală de valoare universală, se ridică la nivelul celorlalte popoare ale lumii. Principalele forme de contact lingvistic sunt biglotismul, diglosia și bilingvismul. Dintre cele două varietăți principale ale bilingvismului — cel pur, sau coordonat, și cel mixt, sau subordonat —, cea din urmă influențează cel mai mult funcționarea și evoluția limbii, mai ales dacă bilingvismul mixt este răspândit la scară largă. Persoanele bilingve sunt agenții influenței unei limbi asupra celeilalte. Legea lui Windisch afirmă că, dintre două (mai rar, mai multe) limbi aflate în contact în condiții de bilingvism, limba maternă este cea mai afectată și se deteriorează. Consecințele bilingvismului sunt interne (slăbirea competenței în limba maternă, manifestarea interferențelor, declinul culturii lingvistice a societății) și externe (restrângerea domeniilor de folosire a limbii, înlocuirea limbii materne cu alta). POPORUL, SOCIETATEA ȘI FUNCȚIONAREA LIMBII LITUANIENE Rezumat Unul dintre primii pași ai procesului de reorganizare național-lingvistică a fost ridicarea limbilor naționale la statutul de limbi de stat. Aceasta se explică fie prin faptul că limba nu dispune de condiții normale de funcționare în viața publică, în urma căruia limba se degradează, fie prin faptul că într-o entitate administrativă statală există două sau mai multe limbi; atunci, pentru a facilita comunicarea în societate și funcționarea structurilor social-statale, una dintre limbi este ridicată la rangul de limbă de stat. Specificul național-cultural al limbii constituie baza funcției etnice a limbii, care se manifestă prin identificarea, unificarea și delimitarea etnosului. Limba este un factor important în formarea și existența poporului, de aceea ocupă o poziție aparte în ierarhia valorilor sociale; în cazul unui pericol real sau imaginar care amenință existența poporului, limba trebuie protejată înainte de toate. Bilingvismul, alături de biglotism și diglosie, este una dintre formele contactului lingvistic, dar cea mai activă, exercitând o influență considerabilă asupra funcționării și dezvoltării limbii. Din legea lui Windisch rezultă că limba maternă este cea mai expusă influenței, denaturării și amestecului. Purtătorii direcți ai influenței unei limbi asupra alteia sunt persoanele bilingve. Consecințele bilingvismului se pot împărți în interne (slăbirea competenței în limba maternă, fenomenul interferenței) și externe (restrângerea domeniilor de utilizare a limbii, înlocuirea acesteia cu o altă limbă).