Dėl Zietelos šnektos priklausomybės ir kilmės

LIETUVIŲ KALBOTYROS KLAUSIMAI XXXVI (1996) LIETUVIŲ KALBA: TYRĖJAI IR TYRIMAI Aloyzas VIDUGIRIS DESPRE APARTENENȚA ȘI ORIGINEA GRAIULUI DIN ZIETELA GraiuI din Zietela (Дятлово, Дзятлава, Здетела, Зецело, l. Zdzięcioł) este probabil cel mai enigmatic dintre toate graiurile limbii lituaniene cunoscute până în prezent. Nu coincide cu niciun grai sau dialect actual al limbii lituaniene. Au fost exprimate opinii diferite cu privire la graiul din Zietela și la originea acestuia. Totuși, majorității le lipsește temeinicia. Aici se urmărește analizarea mai aprofundată a relațiilor graiului din Zietela cu celelalte dialecte ale limbii lituaniene, prezentarea unui număr mai mare de date autentice despre acest grai și formularea câtorva ipoteze. Dintre toate dialectele lituaniene periferice, graiul din Zietela este cel mai îndepărtat spre sud. Se află la peste 100 km de granița statului Lituania, la circa 20 km dincolo de Nemunas, la jumătatea drumului dintre Lida și Slonim, lângă râul Zietela (afluentul de pe stânga al râului Maučėdė (Maučadė)). Mulți lingviști de diferite naționalități s-au interesat de graiul din Zietela și l-au cercetat: E. Volteris, J. Rozwadowskis, K. Būga, P. Arumaa, J. Gerulis, Chr. Stangas, E. Frenkelis, J. Balčikonis, J. Senkus, T. Sudnik, A. Nepokupnas și alții. Până la Al Doilea Război Mondial, probabil cel care adunase cele mai multe materiale despre graiul din Zietela era unul dintre cei mai renumiți baltologi și dialectologi lituanieni și germani ai vremii, Jurgis Gerulis (G. Gerullis). El a acordat o atenție deosebită graiurilor din Zietela și Lazūnai*. A vizitat fiecare dintre aceste două graiuri de două ori. J. Gerulis a venit prima dată la Zietela în 1928 sau 1929, dar atunci, din cauza piedicilor puse de autoritățile poloneze de la acea vreme, a putut rămâne doar trei zile (poliția poloneză l-a alungat din satul Zasečiai, deoarece nu avea toate actele și permisele necesare). A doua oară a venit împreună cu asistentul său, baltologul norvegian Chr. Stangas, în 1930 și a rămas aproape o lună și jumătate (de la mijlocul lunii august până la sfârșitul lunii septembrie). Ei au fost găzduiți de Kotryna Žukelytė-Juodienė, fostă învățătoare în satul Zasečiai. Din păcate, în timpul războiului toate materialele adunate s-au pierdut odată cu lingvistul. S-au păstrat doar câteva fișe cu cuvinte notate de J. Gerulis pentru marele Dicționar al limbii lituaniene. Prof. J. Gerulis a lăsat multora o impresie puternică prin înfățișarea sa impunătoare, rapiditatea cu care se orienta, inteligența ascuțită și umorul său. În plus, îi impresiona pe locuitorii din Zietela prin faptul că înnopta numai în grădină, într-un sac de dormit (în interiorul casei, puricii mușcau). Își răsplătea cu generozitate informatorii pentru timpul acordat. Învățătoarea K. Žukelytė-Juodienė repeta mereu că „nimeni nu a cercetat dialectul din Zietela la fel de bine ca profesorul Gerulis”. În 1958, Chr. Stangas a publicat, împreună cu J. Gerulis, materialele pe care le adunase în împrejurimile Zietelei — o scurtă descriere a foneticii și morfologiei graiului din satul Zasečiai (Stang 1958: 171—201). Probabil nu fără influența lui J. Gerulis, conform concepției I, graiul din Zietela este considerat un dialect izolat și cel mai îndepărtat de celelalte dialecte lituaniene răsăritene. Totuși, din cauza pronunțării vocalelor nazale ą, ę și a diftongilor an, en, acesta nu este strict răsăritean și se distinge de celelalte graiuri din regiunea Vilnius (Stang 1958: 173). * J. Gerulis și Chr. Stangas au venit la Lazūnai din Gervėčiai (DW 1930:176) 127 Într-adevăr, graiul lituanian din Zietela nu coincide astăzi în întregime cu niciunul dintre dialectele existente ale limbii lituaniene. Este ca și cum ar fi alcătuit din diverse dialecte ale limbii lituaniene — prin unele trăsături se apropie mai mult de dialectele estice ale lituanienei superioare, cele din Vilnius, prin altele — de cei mai apropiați vecini, dialectele sudice ale lituanienei superioare, iar prin altele — de dialectele sudice ale lituanienei superioare de vest (din Kaunas) și de altele. Cel mai adesea, anumite trăsături, în funcție de răspândire sau de suprafața ocupată de fenomen, cuprind mai multe subdialecte ori numai o parte a acestora. De aceea, înainte de a începe clasificarea trăsăturilor distincte ale graiului din Zietela în funcție de răspândirea lor diferită, trebuie spus mai întâi că, în multe privințe generale, graiul din Zietela, la fel ca celelalte dialecte, coincide cu principalele dialecte ale limbii lituaniene și nu se deosebește de ele. Graiul din Zietela are același inventar fonetic, în cea mai mare parte aceleași modele de formare și flexiune a cuvintelor, precum și o mare parte din același lexic și din aceeași sintaxă. I. Mai întâi trebuie analizate relațiile graiului din Zietela cu celelalte dialecte ale limbii lituaniene. Trăsăturile distincte ale graiului din Zietela sunt comparate pe rând cu trăsături similare ale dialectelor estice, sudice și vestice ale lituanienei superioare, în funcție de ariile lor de răspândire. Pentru localizarea fenomenelor comune graiului din Zietela și graiurilor comparate sunt folosite datele de fonetică (LKA II), morfologie (LKA III) și lexic (LKA I) din ”Atlasul limbii lituaniene” (în continuare —LKA). 1. Graiul din Zietela se apropie de dialectele sud-estice ale limbii lituaniene (adică de lituaniana superioară sudică și estică sau numai de anumite părți ale acestora) prin următoarele trăsături f o n e t i c e: a) în locul vocalei e de la începutul cuvântului se pronunță a, de exemplu aglė~eglė, aikit~eikit(e), ažeras~ežeras, aža~ežė (cf. LKA II 26—28, harta nr. 9, 10); b) după l întărit se modifică timbrul vocalelor de tip e, adică în loc de e, ė se pronunță a, ɛ, de exemplu lākia~lėkia, laidžia~leidžia, sāulė~saulė, sāulą~saulą, žolė~žolė (cf. LKA II 33—35, 48—50, harta nr. 15, 16, 31, 32); c) se păstrează prepoziția și prefixul in ”į” care nu au devenit monoftongi, de exemplu in lauką~į lauką, in rudenį~į rudenį, in turgu~į turgų, in(t)āugo, inbėgo, inlindo (cf. LKA II 68—69, harta nr. 53, 54); d) la genitivul plural al substantivelor cu tema ē fără africate: bitį~bičių, mergytį~mergyčių, iar la persoana I singular a trecutului simplu al verbelor cu tema ē: jėdiau~ėdžiau, metiau~mečiau (cf. LKA II 95—96, harta nr. 80); e) se păstrează accentul arhaic pe terminație la formele persoanelor I și a II-a singular ale verbelor la viitor, de exemplu aisù~eisiu, aisi~eisi, nešù~neštu, nešì (cf. LKA II 177, harta nr. 108); f) accentuarea substantivelor cu sufixul -ėja după tipul accentual al treilea, de exemplu audėja, pjovėja (cf. LKA II 128—129, harta nr. 110); m o r f o l o g i e: a) se folosesc forme nominale cu tema įo în locul celor cu tema įo, de exemplu jaučias ”jautis”, medžias ”medis” (cf. LKA III 23—24, harta nr. 2, 3); b) în locul substantivelor cu tema įįo și accent baritonic se folosesc oxitone, de exemplu sprindys, žvirblýs (cf. LKA III 24, 26, harta nr. 5, 8); c) terminația -(i)u la dativul singular al substantivelor masculine (în limba standard -ui), de exemplu árkliu ”arkliui”, piemeniu ”piemeniui”, žmogù ”žmogui” (cf. LKA III 40—43, harta nr. 36, 39); d) se folosesc formele ilativului, cazul local direcțional interior, de exemplu tanà laukàn ”į tą lauką”, pirkčion, laukiuosna, tvartuosnan (cf. LKA III 54—55, harta nr. 48); e) nominativul pronumelor personale ānas, -à, ānys, -os ”jis, ji, jie, jos”. 128 Se folosesc anumite cuvinte (lexeme) identice sau variante ale acestora: a) akėčia ”unealtă pentru afânarea pământului, grapă” (cf. LKA I 107—108, harta nr. 47); b) apušė~epušė ”plop tremurător” (cf. LKA I 165—166, harta nr. 92); c) brauktuvė ”unealtă pentru zdrobirea inului, zdrobitor” (cf. LKA I 122, harta nr. 59); d) dalgė ”unealtă pentru cosit cereale sau iarbă, coasă” (cf. LKA I 111, harta nr. 50); e) niekočia ”vas lung, scobit, albie” (cf. LKA I 67—68, harta nr. 21); f) pirčia ”locuință țărănească, casă” (cf. LKA I 34, harta nr. 2) și altele. 2. Nu au fost consemnate trăsături care să lege graiul din Zietela exclusiv de dialectul vilnișki al lituanienei superioare estice și care să îl deosebească de dialectul lituanienei superioare sudice. Există doar trăsături morfologice. Totuși, din punct de vedere diacronic, acestea sunt în cea mai mare parte arhaisme, folosite odinioară pe scară largă, după cum arată scrierile vechi: a) forme ale modului condițional cu particule, postpoziții -be care și-au pierdut semnificația morfologică, de exemplu būčiabe, nešččiobe, būtbūbe, sukčiobės. În graiul din Zietela, consoana acestor particule s-a asurzit, de exemplu būčiap, dirpčiap, aičiapė, sukčiapės, siktųsčpės. Gervėčiai au k în locul particulei b(p): būčiak, naveičiak, aitųk. sūčkiakės (cf. LKA III 107—108, 111—112, harta nr. 103, 104, 107); b) numai în graiurile lituaniene periferice (Dieveniškės, Gervėčiai, Lazūnai și Zietela) s-au păstrat patru locative, dintre care cele mai multe sunt forme în curs de dispariție — locativul adessiv, de exemplu arklėp, bėrnip, manip, mūsip, kárveip, vištàip, și locativul alativ, de exemplu arkliop, josp, mūsumųp, namóp (cf. LKA III 55—56, harta nr. 48); c) în Lituania de Est, numai în graiurile din Zietela și Lazūnai se mai folosește forma atematică a persoanei a III-a singular a verbului la prezent ait sau aĩt ”merge” (cf. LKA III 89—90, harta nr. 87). Totuși, nici această coincidență nu este esențială, deoarece forma respectivă era folosită de lituanienii din Lituania Mică, iar pe baza ei dialectul samogițian de vest și-a format o paradigmă întreagă. În general, graiurile din Lazūnai și Zietela au și multe alte trăsături comune, de exemplu, în loc de būva sau būna se folosește forma būsta (cf. LKA III 91, harta nr. 84); în loc de gỹja — gỹsta (cf. LKA III 91—91, harta nr. 88); giema, alături de giėsta ”cântă” din Zietela (cf. LKA III 88—89, harta nr. 85); diminutive cu sufixul -àitas, -(i)ù, de exemplu, mergutà, mergùtos din Lazūnai, kiškùtas, mergùčios, vaikùtas din Zietela; cuvântul žáisti, žáidžia, žáidė 1. a cânta la instrumente muzicale, 2. a juca (cărți, șah), 3. a se zbengui, a alerga încoace și încolo etc. 3. Graiul din Zietela este legat de lituaniana superioară sudică și sud-vestică, sau de anumite părți ale acestora, prin câteva trăsături: din punct de vedere fonetic — se păstrează intacte diftongurile mixte am, an, em, en, de exemplu kãmpas, lángas, penkì, sémti (cf. LKA II 83—88, harta nr. 68—71); din punct de vedere morfologic — a) folosirea verbelor atematice la persoana I singular a viitorului, de exemplu būsu ”voi fi”, aisù ”voi merge”, sakỹsu ”voi spune” (cf. LKA III 104, harta nr. 102); b) formele persoanei a II-a singular ale modului condițional cu terminația ”dzūkiană” -ai, de exemplu būtài, sakýtai, sùktai, atsiuktái, iar numai rareori būtum, būtumei (cf. LKA III 108—109, harta nr. 105); c) diminutive cu sufixul -ùkas, de exemplu arklùkas, bernùkas, grūdùkas, iar uneori bernùkas (cf. LKA III 130—131, harta nr. 116); d) formarea generalizată a verbelor cu sufixul -yti, de exemplu augỹti, kabỹti, lỹgyti, skūbyti 129 (cf. răspândirea derivatului acestuia în LKA III 151, harta nr. 142); din lexic — a) kiemas „spațiu deschis lângă o casă de locuit” (cf. LKA I 45, harta nr. 9); b) klonis „depresiune alungită a terenului, vale” (cf. LKA I 178—179, harta nr. 103); c) vežimas „vehicul tras de cai, căruță” (cf. LKA I 89—90, harta nr. 34). 4. Sunt mai numeroase trăsăturile pe baza cărora graiul din Zietela se distinge de dialectele aukštaitiene de sud și de est și coincide cu subdialectele sudice ale dialectului aukštaitian de vest, atât cu așa-numitele graiuri kauniene, cât și cu graiurile băștinașilor din fosta Lituanie Mică, numiți baltsermėgiai și striukiai. Dintre aceste elemente comune se pot menționa câteva: Elementele comune esențiale sunt fonetice: a) vocalele accentuate acute ale terminațiilor, scurtate, rămân neschimbate a (<*ǫ́<*án), e (<*ę́<*én), de pildă formele de instrumental singular ale substantivelor și adjectivelor cu temă în ā, į ā și ē devenite adverbe — basaminčia „cu picioarele goale”, nakčia, pakluone, tadā (cf. LKA II 23—24, 35—36, hărțile nr. 5, 17), precum și formele de locativ singular (inesiv) ale substantivelor și adjectivelor cu temă în o — kelē „pe drum, în călătorie”, klūone, tvārte (cf. LKA II 35, harta nr. 17); b) nazalele din rădăcină și terminație cu intonație circumflexă ą, ę (<*an, *en) se păstrează de regulă neschimbate, de pildă grąžtas, grąžtēlis, tęsa „continuă”, tęsiotis, tę kārvę, raṅką, pripūvę (cf. LKA II 61—67, hărțile nr. 44—51). Numai nazala circumflexă ą este redată în principal prin diftongul -ai, ca în graiurile din Lituania Mică și, mai rar, în graiul kaunian, de pildă gelāistuwas „răzuitoare”, pagelāisk „răzuiește”, kaisnūs „ciot”, kāisni „ciotul”, inkāisk „îngroapă” (Gerullis, Stang 1933: 9,11) și poate formele de instrumental singular ale substantivelor și adjectivelor cu temă în ā, į ā ir ē sa baltā rankāi, sa didelai kārvei. La fel, ca în sudul dialectului aukštaitian de vest, kaunienii pronunță cuvântul áržuolas (cf. LKA II 61—62, harta nr. 44); c) primul element al diftongilor mixti accentuați cu intonație circumflexă i, u + l, m, n, r nu se lungește, de pildă dirba, kūlsim, pilnas, stūmti (cf. LKA II 38—39, harta nr. 20); d) terminația y a persoanei a 3-a a viitorului verbelor secundare cu temă în ā și sufixul -yti nu se scurtează, de pildă darȳs, prašȳs, sakȳs (cf. LKA II 60—61, harta nr. 42); e) vorbitorii din Zietela, la fel ca cei din dialectul aukštaitian de vest, nu dzūkizează, adică spun, de pildă, áudžia, jáučiai, nakčia || nakčiái, dvi, marti, pati (cf. LKA II 93—97, harta nr. 80); f) consoana t din infinitivul scurtat se pronunță întotdeauna dur, de pildă dirbt, nėšt, pjāut (K. Būga scria după acest t chiar semnul rusesc de durificare ъ — būt, sakytō, siūtō (cf. LKA II 106—107, harta nr. 90). Din morfologie trebuie menționată folosirea verbelor momentane cu sufixul -telėti, de pildă áikštelėti, bāchtelėti „a face poc”, žvīltelėti „a arunca o privire” (cf. LKA III 152, harta nr. 143): în graiurile aukštaitiene de sud se folosesc numai -terėti sau -terti. Și cuvintele izolate (lexicul) separă graiul din Zietela de graiurile aukštaitiene de sud și îl apropie de cele aukštaitiene de vest și, uneori, de alte dialecte: giriā „loc acoperit de copaci, orice fel de pădure” (cf. LKA I 191—192, harta nr. 113), vedegā „topor cu tăiș curbat, pentru scobit jgheaburi și copăi”, precum și diverse alte cuvinte a căror răspândire nu a fost cercetată, de pildă kārtis „trunchi de copac lung, subțire și curățat de crengi”: în graiurile aukštaitiene de sud šatrā; mélžti „a mulge”: în graiurile vilniene ale dialectelor aukštaitiene de sud și de est láidytį; mūlkti „a înghiți” (cuvânt din graiurile Lituaniei Mici) etc. 130 5. Sunt puține trăsăturile care leagă graiul din Zietela numai de graiurile aukštaitiene de sud. Dintre coincidențele fonetice dintre graiurile aukštaitiene de sud și cel din Zietela se poate menționa pronunțarea largă, în toate silabele, a vocalei e alungite sub accent, indiferent de structura silabei următoare, de pildă dėst „pune”, gėrt, gėria, kėlia, nėša, párneše, svẽčias, vaikẽlis, vẽda; J. Rozwadowski transcrie 'a: d'ága, šilt'ális. Probabil, din cauza contactelor cu vorbitorii aukštaitieni de sud sau de est, unii reprezentanți ai graiului din Zietela foloseau į, ų în locul nazalelor ą, ę, de pildă ištįst, prispejį „coapte”, tį~tę „acolo”, tusýt~tusýt, sau padžuk(u)odavo, de pildă ciesą~tiesą, cionáik~cionáik, dzieškà~dzieškà (sl. „putină pentru pâine”), skaudžia~skaudžia în loc de skaust, skaūsti „doare” și altele asemenea. Din morfologie, o trăsătură comună graiului din Zietela și graiurilor aukštaitiene de sud este terminația -sa a formelor de locativ plural, inesiv, de pildă juosà, klūonuosà, namuosà, savosà pirkiosa, vienuosà marškinuosà (cf. LKA III 72—73, harta nr. 67); din lexic — unele cuvinte sau forme ale acestora, de pildă dirgėlė „urzică” (cf. LKA I 167—168, harta nr. 94), priemnė „antreul” (cf. LKA I 38, harta nr. 5) etc. 6. Există o tentație considerabilă de a lega graiul din Zietela de așa-numitul priedžūkius (conform vechii clasificări dialectale, cu partea sudică a dialectului aukštaitian central, din zona Birštonas, Jieznas și Stakliškės). Aceste împrejurimi fac parte din aria palatalizării lui į, străbătută de câteva izofone ale îngustării vocalelor nazale ą, ę; aici se întâlnesc formele menționate fără africate (bìtų, áudiau), se folosesc diminutive cu sufixul -utas (kiškūtas, vaikūtas) etc. Problema este însă că, prin diversitatea fenomenelor sale, graiul din Zietela nu poate fi încadrat exclusiv în aria priedžūkius. 7. Prin unele dintre trăsăturile sale, graiul din Zietela depășește uneori și limitele tuturor dialectelor discutate. De exemplu, vocala e care se lungește la comparativ impune asocierea graiului din Zietela cu dialectele nordice ale limbii lituaniene: brangẽsnis, garãšnis, mažãšnis. Alte trăsături, de pildă forma persoanei a 3-a a trecutului simplu bìt, bìti „era”, precum și folosirea prepoziției și prefixului sa în loc de su îndreaptă privirea spre graiurile lituaniene dispărute din Lituania Mică. Toate comparațiile și confruntările prezentate aici între trăsăturile graiului din Zietela și cele ale principalelor dialecte ale limbii lituaniene sunt, desigur, relative. Multe dintre elementele comparate sunt, fără îndoială, despărțite de un interval temporal imens. De-a lungul multor ani sau secole, ariile acestor trăsături se pot fi modificat considerabil, izofonele sau izoglosele care separă ori unesc fenomenele respective se pot fi deplasat mult într-o direcție sau alta și pot fi apărut inovații. Nici în graiul din Zietela nu lipsesc elementele noi, mai ales împrumuturile. Totuși, alături de acestea se păstrează numeroase elemente vechi și conservate, dispărute în multe locuri din principalele dialecte ale limbii lituaniene. Compararea celor mai caracteristice trăsături ale graiului din Zietela cu fenomenele corespunzătoare din dialectele aukštaitiene de est, de sud și de vest arată că graiul din Zietela este distinct și nu coincide pe deplin cu niciun dialect al limbii lituaniene. În graiul din Zietela, ca și în cele mai apropiate graiuri aukštaitiene de sud, par să se fi contopit două straturi sau curente diferite: cel aukštaitian de est (sudic) și cel aukštaitian de vest. Comparând graiul din Zietela cu graiurile aukštaitiene de sud, diferența constă în faptul că subdialectul aukštaitian de sud a fost acoperit de un strat destul de gros al dialectului aukštaitian de est, iar 131 În graiul din Zietela predomină încă fundamentul dialectal al aukštaiților de vest. Acest lucru arată că, în procesul de formare a graiului din Zietela, legăturile sale cu aukštaiții de sud au fost limitate. II. Chestiunea originii lituanienilor din Zietela este mult mai complicată. Până acum a fost susținută în principal opinia că Zietela este graiul unor emigranți prusaci, conservat din secolul al XIII-lea în mijlocul populației slave. La formarea acestei opinii a contribuit o însemnare apărută în jurul anului 1276 în cronica lui Ipatij, potrivit căreia Traidenis i-a primit pe prusacii care fugiseră din robia germană și a așezat o parte dintre ei în Gardinas, iar alta în Slanimas (PSRL II:874). Unii cercetători au considerat că prusacii s-au stabilit în zona Zietelei (Keppen 1927: 39; Volter 1912: 151—160), alții — că s-au stabilit sudovienii (jatvingienii) (Kamiński 1953: 63; Otrembskij 1961: 7—8). E. Volter, primul cercetător al graiului din Zietela, a indicat și alte pasaje din cronica lui Dusburg, în care se vorbește despre locuitorii regiunilor Pagudė și Barta, care, după înăbușirea răscoalei prusace, au fugit în regiunea Gardinas, aflată sub stăpânirea Lituaniei. El a fost primul care a semnalat câteva particularități specifice ale graiului din Zietela, ce amintesc de limbile baltice occidentale (Volter1912: 152—160). Desigur, nu se poate exclude ipoteza că în zona Zietelei s-au așezat refugiați prusaci sau sudovieni. Poate că doar aluziile din cronică sunt acceptate de cercetători mult prea necritic, ca răspuns definitiv la întrebarea de unde au apărut lituanienii în zona Zietelei. Nimeni nu s-a întrebat cum au putut balticii occidentali, ajunși într-un mediu slav, să se lituanizeze. De parcă numele ducelui lituanian Traidenis ar fi suficient. Pe de altă parte, nu se poate nega că statul lituanian, în componența căruia a intrat această regiune de la mijlocul secolului al XIII-lea, a avut o influență asupra acelor coloniști. Totuși, având în vedere autoguvernarea și aparatul administrativ din acea vreme (a căror apartenență lituaniană, dacă un asemenea aparat a existat măcar, trebuie pusă serios la îndoială), este greu de imaginat o transformare atât de izolată a sudovienilor sau prusacilor în lituanieni (lituanizarea lor). În esență, sistemul însuși al graiului din Zietela, relațiile sale cu celelalte dialecte lituaniene și poziția sa geografică impun o abordare cu totul diferită a chestiunii originii lituanienilor din Zietela. Din punct de vedere geografic, graiul din Zietela se află pe fostul teritoriu al sudovienilor (jatvingienilor sau dainavienilor; pentru denumirile lor, vezi Būga 1961: 126—130; Zajączkowski 1940: 57—76), pe care slavii răsăriteni și occidentali au început să-l colonizeze timpuriu. Dinspre sud-est, aici au fost ridicate, una după alta, în secolul al XI-lea, fortărețe ale slavilor răsăriteni — Valkaviskas, Slanimas, Zditovas, Zaslavlis, Minskas, Naugardukas, Gardinas — de unde se colectau tributuri, se propovăduia creștinismul și se asimilau locuitorii băștinași. Dinspre sud-vest, polonezii înaintau cu înverșunare în ținuturile prusacilor și sudovienilor. Neputând înfrânge singuri rezistența prusacilor și sudovienilor, în 1230 au chemat în ajutor Ordinul Teutonic din Ungaria (Dundulis 1968: 38). În 1254 s-a încheiat o alianță între Halico-Volînia, ducele Mazoviei și Ordinul Teutonic, îndreptată în mod special împotriva sudovienilor și având ca scop împărțirea teritoriilor cucerite (Tautavičius 1994: 4). Teritoriul locuit de sudovieni s-a micșorat treptat. La sud, istoricii disting trei granițe mai pronunțate — Bugul, afluentul său Narew (Narvis) și, în cele din urmă, afluentul Narewului, Biebrza (Tautavičius 1994: 6). În secolul al XIII-lea (chiar înainte de exterminarea lor), sudovienii sunt localizați la nord de râurile Biebrza și Ełk, între cursul mijlociu al Nemunasului și pădurea Raminta (Nalepa 1964: 60; Ivinskis 1990: 43). În afara acestor granițe, sudovienii erau în mare parte doar coloniști (Kamiński 1953: 63 și urm.; Nalepa 1964: 11—60). În opinia noastră, aceste granițe ale sudovienilor erau mai degrabă politice decât etnice propriu-zise. În ținuturile colonizate de străini, desigur, au rămas multă vreme atât lituanieni, cât și sudovieni și prusaci. Oare nu din cauza triburilor baltice care locuiau aici și a rezistenței lor a fost numită Rusia Neagră partea superioară a malului sudic al Nemunasului (regiunile Valkaviskas, Słanimas, Zditovas, Naugardukas și Gardinas)?! 132 Amintirea sudovienilor care locuiau în partea vestică a acestui teritoriu a dăinuit până la mijlocul secolului al XIX-lea (Gaučas 1974: 21—24). Toponimele atestă, de asemenea, că sudovienii locuiau aici din vechime. Pe lângă cunoscutul afluent stâng al cursului superior al Bugului, Kšna (din Kirsna, vezi V. Toporov 1959: 251—261) și numele compuse cu elementul -da (Jaselda, Sokolda; Būga 1961, 601—602), mai trebuie menționate hidronimele Žėlva (afluent stâng al Nemunasului și oraș în regiunea Gardinas), Žietela (afluent stâng al râului Maičėdė, fost lac și oraș, astăzi Diatlovas în regiunea Gardinas), precum și satele Dainava, Zasėčiai (în împrejurimile Zietelei). Denumirea lacului din locurile natale ale lui A. Mickevičius, Svitezj (sau Svitiazi), care corespunde literal numelui sudovian al unui lac din districtul Alytus, Svaitingis (comparație făcută de A. Nepokupno), atestă bilingvismul baltico-slav care a persistat îndelung. Numai originea acestor hidronime este imposibil de explicat prin migrarea balticilor occidentali. În sudul Lituaniei, caracterul arhaic se reflectă, se pare, în folosirea consoanei s în loc de š; numele râului Visinčia (afluent drept al râului Šalčia, în districtul Šalčininkai) este sudovian; cf. Vaišėtis (lac în districtul Trakai), Veisiejis (lac în districtul Lazdijai), Vėžintas (lac în districtul Anykščiai) și Viešintà (râu în districtul Kupiškis) (Skardžius 1973: 70; altfel — Vanagas 1981: 388). În graiurile din bazinul râurilor Šalčia și Visinčia, diftongul ie se monoftonghează adesea în i, de exemplu, gìdó „a cântat”, prìmė „a primit” (cf. LKA I 38, harta nr. 5). Este interesant că cursul superior al Visinčiai coincide în întregime cu izofona diftongilor tautosilabici am, an. Poate că printre numele sudoviene ar trebui incluse toponimele fără africate, de exemplu, Minàitai (sat în districtul Lida; cf. Mináičiai, sat în districtul Šiauliai), Skubėtai (sat în împrejurimile localității Jasiūnai, districtul Vilnius), Žlàuktai<* Žlàugtai<* Žliaugtà (râu și sat în districtul Šalčininkai); cf. Pabėtai (sat în împrejurimile Labguvei), Šuketai (sat în districtul Šakiai) și altele. În graiul din Zietela s-au păstrat și elemente lingvistice caracteristice limbilor baltice occidentale (sau care pot fi atribuite acestora). Este vorba mai ales de particularități care nu s-au păstrat în alte părți sau ale căror urme apar în teritoriile presupuse a fi fost cândva ale balticilor occidentali, în special ale sudovienilor. Cele mai multe dintre ele sunt de natură fonetică. Graiul din Zietela, asemenea subdialectelor sudice ale aukštaiților de vest, a păstrat, probabil, cel mai bine sistemul vocalic occidental (sudovian): 1. Diftongii tautosilabici am, an, em, en menționați mai sus, care „nu s-au întunecat”, vocalele nazale ą, ę, terminațiile accentuate acutice -a, -e, care s-au scurtat (de altfel, limba lituaniană standard modernă, formată pe baza subdialectelor sudice ale aukštaiților de vest — așa-numitele graiuri kapsai și zanavykai, graiul kauniškiai de astăzi, precum și graiurile baltsermegių și striukių din Lituania Mică — împiedică uneori înțelegerea caracterului arhaic al acestor dialecte); 2. Procesul de transformare a diftongului ei în ie nu s-a încheiat (de exemplu, svìėkas, sviekatà, pasvėik și sveikas, sveikatà, šievà, mai rar tìep (< teip), mai frecvent tep și numai vie-kest, vi-kėst „mai degrabă”; 3. Poate și transformarea vocalei u în i înaintea consoanei v în cuvintele brivai „cu coada ochiului”, liežùvis „limbă”, žìvis „pește” (Volter 1912: 158); 133 4. Scurtarea neregulată a terminației nominativului singular, de ex., arkliukas ”arkliukas”, nieks, vaiks (Būga 1961: 136; Zinkevičius 1987: 262). Dintre vestigiile mai caracteristice ale consonantismului arhaic trebuie menționate următoarele: 1. Pronunțarea regulată a consoanei z în loc de ž în cuvintele bažnyčia, žąsis ”žąsis” sau, în variație, žemė, žėⁱmà, žuvis, žvaigždė, mai des žvėris, zverys, žėmė, žamė, žiemà, žiùvs, žvaigždė, mai rar žvėris etc. Consoana s în loc de š se pronunță cel mai adesea înaintea consoanei v, de ex., svéntina, svỹ(k)ščia, svìr(k)ščia alături de švéntina, švỹ(k)ščia, švìr(k)ščia ”șuieră”. Este posibil ca consoanele s, z în loc de š, ž să se fi păstrat sau să fi apărut sub influența analogiei cu sunetele corespunzătoare din limbile slave, dar este puțin probabil ca aceasta să poată anula complet rolul substratului baltic occidental. Cu atât mai mult cu cât acest fenomen s-a păstrat și la marginile sudice ale dialectelor aukštaitiene de sud (în jurul Druskininkai, Kabeliai etc.); 2. Probabil că este un arhaism din epoca sudovienilor folosirea grupurilor consonantice st(rt.), šč, št, žd fără consoanele epentetice k, g (dacă nu este vorba de fenomenul invers, adică de simplificare, cf. Endzelīns 1974: 430–431), de ex., aúštas, uneori áukštas, paũštė ”pasăre”, mỹstė ”ryškstė” (cf. prusacul ryste), rúštas, rũštus ”acru”, skráždė ”rândunică”, suìrščia~suìrščia, žvìrždos ”nisip, pietriș”, dar de obicei anksti, mègsta, mińkštas; 3. Apariția consoanei j în locul lui v în formele instrumentalului singular și, uneori, ale adessivului singular ale pronumelor personale, de ex., sajĩm ”cu sine”, tajĩm ”cu tine”, mai rar sajĩp, tajĩp ”cu tine” (cf. prusacul màim și formele dialectului din Lazūnai maimì, taimì, maimīn, taimīn); 4. Schimbări consonantice neregulate, dintre care, ceva mai frecvent, consoanele t, d înaintea vocalelor anterioare devin k, g, ca și la marginile sudice ale dialectelor aukštaitiene de sud, de ex., mai rar girgėjau, în dialectul standard girdėjau, gĩrsa < dĩrsa, dĩrsė, kìltas, în dialectul standard pàdegė, în dialectul standard pàdegė, šìlkis, în dialectul standard šìltis ”căldură, foc, jar”, viršùkinė, în dialectul standard viršùtinė; 5. Utilizarea limitată a africatelor, de ex., dañčio ”dintelui”, danteĩ ”dinți”, gaidỹ, gardỹ, gaidžiãmì ”cocoșilor”, jáutìus, ramteĩs, žodeĩ ”cuvinte”, žodžius, žodeis, alături de dañčio, gaidžių, žodžiais, fără a menționa formele regulate explicabile prin analogie — bitù, éduau, metùai etc. Unele trăsături menționate aici printre fenomenele fonetice pot fi tratate ca morfologice, de ex., o terminația -as a nominativului singular al substantivelor cu tema în -o este uneori scurtată, precum și formele specifice ale instrumentalului singular al pronumelor personale. Printre fenomenele morfologice trebuie inclusă forma persoanei a II-a singular a modului condițional cu terminația -ai, de ex., būtai, aitai, sakytai. Vechimea considerabilă a acestei terminații inovatoare este indicată de accentuarea sa circumflexă păstrată în dialectele aukštaitiene de sud și de răspândirea ei dinspre Laguna Curoniană, în Lituania Mică (Gerullis, Stang’as 1933: 48), până la izofona am, an și Zietela, în sud-est (LKA III 108—409, harta nr. 105), adică în presupusele teritorii ale fostelor ținuturi sudoviene ale nadruvianilor și skalvianilor. Probabil că din limba triburilor baltice occidentale s-au moștenit forma de persoana a III-a a trecutului bit(i) (cf. letona bija ”era”), prepoziția și prefixul sa(-) etc. Din păcate, până acum se știe prea puțin despre limba sudovienilor însăși. În prezent sunt căutate mai ales relicve și arhaisme izolate ale acesteia. Se presupune că limba sudoviană era intermediară între lituaniană și prusacă, dar nu se știe cât de mult a păstrat din trăsăturile comune 134 trăsături și atât cu una, cât și cu cealaltă limbă. De asemenea, nu se știe câte și ce trăsături au moștenit și câte noi au dobândit urmașii actuali ai sūduvienilor, asimilați de lituanieni și slavi. Se consideră că influența lituanienilor și a limbii lor asupra sūduvienilor și a celor mai apropiați vecini ai acestora a început să se manifeste începând cu secolele V–VII d.Hr., când slavii răsăriteni au început să pătrundă în ținuturile baltice răsăritene (centrale) (Mažiulis 1994: 6). Printre balticii occidentali s-au stabilit probabil și numeroși refugiați lituanieni din regiunile răsăritene. În curând, în vârtejul formării etniei lituaniene au fost antrenate și alte triburi baltice. Se pare că, la începutul secolului al XIII-lea, înainte de venirea Ordinului Teutonic, numeroși sūduvieni, ca și cei mai apropiați vecini ai lor, nadruvii și skalvii, erau deja puternic lituanizați sau asimilați de lituanieni. Procesul de asimilare a sūduvienilor s-a desfășurat în mod similar și în jurul Zietelei. Este posibil ca, la un moment dat, prin Zietela să fi trecut granița dintre sūduvieni și lituanienii supuși unei puternice presiuni din partea slavilor răsăriteni. Aceasta ar fi indicată de satul din împrejurimile Zietelei, numit în două feluri — în lituaniană Dainavà, iar în slavă Jatviaž (Jacvež). Ambele denumiri sunt de origine etnonimică și desemnează același trib al sūduvienilor. De aceea, originea lituaniană nu numai a acestui sat, ci și a împrejurimilor Zietelei este pusă în legătură cu refugiații prusieni sau sūduvieni menționați în Cronica lui Ipatios. Totuși, întrucât lituanienii și sūduvienii au început să se amestece timpuriu, nu este obligatoriu să-i considerăm doar pe sūduvieni veniți din afară. Se presupune, de altfel, că și slavii înșiși sunt veniți din afară. Pe de altă parte, chiar dacă aici au existat sate întemeiate de sūduvieni strămutați, denumirea dublă a satului Dainava arată că aceștia s-au stabilit într-un mediu al congenerilor lor deja lituanian sau lituanizat. Astfel, în timp, se pare că au devenit lituanizate și mai multe așezări izolate ale sūduvienilor din sud și sud-vest (în jurul Gärdinas, Slänimas, Valkaviskas, Prużanas, Bälstogė și în alte locuri). Acest lucru este atestat de stratul considerabil de toponimie și antroponimie baltică și lituaniană, de împrumuturi și de urmele culturii baltice și lituaniene păstrate aici (Nepokupnyj 1976: 5—198; Nepokupnas 1983: 5—199; Laučiūtė 1982: 9—150; Kondratiuk 1985: 10—250; Zinkevičius 1987: 43—135; 1993: 84—89; 1994: 15—23; Gaučas 1988: 195—213; LTE IX: 241). Graiul lituanian din Zietela, ajuns timpuriu sub stăpânirea slavilor răsăriteni (a cnejilor halicieni și volînieni) și în mediul lor cultural, a fost multă vreme izolat de principalele dialecte ale limbii lituaniene. Fâșia întinsă de-a lungul râurilor, din cauza incursiunilor și luptelor neîntrerupte ale slavilor răsăriteni și chiar ale tătarilor cu sūduvienii și lituanienii, se depopulase puternic și devenise pustie (Łowmiański 1931: 56—57). În timpul stăpânirii Marelui Ducat al Lituaniei, după încetarea războaielor, acele locuri au fost din nou populate, însă de această dată mai ales de populații mixte. Din secolul al XIV-lea până la mijlocul secolului al XVII-lea, zonele locuite de lituanieni se întindeau, deși nu întotdeauna compact, până la Zietela și chiar mai departe (cf. Zinkevičius 1993: 31—39; 1994: 19—23 și hărțile anexate acolo). Din păcate, pe măsură ce statalitatea Lituaniei slăbea, iar nobilimea și biserica lituaniană se polonizau rapid, s-au creat condiții foarte nefavorabile pentru supraviețuirea limbii lituaniene. Războaiele cu Rusia și Suedia au costat multe vieți, în special ocupația brutală a armatei ruse din secolul al XVII-lea, foametea care a urmat și câteva epidemii de ciumă. Întinse zone locuite de lituanieni dintre Zietela și dialectele sudice ale lituanienei s-au depopulat. Prin urmare, multe dintre schimbările fonetice și de altă natură care au avut loc în dialectul sudic al lituanienei nu au ajuns la graiul din Zietela. 135 LITERATŪRA Būga K. 1961: Lietuvių tauta ir kalba bei jos artimieji giminaičiai. — Būga K. Rinktiniai raštai 3, Vilnius: Valstybinė politinės ir mokslinės literatūros leidykla, 126—156; Jotvingių žemės upių vardų galūnė -da. — Ten pat, 601—602. Dundulis B. 1968: Lietuvių kova dėl valstybinio savarankiškumo 15 amž. Vilnius: Mintis. DV 176 — Dzienik Wileński, 176, 1930. Endzelīns J. 1974: O savočných k i g v baltijskich jazykach. — Endzelīns J. Darbu izlase 2, Rīga: Zinātne, 420—433. Gaučas P. 1974: Jotvingiai 19 a? — Mokslas ir gyvenimas 2, 21—24. Gaučas P. 1988: K voprosu o vostočnych i južnych granicach Litovskoj etničeskoi territorii v srednevekovje. — Balto — slavjanskie issledovanija 1986, Moskva: Nauka, 159—213. Gerullis J., Stangas Chr. 1933: Lietuvių žvejų tarmė Prūsuose, Kaunas. Ivinskis Z. 1990: Lietuvos istorija. Lietuvos kraštas ir kaimynai. — Tautinė mokykla 5, 42—45. Kamiński A. 1953: Jaćwież. Łódź. Keppen P. 1827: O proizchoždenii, jazyke i literature litovskich narodov, SPB. Kondratiuk M. 1985: Elementy bałtyckie w toponimii i mikrotoponimii regionu Białostockiego, Wrocław, Warszawa, Kraków, Gdańsk, Łódź: Wydawnictwo Polskiej akademii nauk. Laučiute J. 1982: Slovarj baltizmov v slovianskich jazykach, Leningrad: Nauka. LKA I — Lietuvių kalbos atlasas 1, Lek­sika, Vilnius: Mokslas, 1977. LKA II — Lietuvių kalbos atlasas 2, Fonetika, Vilnius: Mokslas, 1982. LKA III — Lietuvių kalbos atlasas 3, Morfologija, Vilnius: Mokslas, 1991. Lowiański H. 1931: Studja nad początkami społeczeństwa i państwa litewskiego 1, Vilno. LTE I — Lietuviškoji tarybinė enciklopedija 9, Vilnius: Mokslas. Mažiulis V. 1994: Prūsai ir kiti vakarų baltai. — Prūsijos kultūra, Vilnius: Academia, 4—9. Nalepa J. 1964: Prowizoryczna mapa plemion jaćwieskich. — Nalepa J., Jaćwięgowie. Nazwa i lokalizacja, Białystok: Panstwowe wydawnictwo naukowe — Warszawa. Nepokupnas A. 1983: Baltai slavų giminaičiai, Vilnius: Mokslas. Nepokupnyj A. 1976: Balto — severoslavjanskie jazykovyje sviazi, Kiev: Naukova Dumka. Otrembskij J. 1961: Jazyk jatviagov. — Voprosy slavianskogo jazykoznanija 5, Moskva. PSRL II — Polnoe sobranie russkich letopisej 2, SPB, 1908. Salys A., Ivinskis Z. 1963: Sūduviai. — Lietuvių enciklopedija 29, Boston, 114—125. Sedov V. V. 1987: Balty. Finno—ugry i balty v epochu srednevekovja, Moskva: Nauka, 411—419, Karty 1, 48. Skardžius P. 1973: Lietuvių vandenvardžiai su -nt-. Jų daryba, kilmė, reikšmė. — Lituanistikos darbai 3. Brooklyn, 9—72. Stang Chr. 1958: Die litauische Mundart von Zasėčiai im Gebiet von Wilna. — Norsk Tidsskrift for sprogvidenskap 18, Oslo, 171—201. Tautavičius A. 1994: Jotvingiai, dainaviai, sūduviai, polekšėnai ir... — Lietuvos mokslas 2, Kn. 1(2), 4—14. Toporov V. N. 1959: Dve zametki iz oblasti baltijskoj toponimii. — Rakstu krājums, Rīgā: Latvijas PSR Zinātņu akadēmijas izdevniecība, 251—261. Vanagas A. 1981: Lietuvių hidronimų etimologinis žodynas, Vilnius: Mokslas. Volter E. 1912: Sledy drevnich Prusov i ich jazyka v Grodnenskoj gub. — Izvestija otdelenija russkogo jazyka i slovesnosti Imperatorskoj Akademii Nauk 1911, 16, Kn. 4, SPB, 151—160. Zajączkowski S. 1940: Kajp jotvingiai buvo vadinami viduriniais amžiais. — Lietuvos praeitis 1, sąs. 1, Kaunas, 57—76. 136 Zinkevičius Z. 1987: Lietuvių kalbos istorija 2, Vilnius: Mokslas. Zinkevičius Z. 1993: Rytų Lietuva praeityje ir dabar, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidykla. Zinkevičius Z. 1994: Kur prieš šimtmečius lietuviškai (baltiškai) kalbėta... — Lietuvos mokslas 2, Kn. 1(2), 15—23. ZUM STAND UND ZUR HERKUNFT VON ZIETELA Zusammenfassung Aus dem Vergleich der charakteristischeren Besonderheiten der Mundart von Zietela mit den entsprechenden Erscheinungen der östlichen, südlichen und westlichen hochlitauischen Mundarten sieht man, daß die Mundart von Zietela eigentümlich ist und völlig mit keiner Mundart der litauischen Gegenwartssprache zusammenfällt. In ihr haben sich zwei verschiedene Schichten oder Reihen der Mundarten vereinigt: das Ost-(Süd-) und Westhochlitauisch. Beim Vergleich der Mundart von Zietela mit der südlichen hochlitauischen Mundart sieht man, daß die letztere von der dicken Schicht der östlichen hochlitauischen Mundart zugedeckt wurde, aber in der Mundart von Zietela dominiert noch klar Grund der westlichen Mundarten (südlichen Untermundarten) des Hochlitauischen (”kapsų”, ”baltsėrmegių” und ”striukių”). Sie haben sich im Land der Sudauer, Nadrauer und Schalauer formiert und am wenigsten von den anderen litauischen Mundarten beeinflußt waren. In der Mundart von Zietela erhaltengebliebene dicke Schicht sudauischer Hydronyme erlaubt uns nicht ihre Herkunft nur durch die in Jahrbüchern erwähnten westbaltischen Flüchtlinge zu erklären. Obwohl eine Übersiedlung der Sudauen oder Preußen gewesen sein könnte, so mußten sie in die von Ostslawen (Dregoviči), früh kolonisierte westbaltische Länder zu den noch nicht slawisierten eigenen Stämmen übersiedeln. Die Letzteren sollten noch früher mit den von Ostslawen gestoßenen Litauen zusammentreffen und die ganze Zeit der Konsilidation der litauischen Sämme und ihrer Volksformierung Kontakte haben. Später wurden die Verbindungen von Zietelern mit den südlichen Hochlitauern infolge der verschiedenen politischen Ereignisse, der Unglücksfälle und der früh slawisierten einzelnen Umgebungen begrenzt. Die große Zahl der Veränderungen im Lautbestand und andere, die sich in der hochlitauischen Südmundart befanden, erreichten die Mundart von Zietela nicht. Auf dieser Weise haben sich in der Mundart von Zietela viele charakteristische Elemente der Westbalten erhalten. 137