Ar gali ką nors reikšti tuščia vieta?

136 | NOTE b. în unele locuri se pronunță tare înaintea diftongului redus -ai: rai.kst’e: „raikštė” DRSK, RTN, kraū.šis „kriaušius” KB, VRN, krai.vas „kreivas” DRSK etc. ; c. în grupul *rj > *ri > r: braū.na „briauna” Užv, Kkš, KRTV, kraū.š'is (kriaušis în limba literară) KRŠ, RDN, TL, EIG, krūokt'e „verkti” (kriėkti în limba literară) TL, RDN, VARN, Šv, RT, ra.uš'ęs „riausés” Šv, GRDM etc. Li se conformează împrumuturile krū-ks (lit. kriūkas), šrū'ps (în žemaițiana de nord și în aukštaițiana š'r'ūps | š'r'ū-bas- ), kraū.č'us „kriaučius, croitor”, krūk'is „kriukis, cârjă” KRŠ, KRTV, SAUK, kril.k'is „t. p.' RDN, TRS, TL etc. Este cunoscut întregul areal de evoluție *rjau, *rja, *rjo, *rju, *rjū în rau, ro, ru în žemaițiană, unde nu există nicio velarizare a lui r înaintea vocalelor de serie anterioară (cf. aut., Lietuvių kalbos tarmių morfoneminiai reiškiniai, Vilnius, 2001, 158-161). Cercetarea unui asemenea fenomen nu fusese prevăzută de LKA, de alcătuitorii volumului de fonetică; transpunerea faptelor dialectale nu era stabilită, de aceea multe neclarități fuseseră deja semnalate anterior, însă și acum sunt confundate. De exemplu, în LKŽ, cuvântul sukrokė de la p. 626 (dial. sūkruok'i KRŠ) este corectat în sukriokė (R. Mikulskas, Acta Linguistica Lithuanica 48, 87), iar krii-kas KLVR este atribuit lui kriūko *, deși nici acolo nu poate exista vreo velarizare a lui r (decât dacă ar fi vorba despre o anomalie- ). Taigi *rj + a, a; Problema u, u tebėra siejama su r kietinimu ir minkštinimu, nors čia kalbama apie senojo *į iškritimą ir vėliau pasireiškusią analogiją (kai šnektose būdavo apibendrinami tik rau, ro“, ru, ruar r'au, r'o-, r'u, r'u-). Kiekvienu atveju reikia gilintis į tarmių struktūrą ir sistemą. Vytautas Vitkauskas Gauta 2004 04 07 AR GALI KĄ NORS REIKŠTI TUŠČIA VIETA? Profesoriaus Vlado Žulio straipsnyje „Dėl tariamos nulinės jungties“ (Acta Linguistica Lithuanica 48, 177-184) polemizuLietuvių kalbos institutas P. Vileišio g. 5, 10308 Vilnius, Lietuva ojama su Dabartinės lietuvių kalbos gramatika (Vilnius, 1994), kurioje tokie sakiniai kaip Oras gražus yra laikomi turį nulinę jungtį. Straipsnio autorius mano, kad nulinės jungties (ir apskritai nulinių formų) terminas yra ydingas. Ta nuomonė yra gerbtina. Norėčiau tik šį tą pasakyti apie argumentus, kuriais bandoma ją grįsti. Prima dintre ele — afirmația atribuită lui Immanuel Kant: Nimic nu are caracteristici. Autorul mai adaugă: Nimicului nu-i crește părul. Dacă o clasă este vidă, atunci ea nu are niciun element, iar numai elementele pot avea caracteristici. Prin urmare, logic contradictorie ar fi afirmația: Deși nu există o copulă (nimic), totuși ea are valoarea timpului prezent al modului indicativ (caracteristică) (p. 178). Acceptând regulile de joc propuse de autorul articolului — lăsarea apelului la autorități în seama teologiei — nu voi menționa niciuna dintre numeroasele lucrări scrise despre formele zero. Afirmațiile logice citate sunt corecte, dar nu contrazic deloc concepția despre zero prezentată în Gramatică. Zero-ul lingvistic — nu este vreun obiect empiric sau element inexistent, echivalent nimicului. Prin acest termen este desemnată absența unui indicator formal al unui membru al paradigmei gramaticale, care, din cauza variantelor santy- !-krūko, kruko, kriūko, a fost evitată spre comoditatea lui Mikulskas a fi explicată, la fel ca și vąšas (nici măcar imposibilul ąšas), O-nčas, ūnčas,vė- .ršos, lo-rsas alternanță (vezi R. Mikulskas, Acta Linguistica Lithuanica 46, 85). NOTE | 137 kio, împreună cu ceilalți membri ai paradigmei, este semnificativ și îndeplinește o anumită funcție. În Gramatica menționată aici se scrie despre aceasta astfel: „Absența copulei indică valoarea timpului prezent al modului indicativ; O astfel de copulă zero, adică semnificativă gramatical prin absența sa, este echivalentă cu forma es a verbului biiti. |. formă, cf. : Vremea este frumoasă /Vremea este frumoasă” (p. 612). Astfel, forma nulă este privită ca un concept metodologic care ajută la descrierea momentului în care absența unui anumit indicator are o funcție gramaticală definită. În mod similar, în gramatica limbii ruse, substantivul stol este considerat ca având o desinență nulă, deoarece absența indicatorului formal al desinenței indică aici sensul nominativului singular al genului masculin, care devine clar din relația cu ceilalți membri ai paradigmei flexionare. În asemenea circumstanțe, întrebarea „Există o copulă zero?” nu pare deloc pertinentă; mai pertinent ar fi să întrebăm: „Este termenul de copulă zero util pentru descrierea gramaticii sau ajută el la descrierea funcției unei unități sintactice în funcție de relația acesteia cu alte unități?” Modul în care conceptul de copulă zero poate fi aplicat descrierii structurii propoziției și a evoluției sale poate fi observat deja în exemplul discutat în articol, Mano brolis neįgalus (p. 180 —181). Se afirmă că aceasta este o propoziție atemporală, abstractizată de timp și loc. Această propoziție concretă poate fi într-adevăr înțeleasă în două feluri: ca propoziție nominală atemporală și ca paradigmă a propozițiilor cu copulă. Fratele este | era | obișnuia să fie | va fi membru cu dizabilități, utilizat cu sensul timpului prezent. Așadar, nu toate propozițiile fără copulă sunt identice. Diferența ar fi și mai evidentă dacă am lua, de pildă, propoziția citată de Jablonskis: Stejarul este un arbore călduros. Aici sensul timpului prezent ar părea cu totul forțat, iar paradigma Stejarul a fost | obișnuia să fie /va fi un arbore călduros — artificială. Prin structura sa, această propoziție reprezintă vechiul tip indo-european de propoziție nominală, sau vardațională, la fel ca propozițiile Pâinea neagră nu este foamete, Ciocănitoarea este pestriță, viața omului este și mai pestriță ș.a. Prin propoziții de acest tip, din cele mai vechi timpuri, era obișnuit să se descrie relațiile generale dintre obiecte și fenomene, așa-numitele „adevăruri eterne“. Ele erau folosite încă pe atunci, când nici nu existau propoziții cu copulă, iar verbele cu rădăcinile *esi̯ și *bhū aveau sensuri concrete (existențial și altele). Odată ce aceste verbe s-au transformat în indicatori abstracți ai timpului și modului — copule, propozițiile cu copula prezentului s-au apropiat de cele nominale menționate, iar multe dintre acestea din urmă au fost reinterpretate (reanალიზate) ca propoziții în care absența copulei (respectiv copula zero) exprimă timpul prezent al modului indicativ. Procese similare au avut loc și în alte limbi înrudite, dar au dus la consecințe foarte diferite. De exemplu, în limba rusă nu au mai rămas propoziții cu copula prezentului exprimată, iar aproape toate propozițiile nominale s-au transformat în propoziții cu copulă zero. Pe de altă parte, în limbile germană și engleză copula a devenit obligatorie în toate cazurile așa-numitului predicat nominal compus. Limba lituaniană a păstrat aici o stare mai veche, iar unele propoziții fără verb exprimat pot fi încă considerate relicve ale propozițiilor nominale. Totuși, majoritatea lor (mai ales cele cu adjective) funcționează deja în limba literară ca membri ai paradigmei propozițiilor cu copulă, având sensul timpului prezent al modului indicativ. Așadar, uneori nu este suficient să se spună că într-o propoziție nu există copulă, deoarece această absență poate fi atât un indiciu al tipului de propoziție, cât și al sensului gramatical de timp. Desigur, dacă în viitor cercetătorii limbii ar găsi mijloace metodologice mai bune pentru a descrie asemenea relații paradigmatice ale unităților sintactice, termenul de legătură zero, asemenea celui de formă zero, ar putea fi abandonat. Este păcat că, la discutarea acestei probleme în articolul polemic menționat, se recurge în primul rând nu la argumente lingvistice, ci la afirmații de ordin general despre limbă, pretins științifice și obligatorii pentru toți. Se cere categoric ca semnul lingvistic să fie considerat doar un obiect empiric, iar concepția obișnuită despre semnul lingvistic bilateral (bilar) este declarată incompatibilă cu bunul-simț (p. 179). Totuși, a delimita semnul lingvistic de semnificația sa nu este atât de simplu. Se afirmă că semnul lingvistic beržas este „un obiect empiric, adică un obiect rostit”, care „indică un alt obiect empiric — un copac cu frunze 138 | NOTE albe“ (p. 179). Ce leagă aceste obiecte empirice, ce au ele în comun? Probabil nu mai mult decât acele pisici ale lui Michel Foucault, dintre care una — tocmai a vărsat laptele, iar cealaltă — este pictată pe mătase. Legătura dintre obiectele empirice menționate de autor este posibilă numai în conștiința vorbitorilor / ascultătorilor, în care semnificația cuvântului — imaginea sau noțiunea mesteacănului — este și semnificatul semnului lingvistic, „cealaltă latură“ a acestuia. Originile concepției formelor zero sunt căutate și în viziunea Gramaticii limbii lituaniene contemporane asupra structurii gramaticale a limbii ca sistem de relații reciproce dintre elemente semnificative, existent în conștiința oamenilor (p. 5). Aceasta ar fi „psihologism substanțial“, „o concepție iremediabil învechită și imposibil de salvat prin niciun fel de argumente“, a cărei acceptare înseamnă că „scrierile antice sunt, în principiu, indescifrabile“ (p. 179). Ca și cum cineva ar nega natura empirică a vibrațiilor acustice sau a textelor scrise (printre acestea și descrierile sistemelor gramaticale)... Dar unde, dacă nu în conștiința oamenilor, există lucruri precum regulile de formare a propozițiilor și a grupurilor de cuvinte, relațiile reciproce dintre unitățile lor — ceea ce constituie fundamentul sistemului gramatical al limbii? De altfel, într-un loc se menționează că „în capetele noastre nu se află structura limbii cu semnele sale, 0 capacitatea de a opera cu ea“ (p. 179). Aici este un mister și mai mare: cum reușesc acele sărmane capete să opereze cu ceea ce nu se află în ele, ceea ce este undeva în „realitatea obiectivă- “. Încă nu am uitat amuzanta „teorie a reflectării“, care cerea să se caute în acel loc secret corespondentul fiecărui fenomen lingvistic — dar poate că nu mai este necesar ca toți să o mărturisească? Sunt pe deplin de acord că „limba poate fi studiată și fără soluționarea chestiunii ontologice“ (p. 180). Aș putea doar adăuga că nicio doctrină de lingvistică generală sau de gnoseologie nu trebuie impusă cercetătorilor limbii ca fiind chipurile modernă, cea mai avansată și științifică. Vytautas Ambrazas Primit 2004 05 20 Lietuvių kalbos institutas P. Vileišio g. 5, 10308 Vilnius, Lietuva