Das Nomem, das Allonom und die Nomematik. Zugleich Besprechung von Silvio Brendlers Buch „Nomematik“

VOLKER KOHLHEIM Bayreuth Direcții de cercetare: onomastica personală, onomastica literară, teoria numelor. NOMEMA, ALONOMUL ȘI NOMEMATICA. TOTODATĂ, RECENZIA CĂRȚII LUI SILVIO BRENDLER NOMEMATIK Nomemul, alonomul și nomematica. Note despre cartea lui Silvio Brendler Nomematik I Dacă există ceva care caracterizează lingvistica modernă începând cu aproximativ începutul secolului al XX-lea, atunci acesta este îndepărtarea de perspectiva strict istorică asupra limbii, apărată încă în mod categoric de Hermann Paul. Odată cu această îndepărtare de abordarea exclusiv istorico-lingvistică a venit accentuarea sincronie ca obiect de studiu privilegiat al cercetărilor lingvistice și, prin aceasta, o „reducere a numărului unităților elementare de descriere”, mai ales „prin instituirea conceptului de fonem în fonologie [și] a conceptului de morfem în morfologie” (Thümmel 2005: 651). Oricât de mult s-ar fi îndepărtat între timp lingvistica actuală de structuralismul clasic, acești termeni — cărora li se poate adăuga lexemul — și ipotezele teoretice asociate lor, de exemplu cele privind trăsăturile distinctive și opozițiile, precum și procedeele analitice precum segmentarea, au devenit totuși parte indispensabilă a repertoriului lingvisticii. Se observă însă că onomastica pare să-și permită și astăzi, în mare măsură, să renunțe la acest instrumentar conceptual. Această lacună sau întârziere metodologică poate fi explicată prin orientarea încă predominant istorico-lingvistică și etimologică a toponomasticii, care de cele mai multe ori… Įžvalgos / Insights 283 VOLKER KOHLHEIM ger von Bedeutung sein (vgl. aber Kohlheim, Hengst 2004), er macht sich aber vor allem in der Anthroponomastik negativ bemerkbar. Insbesondere bei Untersuchungen, die auch statistische Fragestellungen implizieren, bei denen also immer die Frage eine Rolle spielt, welche Namenformen als zusammengehörig, als „identisch“ anzusehen sind, resultiert das Fehlen eines methodologisch konsequenten und auf der Höhe der allgemeinen Linguistik stehenden Begriffs- und Methoden-inventars oft genug in zumindest terminologischer Unklarheit, wenn nicht sogar in angreifbaren Resultaten. Între timp, încă din 1977 există un inventar conceptual de orientare structuralistă, care poate remedia această situație. Pornind de la o sugestie a lui Rudolf Freudenberg (Freudenberg 1967/68), în lucrarea lui Volker Kohlheim despre prenumele din Regensburg din secolele al XIII-lea și al XIV-lea, perechii Phonem și Allophon i-a fost alăturată perechea onomastică Nomem și Allonom (Kohlheim 1977: 71). Astfel a fost acoperită o lacună terminologică. Scopul inițial al acestei inovații terminologice era de a face față varietății formelor onimice întâlnite în cercetarea prenumelor din Regensburgul târziu medieval. Trebuia să se clarifice dacă formele atestate în documente precum Gumbertus, Cumbertus, Gumprecht, Gumpprecht, Gumplinus trebuiau considerate, în cercetarea statistică a numelor, drept unul sau mai multe nume (Kohlheim 1977: 36). Iar aici — acesta era gândul decisiv — nu trebuia să se procedeze după criterii etimologice, care cu siguranță nu mai aveau nicio relevanță pentru vorbitorii/scriitorii secolelor al XIII-lea și al XIV-lea; identitățile numelor trebuiau, în schimb, să corespundă conștiinței utilizatorilor numelor și să le reprezinte competența onimică. În principiu, analiza lingvistică a sistemului de nume din Regensburgul târziu medieval trebuia, așadar, să se desfășoare la fel ca examinarea sistemului onimic al unei limbi necunoscute. Cadrul teoretic al acestei abordări „etnologice” fusese deja oferit de Kenneth Lee Pike. Potrivit lui Pike (1967), numim „etică” o metodă de cercetare care aplică criterii aduse din exterior sistemului studiat. O asemenea metodă este justificată ca punct de plecare, însă poate fi doar provizorie, deoarece nu corespunde neapărat situației reale. Două forme de nume pe care le considerăm „identice” datorită aceleiași origini etimologice pot fi percepute drept două nume distincte de conștiința vorbitorilor unei epoci trecute — sau chiar prezente. Este vorba, așadar, de reconstituirea competenței onimice a vorbitorilor dintr-o perioadă trecută. Dacă reușim, obținem, în termenii lui Pike, unități „emice”. Un exemplu contemporan: numele Adelheit, Aleida și 284 Acta Linguistica Lithuanica LXIX Das Nomem, das Allonom und die Nomematik. Zugleichbesprechung von Silvio Brendlers Buch Nomematik Elke provin toate din adal-heit, dar astăzi sunt considerate fără îndoială trei nume diferite. În schimb, în Regensburgul medieval, formele Matheus și Mathyas, provenind etimologic din două etimoane ebraice diferite, erau percepute ca interschimbabile, după cum arată seria de atestări hern Mathyas dez Wakchers hausfrawe (a. 1341), Matheis der Wacher (a. 1342), Matheus der Wachker (a. 1342), bei Metlein dem Wocher (a. 1345), deoarece este vorba de una și aceeași persoană (Kohlheim 1977: 511). Trebuie, așadar, să presupunem că pentru vorbitorii din Regensburgul acelei epoci exista o unitate mentală care le permitea să recunoască drept identice formele de nume tocmai enumerate. Numim această unitate mentală abstractă Nomem, iar realizările ei în limbajul oral sau în scris Allonom (Kohlheim 1977: 71). Esențial este că Nomem trebuie înțeles ca unitate mentală abstractă. Prin urmare, notarea sa este pur convențională. Acest lucru nu a fost întotdeauna înțeles în literatura ulterioară despre Nomem. Astfel, în Kohlheim (1977), nome(me)le au fost redate prin etimoane vechi înalte germane (deci „kuon-rāt” ca Nomem pentru alonomele Chunrat, Konrad, Chuntz, Kunz etc.). Într-un articol ulterior s-a propus notarea Nomemului între bare oblice, prin analogie cu notația obișnuită a fonemelor. În cazul alonomelor enumerate mai sus, Mathyas, Matheis, Matheus și Metlein, ca notație a Nomemului aflat la baza tuturor acestor alonome se impune /MATHEIS/ (Kohlheim 2001: 148). Totuși, și în cazul acestei notații există pericolul de a considera /MATHEIS/ drept forma „cea mai relevantă”. Încă din 1966, Rudolf Freudenberg propusese renunțarea, în notația fonemelor, la literele care evocă „asocieri înșelătoare” cu valori fonetice, în favoarea unor simboluri noi, alese în mod arbitrar (Freudenberg 1966: 9). Ne-am putea imagina, așadar, introducerea notației /M/ sau chiar a unei cifre pentru notarea Nomemului /MATHEIS/. Când au fost definiți pentru prima oară termenii Nomem și Allonom, în lingvistică predominau metodele behavioriste. Analiza materialului onomastic din Regensburg s-a desfășurat, așadar, potrivit metodelor distribuționalismului american, așa cum le-a dezvoltat Zellig S. Harris (Harris 1969; cf. Kohlheim 1977: 67–80). Concepțiile „mentalist-psihologice” erau considerate depășite. Din perspectiva actuală, se poate constata, dimpotrivă, că introducerea termenului Nomem a anticipat, într-un anumit sens, pozițiile cognitiviste. Dacă Freudenberg formula în 1966: „Fonemele sunt concepte obținute prin sinteză mentală” (Freudenberg 1966: 13), același lucru era valabil și pentru termenul Nomems, definit la scurt timp după aceea. Din perspectiva actuală Įžvalgos / Insights 285 VOLKER KOHLHEIM Dintr-o perspectivă cognitivistă se poate constata: Nomeme corespund conceptelor care există în creierul vorbitorilor în legătură cu anumite expresii onimice.1 Poate s-a observat că în seria de alonime citată mai sus Gumbertus, Cumbertus, Gumprecht, Gumpprecht și Gumplinus sunt reprezentate două tipuri diferite, pe care în mod tradițional le numim „forme complete” și „forme scurte”. Încă din lucrarea din 1977, Volker Kohlheim propusese să se vorbească aici despre tipuri de realizare: „Tipul de realizare aparține în continuare planului virtual [adică emic], însă alegerea tipului de realizare respectiv este făcută de vorbitor sau de cel care scrie abia în situația concretă de vorbire sau de scriere, iar această alegere depinde în fiecare caz de situație, respectiv de context, și de intenția vorbitorului/celui care scrie, precum și de așteptările pe care vorbitorul/cel care scrie le atribuie partenerului său de comunicare” (Kohlheim 1977: 79f.). Astfel, un vorbitor/cel care scrie și dorește să realizeze nomemul /MARGARETE/ trebuie să decidă dacă o face cu alonimul Margarete, care aparține unui nivel (domeniu) formal de comunicare, sau dacă folosește unul dintre alonimele Grete, Gretchen, Gretel, Gretelchen, care aparțin unui nivel (domeniu) informal de comunicare și, din punct de vedere lingvistic, tipului de realizare „hipocoristic”. Astfel, în modelul prezentat, care este în primul rând unul de lingvistică sistemică, sunt introduse și aspecte pragmatico-lingvistice, întrucât tipul de realizare folosit de vorbitor depinde de situația pragmatică respectivă. Tema referinței, atât de centrală astăzi în teoria onomastică, a jucat cel mult un rol indirect în lucrarea din 1977. Scopul era, de fapt, analizarea numelor din corpusul celor două volume ale Cărții de documente din Regensburg, care acoperă cronologic perioada până în 1378, și pregătirea lor pentru cercetări statistice asupra numelor. Și anume, exclusiv în raport cu corpusul, în interiorul sistemului. Prin urmare, două forme onomastice diferite erau considerate „identice” dacă apăreau în același „context”. Marea majoritate a prenumelor — și numai despre acestea era vorba — apăreau într-un sintagmă onomastică alcătuită, în mod normal, din trei elemente: prenume + articol hotărât + supranume. În cazul femeilor, la supranume se adăuga sufixul de moțiune -in. Dacă două forme onomastice, de pildă Stepfan și Stepfel, apăreau interschimbabil în combinație cu supranumele der Enichl, era 1 Vgl. zu kognitiven Wortkonzepten Rickheit, Weiss, Eikmeyer (2010: 73–76). Silvio Brendler (2008: 75) allerdings gesteht erst der späteren Version des onomastischen Ansatzes, wie sie in Kohlheim, Hengst (2004) vorliegt, ein kognitivistisches Herangehen an die Problematik zu. Wortwörtlich hieß es aber bereits in der Fassung Kohlheim (1977: 71): Diejenige sprachliche Einheit, die es dem kompetenten Sprecher einer Sprachgemeinschaft erlaubt, verschiedene Namensformen als identisch zu erkennen, nennen wir ‚Nomem’ [...]“. „Erkennen“ aber ist eine kognitive Leistung. 286 Acta Linguistica Lithuanica LXIX Das Nomem, das Allonom und die Nomematik. Zugleich besprechung von Silvio Brendlers Buch Nomematik dovedită „identitatea”, adică cele două alonime (realizate) Stepfan și Stepfel aparțineau unui singur nomem (virtual), /STEPHAN/. Această metodă urma cu strictețe distribuționalismul, așa cum fusese formulat de Harris (1969). Deși se presupunea că formele onomastice consemnate în documentele Cărții de documente se refereau la persoane concrete (la acea vreme), având, așadar, o funcție referențială, acest lucru juca doar un rol indirect în identificarea nomemelor. O altă consecință a acestei abordări foarte orientate spre corpus a fost că un alt aspect, care astăzi se află în prim-plan, nu juca niciun rol: întrucât era vorba despre analiza unui inventar de nume, mai precis de prenume, nici nu putea apărea ideea că „un” nume s-ar putea referi la o singură persoană. În discuția despre cum trei alonime care se aseamănă în mare măsură ca formă, dar apar în „contexte” diferite, adică în sintagma onomastică împreună cu supranume diferite, pot fi totuși atribuite unui singur nomem — detaliile procedurii nu pot fi prezentate aici — se afirma: „Dacă am accepta doar criteriul semnificației discursive [adică al contextului în realizare], cele trei alonime [Ruger der Pochner, Ruger der Prunnhofer, Ruger vor der Chappel] nu ar fi identice și, prin urmare, ar trebui atribuite unor nomeme diferite. Această concluzie este însă absurdă: se știe că orice comunitate lingvistică folosește mult mai puține nume decât entitățile pe care le denumește” (Kohlheim 1977: 72). Nu că problematica acestei afirmații nu ar fi fost sesizată încă de atunci; ea a fost însă contracarată prin referire la Eugenio Coseriu (1967: 268: „[...] los nombres propios pueden ser multívocos, pero son siempre monovalentes”) și Farhang Zabeeh (1968: 57: „We may use, for example, [...] ‚Joan’ to refer to many women”). În fond, este vorba despre problema, încă actuală, din teoria și filosofia numelor, a tensiunii dintre „monovalența onimică și formarea claselor” (Windberger-Heidenkummer 2011). Astăzi nu mai vorbim atât de lipsit de rezerve despre „un nume”. Dispunem de o terminologie mai nuanțată: astfel, în cazul menționat, Willy Van Langendonck (2007) nu ar vorbi despre un „name”, ci despre un „proprial lemma”, iar Silvio Brendler, în cartea care va fi prezentată imediat, ar vorbi despre un „archinomem”. Desigur, nomemele care trebuiau identificate erau considerate și atunci leme ale unui inventar istoric de nume. Într-o versiune extinsă a teoriei a fost introdus și conceptul de archinomem (Kohlheim 2001), pe care îl vom regăsi în partea a II-a a acestui articol, cu un sens diferit de cel dat de Kohlheim. Aplicarea la numele de familie a fost examinată doar pe scurt (Kohlheim 2005), în timp ce conceptele de norme și alonim au fost discutate în domeniul toponomasticii de Karlheinz Hengst, în continuarea lucrărilor lui Įžvalgos / Insights 287 VOLKER KOHLHEIM Kohlheim (Kohlheim, Hengst 2004; Kohlheim, Hengst 2006). Terminologia nomematică a fost folosită ocazional și de alți autori, cel mai recent de Renāte Siliņa-Piņķe (2009), și a fost inclusă în manualul Die Personennamen im Deutschen de Wilfried Seibicke (2008:101). II În 2008, Brendler a prezentat, prin cartea sa Nomematik. Identitätstheoretische Grundlagen der Namenforschung (insbesondere der Namengeschichte, Namenlexikographie, Namengeographie, Namenstatistik und Namenstheorie), o teorie substanțial extinsă și rafinată pentru stabilirea identităților onimice. Volumul amplu (448 de pagini, numeroase ilustrații, 6 hărți) este ușor de consultat datorită unui index de nume și unui index tematic (421–428; 429–448); o secțiune intitulată „Concretizări” (321–391) prezintă și vizual numele menționate. Bibliografia bogată (393–419) stă mărturie pentru minuțiozitatea autorului, căruia probabil nu i-a scăpat nicio lucrare legată de tema cărții, în sens restrâns sau larg. Chiar la începutul „Introducerii” (25–52) se afirmă: „Termenul «identitate a numelui» desemnează apariția unuia și aceluiași nume în comunicare, adică în uzul lingvistic, la momente diferite” (31). În același sens sunt folosite expresiile „isonimie” sau „identitate onimică”. Condiția pentru ca două (sau mai multe) nume să fie identice, „isonime”, este originea lor etimologică comună ȘI faptul că denumesc unul și același obiect, adică sunt „identice referențial”, coreferențiale. Aici este deja formulată cea mai importantă diferență față de lucrările lui Kohlheim, în care „identitate” însemna identitate formală. Identitatea de uz, coreferențialitatea, era acolo doar punctul de plecare pentru demonstrarea nomemelor, care, odată stabilite, se puteau referi fără îndoială la mai multe persoane. Pentru Brendler, în acest caz nu mai există identitate onimică, ci doar omonimie (33). Brendler distinge cu perspicacitate între identitatea onimică (isonimie) și omonimia nominală și demonstrează că există diferite tipuri de egalitate onimică (33–38): (1) echivalențe etimologice ale numelor, (2) echivalențe formale (în condițiile unei etimologii diferite), de exemplu, toponimele germane Koblenz < lat. Confluentes și Koblenz < vechea sorabă *Kobyl’no/* Kobyl’na «așezarea unde există iepe», (3) egalitate semantică a numelor, de exemplu germ. Schwarza, engl. Blackwater, (4) echivalențe nominale referențial identice, care pot fi subdivizate, la rândul lor, în cele cu aceeași etimologie, de exemplu germ. 288 Acta Linguistica Lithuanica LXIX Das Nomem, das Allonom und die Nomematik. Zugleich besprechung von Silvio Brendlers Buch Nomematik Germania, daneză Tyskland, cu aceeași semantică, de exemplu germană Schwarzwasser, vechea sorabă *Čornica, și acelea în cazul cărora este identic doar obiectul la care se referă nume diferite din punct de vedere formal, etimologic și semantic, de exemplu germană Deutschland, engleză Germany, finlandeză Saksa. În sfârșit, există și (5) „ecuații de nume identice”, în care toate egalitățile parțiale menționate mai sus se aplică simultan, ca în atestările din Austria secolului al XV-lea Bertl Menhart = Partl Menhart. Numai aceste din urmă ecuații sunt, potrivit lui Brendler, „relevante pentru teoria identității numelor” (38). În analiza onimelor, Brendler distinge între „nivelul perceptiv” și trei „niveluri cognitive” (40f.): la nivelul perceptiv se situează concretizările (orale sau scrise) ale onimului (la Kohlheim, acestea erau alonimele realizate). Nivelul cogniției se subdivide în nivelul realizărilor, la care diferite concretizări ale numelui sunt recunoscute drept variante în cadrul unui sistem onimic; nivelul sistematizărilor, la care în creierul participanților la comunicare se formează un sistem; și nivelul arhisistematizărilor, care iau naștere prin „reflectarea și exprimarea” asupra numelor. Când auzim sau citim un nume, identificăm inițial obiectul denumit prin el „ca un individ anume, dar nespecificat mai îndeaproape” (44). Spre deosebire de acest act al „identificării”, „identificarea” propriu-zisă are loc la „stabilirea identității unui individ definite printr-un nume” (44). În orice caz, Brendler respinge „analizarea numelui independent de purtător” — „întrucât nu face dreptate esenței numelui” — (50). Capitolul 1 al cărții (53–80) cuprinde, într-o „privire de ansamblu asupra istoriei științifice”, o discuție a autorilor care au utilizat terminologia nomematică înaintea lui Brendler. După cum s-a arătat deja, abordarea lui Kohlheim, concentrată asupra formei lingvistice, se deosebește de cea a lui Brendler mai ales prin faptul că, la Kohlheim, un nomem se poate referi (în realizare) la un număr infinit de purtători ai numelui. Pentru Brendler, este vorba despre „nomeme omonime” (63). Referindu-se din nou la Kohlheim (și Kohlheim, Hengst 2004), el propune o terminologie mai omogenă din punct de vedere lingvistic, înlocuind „Allonom” cu „Nom” la nivelul concretizării și „tip de realizare” cu „Allonom” (64). Apoi examinează lucrările apărute în perioada de după Kohlheim (1977) care folosesc terminologia nomematică și ajunge, în concluzie, la opinia că niciuna dintre ele nu ia în considerare criteriul pe care îl consideră decisiv: identitatea funcțională; „se pare că pur și simplu se confundă identitatea etimologică cu identitatea numelui (se ia izogenia drept isonimie)” (80). Įžvalgos / Insights 289 VOLKER KOHLHEIM Capitolul 2 (81–170) poartă titlul „Nomematică”2. Esențial pentru abordarea nomematică, adică emică, este să privim numele în sistem, înțelegând sistemul numelor, în mod similar lui Kohlheim (1998), ca subsistem al sistemului lexical, iar pe acesta, la rândul său, ca subsistem al sistemului lingvistic (82). „Descrierea proprietăților lingvistice constitutive ale numelor [...] ca nomeme”, adică descrierea formei lor fonematice/grafematice, este numită de Brendler „gramatică a numelor” (85). În cele ce urmează, unitățile Nom, Allonom și Nomem sunt redefinite: „Un Nom este concretizarea unui Nomem identic atât funcțional, cât și gramatical, în timp ce un Allonom reprezintă realizarea unui Nomem identic atât funcțional, cât și gramatical” (89). Aici devin evidente două diferențe față de modelul lui Kohlheim: în timp ce la Kohlheim un nomem, ca simplă unitate formală, ca „proprial lemma” în sensul lui Van Langendonck (2007), putea să se refere, la nivelul realizării, la mai mulți purtători ai numelui, acest lucru nu se întâmplă în modelul lui Brendler. În al doilea rând, la Brendler, „numele cu forme lexicale diferite, care denumesc totuși unul și același obiect, [...] reprezintă nomeme diferite și, prin urmare, nume diferite” (103). Desigur, astfel se pierde din vedere intenția abordării lui Kohlheim (1977). Tocmai scopul fusese acolo să se reunească variantele diferite aparținând unui nomem, mai ales formele scurte și diminutivele unei forme complete, în conformitate cu competența onimică a celor care atribuiau și purtau nume în Evul Mediu târziu, pentru a le face utilizabile statistic. În schimb, Brendler consideră formele scurte și diminutivele drept nume „autonome” și vorbește, așadar, despre „nume scurte și nume de alint” (103). Dacă procedăm astfel și aplicăm acest lucru și în practică, nu mai este însă posibil, de pildă, să cercetăm în mod adecvat, dia cronic și diastratic, răspândirea numelor de sfinți în Evul Mediu. Atunci, din punct de vedere statistic, ar fi întotdeauna favorizat numele (nomemul) care nu are deloc sau are doar câteva aloforme. Deoarece în Evul Mediu nomematizarea aloformelor (spre deosebire de astăzi) era foarte rară, o asemenea procedură ar denatura profund imaginea. Prin „reflecția amatoricească sau lingvistică asupra relațiilor dintre nume și/sau formele numelor” (112), ajungem la nivelul cognitiv al „arhisistematizărilor”. Astfel ajungem la „arhinomeme” atunci când reflectăm sau vorbim despre forme de nume corelate în realitate ori doar aparent, și anume înainte de stabilirea vreunei referințe. Prin urmare, este vorba despre enunțuri precum „Cunosc doi oameni cu 2 Acest termen a fost introdus de Brendler încă din anul 2003 (81). 290 Acta Linguistica Lithuanica LXIX Das Nomem, das Allonom und die Nomematik. Zugleich besprechung von Silvio Brendlers Buch Nomematik numele Ronny” nu constituie încă nume în toată puterea cuvântului (116). Arhinomemele pot diferi ușor ca pronunție sau grafie (exemplul lui Brendler este Gerit/Gerrit, p. 116). Când se fac afirmații despre diacronia formelor numelor, fie ele corecte din punct de vedere lingvistic sau nu, Brendler folosește termenul „arhiallonim” (118). În continuare sunt examinate procesele mentale care au loc în timpul abstractizării, adică al trecerii de la concretizare la arhisistematizare, precum și în procesul opus, specificarea unităților nomematice (126–128). Sunt discutate și relațiile dintre entitățile nomematice, în special isonimia și anisonimia (130–140). Pot atrage atenția paginile următoare, în care Brendler își prezintă conceptul de „nomematică drept analiză dinamică a limbii” (140–144). El încearcă aici să depășească abordarea lui Kohlheim, presupus în întregime „concentrat[ă] asupra sincroniei” (140), printr-o procedură „pancronică”, fără a ține însă seama că și în Kohlheim (1977) diacronia, ca succesiune de straturi sincronice, juca un rol decisiv.3 Potrivit lui Brendler, „dinamica analizei sistemice nomematice” rezultă din „forțele motrice principale ale dinamicii limbii: concretizarea, realizarea și sistematizarea” (141). Brendler nu explică mai îndeaproape cum se poate deduce din acestea — o clasificare la început sincronă a proceselor mentale — schimbarea diacronică. El subliniază pe bună dreptate „dificultatea stabilirii identității unităților lingvistice în diacronie” (142). Și Kohlheim (1977) s-a confruntat cu această problemă și a încercat să o rezolve, pentru intervalul temporal dintre anii 893 și 1378, prin succesiunea straturilor sincronice; în acest fel puteau fi observate fenomene de schimbare onimică precum divizarea unui nomem în două elemente distincte sau contaminarea, adică fuziunea a două nomeme într-unul singur (Kohlheim 1977: 100–106). Iar atunci când Brendler încearcă, la p. 144, să reprezinte grafic evoluția numelui de loc actual „Chemnitz”, de la „KAMENIZ” (în jurul anului 1100), prin „KEMENIZ” (în jurul anului 1200), până la „KEM(E)NIZ” (în jurul anului 1300), el recurge de facto tot la „straturi sincronice”, așa cum a fost nevoit să facă Kohlheim (1977) pentru prenumele din Regensburg. În orice caz, aceasta nu este încă un „continuum complex”, așa cum se afirmă la p. 143. Prin urmare, Brendler scrie pe bună dreptate că „onomastica va trebui [încă] să dezvolte metode adecvate pentru cercetarea diacronică a sistemelor dinamice de nume” (143). Cu instrumentarul său conceptual, el a dezvoltat deja un instrument util în acest scop, căci schimbarea onimică se va manifesta inițial în concretizări izolate 3 Siehe Kohlheim (1977: 100–106): „Diachronischer Wandel des Namensystems“. Ižvalgos / Insights 291 VOLKER KOHLHEIM se manifestă, până când ajunge la sistematizare prin intermediul realizărilor alonimelor. În acest context trebuie avută în vedere „nesimultaneitatea în simultaneitate”, care se observă, de exemplu, în Regensburgul secolului al XIV-lea prin faptul că nomemele /MATTHIAS/ și /MATTHÄUS/, în măsura în care se refereau la persoane contemporane, fuseseră contopite într-un nomem /MATHEIS/ (cu diverse alonime), în timp ce, în datările unor documente din aceeași perioadă, numele apostolului Matthias și al apostolului și evanghelistului Matthäus erau strict diferențiate (Kohlheim 1977: 279–281). Tocmai în astfel de fenomene devine vizibilă schimbarea onimică, aici contopirea a două nomeme într-unul nou. Aici joacă un rol și categoria socioonomastică a diferitelor domenii (sfere sociale de utilizare a limbii),4 asupra căreia Brendler nu se oprește. În secțiunea următoare, „Numele și variantele numelui din perspectivă nomematică” (144–147), Brendler se delimitează din nou de abordarea lui Kohlheim, susținând că alonimele /Friederich/, /Friedrich/, /Friedreich/, /Fridel/, /Fritz/ întâlnite la Kohlheim (1977) nu trebuie considerate ca atare, ci că /Fridel/ și /Fritz/ sunt nomeme autonome, deoarece nu s-ar încadra în „zona de toleranță” a identității gramaticale (146). „Zona de toleranță” este, desigur, un concept foarte problematic, după cum constată și Van Langendonck (2010: 206). Cine stabilește cât de mult se poate extinde toleranța în fiecare caz? Pentru locuitorii Regensburgului secolului al XIV-lea, Friedrich și Fridel erau interschimbabile, deci echivalente funcțional, și corespundeau astfel definiției date de Kohlheim alonimelor unui nomem /fridu-rīh/.5 Nici obiecția potrivit căreia notarea acestui nomem (și a altora) în forma din vechea germană înaltă nu ar reprezenta conștiința lingvistică a utilizatorilor de nume din Evul Mediu târziu și, prin urmare, ar trebui respinsă, nu este întemeiată, căci, după cum s-a arătat la începutul acestui articol, această notare este doar o convenție, care în niciun caz nu avea menirea de a reflecta competența onimică a locuitorilor medievali din Regensburg.6 Sub titlul „Consecințele nomematicii pentru cercetarea numelor” (147–164), Brendler cere, printre altele, o abordare fundamental diferită a formulării 4 Siehe hierzu Kohlheim (2001: 151f.). 5 Tocmai ecuația numelor Bertl Menhart = Partl Menhart, invocată de Brendler ca exemplu de „ecuație de nume cu identitate onimică” (vezi mai sus), scoate în evidență caracterul problematic al conceptului de „limită de toleranță”. Ecuația provine dintr-un registru funciar austriac din 1457 (vezi R. Kohlheim 2006: 53). Într-un alt context și într-o altă epocă, cu greu am considera Bertl și Partl concretizări ale unui nomem, ci mai degrabă le-am pune în legătură cu Berthold și Bartholomäus. Ceea ce poate fi tolerat ca „identic” depinde întotdeauna de epocă și de grup. 6 Brendler recunoscuse acest lucru și în altă parte (de exemplu, p. 57). A se vedea în acest sens Kohlheim (2001: 148). 292 Acta Linguistica Lithuanica LXIX Das Nomem, das Allonom und die Nomematik. Zugleich besprechung von Silvio Brendlers Buch Nomematik statisticile numelor și dicționarele de nume (lexicoanele). Pe cele din urmă le consideră „încă aproape complet nepregătite din perspectiva teoriei identității” (151). Totuși, probabil că orice autor de dicționare de antroponime știe că articolele sale nu conțin nume în toată puterea cuvântului, care trimit fiecare la o singură persoană, ci, asemenea articolelor oricărui dicționar, leme (în terminologia lui Brendler, arhinome).7 Prin urmare, uzul lingvistic obișnuit („Prenumele Sophia se atribuie de secole în spațiul germanofon”) va rămâne probabil acceptabil, în pofida formulării cerute riguros de Brendler („Prenumele Sophia se atribuie de secole în spațiul germanofon”) (150). Cele mai recente descoperiri neurologice și cognitiviste sunt invocate pentru a consolida teoria nomematică și din această perspectivă (164–169). Această abordare merită toată aprecierea, întrucât onomastica mai are încă de făcut muncă de pionierat în această privință.8 Totuși, recenzentului i se pare că distincția dintre memoria semantică și cea episodică (numită și biografică), descoperită de Endel Tulving încă din 1972 și dezvoltată în continuare de atunci, acceptată între timp, probabil, în general, confirmă nomematica din perspectiva cognitivistă chiar mai bine decât literatura citată de Brendler.9 Memoria semantică stochează cunoștințe generale impersonale, în care se include și lexiconul mental, în timp ce memoria episodică stochează experiențe și evenimente autobiografice (Rickheit, Weiss, Eikmeyer 2010: 36). Se poate presupune, așadar, că arhinomemele sunt stocate în memoria semantică, în timp ce memoria episodică (biografică) conține informațiile despre purtătorii concreți ai numelor, dobândite de-a lungul biografiei individuale a fiecărui utilizator al numelor, făcând astfel posibilă referința respectivă.10 Următoarele capitolele 3–7 urmăresc să aplice nomematica, în scop ilustrativ, la câteva categorii de nume. Sunt tratate numele de așezări (171–198), numele de terenuri (199–226), numele de ape (227–254), numele de plante (255–281) și antroponimele (283–311). Toate aceste capitole sunt structurate după aceeași schemă— 7 Vgl. auch Van Langendonck (2010: 196): „However, when, for instance, Goossens [...] speaks about the distribution of the name Müller in Germany [...], I am sure he knows what he is talking about: the name form (or in my view, better: ‘proprial lemma’ [...]) Müller [...]” 8 Siehe jedoch Van Langendonck (2007: 106–116). 9 Siehe z. B. Tulving (2002), Rickheit, Weiss, Eikmeyer (2010: 36–37). 10 Brendler nu face trimitere explicită la Tulving, dar menționează pe scurt, după o altă sursă, „stocarea exemplarelor” în opoziție cu „stocarea episodică” (p. 169), două concepte care par să fi fost inspirate de Tulving. Įžvalgos / Insights 293 VOLKER KOHLHEIM structurat. Ca exemplu, să luăm capitolul 3: 1) „Identitatea numelor de așezări ca problemă” (171–172), 2) „Nomematica drept soluție a problemei” (172), 3) „Numele de așezări ca unități nomematice” (173–185), 4) „Identitatea numelor de așezări (identitățile numelor de așezări) ca relații între unități nomematice” (185–198). Brendler constată că toate ramurile cercetării numelor pe care le tratează prezintă deficiențe de diferite grade în ceea ce privește teoria identității. El le consideră cel mai pronunțate în cercetarea numelor de persoane. În aceste capitole, el urmărește să evite confundarea identității numelor cu egalitatea numelor „sau cu identitatea etimologică ori funcțională” (171) a numelor. În toate aceste capitole, aplicarea nomematicii este ilustrată prin formalizări detaliate (de exemplu, 175–185), iar fiecare se încheie cu constatarea că istoria numelor este istoria identității (de exemplu, 198). Înaintea amplei secțiuni documentare și a indexului, menționate deja la început, urmează o „Sinteză” (313–318) și o scurtă „Perspectivă” (319), unde se afirmă, printre altele: „În cele din urmă, [...] prezentarea sistemelor de nume pe baza nomematicii (= Nomematica drept teorie a sistemelor) rămâne o sarcină prioritară pentru viitor” (319). Recenzentul, care consideră că a realizat deja lucrări pregătitoare considerabile în acest sens (cf. Kohlheim 1997; 1998), subscrie pe deplin la această afirmație. În concluzie, trebuie constatat că, prin dezvoltarea și rafinarea metodei nomematice a lui Kohlheim, Brendler a pus, fără îndoială, la dispoziție un instrumentar terminologic elaborat pentru identificarea identităților onimice și, mai ales, a sensibilizat publicul față de problematica noțiunii de „identitate” în domeniul cercetării numelor. Mai este nevoie de lucru asupra punctelor slabe, de pildă asupra noțiunii încă insuficient definite de „zonă de toleranță”; de asemenea, recenzentului i se pare că perspectiva „panhcronică” urmărită asupra schimbării onimice diacronice este mai degrabă afirmată decât realizată. Viitorul va arăta care variantă a abordării nomematice — cea prezentată de Kohlheim începând din 1977 sau cea a lui Brendler — va avea importanță pentru cercetarea practică a numelor. BIBLIOGRAFIE Brendler Silvio 2008: Nomematik. Identitätstheoretische Grundlagen der Namenforschung (insbesondere der Namengeschichte, Namenlexikographie, Namengeographie, Namenstatistik und Namenstheorie). Hamburg: Baar. Coseriu Eugenio 1967: El plural en los nombres propios. – Teoría del lenguaje y lingüística general. Cinco estudios. Segunda edición. Madrid: Gredos. Freudenberg Rudolf 1966: Das Phonem und seine Struktur. – Zeitschrift für Mundartforschung 33, 1–13. 294 Acta Linguistica Lithuanica LXIX Das Nomem, das Allonom und die Nomematik. Zugleich besprechung von Silvio Brendlers Buch Nomematik Freudenberg Rudolf 1967/68: Lucrare nepublicată pentru grupul „Cercetarea numelor” al seminarului principal de lingvistică din semestrul de iarnă 1967/68 de la Universitatea Philipps din Marburg/Lahn. Harris Zellig S. 1969: Structural Linguistics. 8th impression. – Chicago, London: The University of Chicago Press. Kohlheim Rosa 2006: Zur ländlichen Rufnamen gebung in Niederösterreich im 15. Jahrhundert (nach dem Urbar des Zisterzienserklosters Zwettl von 1457). Beiträge zur Namenforschung: Neue Folge 41, 49–69. Wieder abgedruckt in Kohlheim Rosa, Kohlheim Volker 2011: Personennamen. Motivation – Diffusion – Integration. Hamburg: Baar, 91–111. Kohlheim Volker 1977: Regensburger Rufnamen des 13. und 14. Jahrhunderts: Linguistische und sozio-onomastische Untersuchungen zu Struktur und Motivik spätmittelalterlicher Anthroponymie. Wiesbaden: Steiner. Kohlheim Volker 1997: Der onymische Bereich als autopoietisches System. – Wort und Name im deutsch-slawischen Sprachkontakt: Ernst Eichler von seinen Schülern und Freunden, hrsg. von Karlheinz Hengst et al. Köln: Böhlau 1997, 49–57. Wieder abgedruckt in Kohlheim Rosa, Kohlheim Volker 2011: Eigennamen. Neue Wege ihrer Erforschung. Hamburg: Baar, 103–111. Kohlheim Volker 1998: Towards a Definition of the Onymic System. – W. F. H. Nicolaisen (ed.): Proceedings of the XIXth International Congress of Onomastic Sciences. Aberdeen, August 4–11, 1996, vol. 1. Aberdeen: Department of English. University of Aberdeen, 173–178. Kohlheim Volker 2001: Nomem und Allonom. – Österreichische Namenforschung 29, 147–154. Wieder abgedruckt in Kohlheim Rosa, Kohlheim Volker 2011: Eigennamen. Neue Wege ihrer Erforschung. Hamburg: Baar, 85–92. Kohlheim Volker 2005: Nomem und Allonom. Die Feststellung onymischer Identitäten in Vergangenheit und Gegenwart. – Proceedings of the 21st International Congress of Onomastic Sciences, Uppsala, 19–24 August 2000, vol. 1, ed. by Eva Brylla, Mats Wahlberg. Uppsala: Institutet för språk och folkminnen, 207–217. Kohlheim Volker, Hengst Karlheinz 2004: Personennamen, Ortsnamen und linguistische Theorie. – Namenkundliche Informationen 85/86, 17–31. Kohlheim Volker, Hengst Karlheinz 2006: Nomematics – a new approach to the description of proper name systems. – Onoma 41, 115–129. Rickheit Gert, Weiss Sabine, Eikmeyer Hans-Jürgen 2010: Kognitive Linguistik. Theorien, Modelle, Methoden. Tübingen, Basel: Francke. Seibicke Wilfried 2008: Die Personennamen im Deutschen. 2., überarbeitete Aufl., Berlin, New York: de Gruyter. Įžvalgos / Insights 295 VOLKER KOHLHEIM Siliņa-Piņķe Renāte 2009: Priekšvārdi Rīgā 15. gadsimtā pēc pilsētas ķemerejas reģistra materiāliem / Rufnamen in Riga im 15. Jahrhundert anhand des Kämmerer-Registers der Stadt. Rīga: Latvijas Universitāte. Tulving Endel 2002: Episodic Memory: From Mind to Brain. – Annual Reviews in Psychology 53, 1–25. Thümmel Wolf 2005: Strukturalismus. Metzlers Lexikon Sprache, 3., neubearbeitete Aufl. Stuttgart, Weimar: Metzler, 650–651. Van Langendonck Willy 2007: Theory and Typology of Proper Names. Berlin, New York: Mouton de Gruyter. Van Langendonck Willy 2010: Besprechungsaufsatz: Names and identity. On the nomematic approach. – Beiträge zur Namenforschung: Neue Folge 45, 193–220. Windberger-Heidenkummer Erika 2011: Onymische Monovalenzen und Klassenbildung. Ein onomastisches Problem und seine methodischen Folgen. – Methoden der Namenforschung. Methodologie, Methodik und Praxis, hrsg. von A. Ziegler, E. Windberger-Heidenkummer. Berlin: Akademie-Verlag, 29–46. Zabeeh Farhang 1968: What is in a Name? An Inquiry into the Semantics and Pragmatics of Proper Names. The Hague: Martinus Nijhoff. Primit la 25 august 2013. VOLKER KOHLHEIM Schlosshof Birken 11, D-95447 Bayreuth, Deutschland [email protected] 296 Acta Linguistica Lithuanica LXIX